Din tinerețea lui Augustin Buzura

Fragment din volumul, „Buzura la Berința – Locul de unde n-a plecat niciodată” de Dana Gagniuc-Buzura, în curs de apariție

Pe 22 septembrie, lumea literară românească celebrează o aniversare importantă: cea a scriitorului Augustin Buzura. O figură marcantă a literaturii române contemporane, Buzura a lăsat în urmă o moștenire literară bogată și diversă. Romanele sale, deopotrivă apreciate de critică și de public, sunt marcate de o profundă umanitate și de o sensibilitate aparte, explorând teme grave și ilustrând permanentul conflict dintre mica și marea istorie.

Alături de activitatea de romancier, Augustin Buzura a scris proză scurtă (două asemenea volume apărând în reeditare în acest an la Editura Muzeului Literaturii Române), scenarii de film, eseuri și a desfășurat o amplă activitate publicistică. De asemenea, a participat la fondarea unor instituții culturale relevante, precum Institutul Cultural Român, al cărui prim președinte a fost, timp de 14 ani, și a revistelor „Dilema” și „Cultura”.

La aniversarea a 86 de ani de la nașterea sa, revista „Cultura” publică un amplu fragment din noul volum „Buzura la Berința. Locul de unde nu a plecat niciodată”, scrisă de Dana Gagniuc-Buzura, colega noastră și nepoata de frate a lui Augustin Buzura, cuprinzând detalii inedite din copilăria și tinerețea marelui scriitor maramureșean. (redacția CULTURA)

Casa

„Din primărie se vedea exact ușa noastră.”^[1]

Casa părintească și pământul de pe Dâmburi au aparținut familiei Ion și Ioana Petrule. Bătrânul Ion era de loc din Berința, iar Ioana era soră cu străbunicul din Copalnic.

„Le-au dat această casă și moștenire și dreptul de a fi urmașii acelui om, deci ca fii ai acestuia. Nu și-au schimbat numele, dar atunci era mai puțin important numele schimbat. Era important că le-a dat casa, pământul și aceștia s-au obligat să-i îngrijească la bătrânețe. Din câte am reconstituit mai târziu, ea, străbunica, a murit de cancer la stomac, iar el de moarte bună, deci asta am putut deduce. Știu că m-a dat în grija lui. Adică, tata și mama erau la lucru mereu și eram în grija lui și, ca să mă liniștească, pentru că nu stăteam într-un loc, nu prea îl ascultam, îmi umplea gura cu tutun de mestecat, de bucăți pe care mi le înmuia în gură. Asta țin minte. A murit chiar în casa în care m-am născut acel… ce-o fi fost, bunic, străbunic și, înainte de a muri, s-a agitat îngrozitor. Țin minte că m-au dus la un unchi să dorm cu el, să stau la ei până va muri acel bunic sau ce era”.^[2]

Mama Bună cu Tata Moș erau al șaselea rând de „suflete” pe care familia Petrule și-i aduseseră după moartea Măriucăi, singurul lor copil. Ceilalți cinci nu rezistaseră, pentru că el, bătrânul, era dificil, imposibil de mulțumit. „Bătrâna din casă îi era mătușă bună la mama, era mai tolerantă, mai bună, mai înțeleaptă și a ajutat-o mult când Augustin era mic. Asta îl înfuria pe bătrân. Ea îl purta cu un cărucior de lemn prin curte. Bătrânul îl învățase să o necăjească pe bătrână și să strige: «Hai, căuț cu patu roate / Hai, du pă babă la moalte!». Era atât de mic, că nu-l putea pronunța pe «r». Cu bătrânul chiar nu se putea înțelege nimeni. Se zice că-și pierduse mințile, odată cu pierderea fetei” – își amintește mama.

Măriuca, o frumusețe de femeie, măritată nu departe de casă, tot pe ulița Mirizoiului, a murit în condiții neelucidate. Am auzit de multe ori descrierea momentului în care femeia a fost găsită moartă în fântână. Mama Bună o spunea pe un ton pe jumătate acuzator, pe jumătate misterios: „Era aruncată cu capu-n jos în fântâna lor. Avea poalele albe, curate, țepene, nu erau ude deloc. Eu nu știu cum s-o putut îneca! Moșu’ s-o strâcat de cap după ce-o murit Măriuca”.

„În fântâna din fața casei s-a aruncat o femeie măritată cu forța de părinți și, în unele zile de vineri, ea apare îmbrăcată în alb, așa cum murise, și, însoțită de pisici negre, bufnițe și lilieci, stârnind mici vârtejuri de vânt, deșteptând păsările adormite și câinii, caută peste tot, prin podul casei, în șură, prin curte, la vecini, pe cel care a împins-o la moarte, însă cum acesta a fugit de-acolo, și-a părăsit părinții și casa, ea n-are cum să-l găsească, și resemnată se așază pe marginea fântânii, unde plânge încet sau îngână o melodie stranie, neliniștitoare, mai mult simțită decât auzită.”^[3]

După stabilirea familiei Buzura la Berința, la familia Petrule, fostul ginere a vrut să dobândească averea bătrânilor și i-a acționat în instanță. Judecata a fost lungă, nedreaptă și istovitoare, până când au reușit să-și angajeze un avocat recomandat de Ilie Lazăr, care venea mult prin Copalnic-Mănăștur, de unde era soția lui. Avocatul, pe nume Hegheduș, care a văzut că procesul se amânase deja foarte mult, a avut o pledoarie fulminantă în instanță: „Vreți să aduceți oamenii ăștia la sapă de lemn?!” Abia atunci procesul s-a încheiat. Chiar dacă, într-un final, au câștigat, deja cheltuiseră tot ce-au avut, își vânduseră vacile și rămăseseră cu grajdul închis. Mama reconstituie momentele acelea din ce știa și ea de la părinți: „Ai mei au rămas cu datorii foarte multe. Atunci, tata a plecat în București la lucru și a lucrat la Domeniile Publice trei ani, după care s-a mutat la moșia lui Armand Călinescu. Mama fost o singură dată la București, cu cursa. El trimitea bani acasă. Au plătit așa datoriile”. Mama ne povestea cât de impresionată a fost de numărul mare de șomeri pe care i-a văzut stând pe marginea trotuarului.

Nu știu cum, dar nu s-a păstrat nicio poză a casei noastre vechi. Poate nici n-a existat vreo poză… Casă tradițională, țărănească, din lemn, pe fundație din lespezi de piatră, cu două camere, acoperită cu draniță și cu pereți văruiți cu albastru, pe care Mama Bună îi primenea înainte de sărbătorile mari cu pământ înmuiat cu apă, cu prispa încărcată de bănci făcute din scânduri puse pe boci de lemn, pe care stăteau găleți și oale multe cu mușcate uriașe. „Tata iubea peste măsură florile și poate de aceea ele creșteau așa de frumoase. Erau cât copacii. Aveam grădinuță în fața casei, cu tot felul de flori. Și, puțin mai jos, era părul nintoș, în care fiecare dintre noi avea câte un scaun, adică o răscruce de crengi pe care ședeam” – își amintește mama. Gutuiul de la colțul casei a îmbătrânit și s-a făcut uriaș, la fel și cornul de lângă cărarea care urcă spre casa popii. Părul nintoș din fața casei s-a uscat de ceva vreme, iar nucul cu crengile care ajungeau până pe casă nu mai e nici el de mult. Pe sub geamul camerei cu icoane și cu rudă pe care atârnau ștergare vechi, primite de zestre de Mama Bună, încăpere care era bucătărie și dormitor pentru toată familia, era cărarea care urca direct de la Sfatul Popular. Iarna, când era foarte frig, se mutau toți cu dormitul în camera bună, unde era mai cald, pentru că nu se intra direct de afară.

Drumul principal al satului era cel care venea dinspre Copalnic și mergea spre Cărpiniș și spre Băile de la Cărbunari. Legătura cu Baia Mare se făcea prin capătul acela de sat. Actualul drum național, care se vede de pe treptele casei noastre noi și care acum traversează vechea Valea Cursă, imașul și pământurile de la câmp ale dâmburenilor, nu exista pe-atunci. Era doar o uliță, care tăia de-a curmezișul niște locuri sălbatice. Acolo, Tata Moș a omorât o viperă. Mama își amintește cum veneau cu carul încărcat cu floarea-soarelui și cum șarpele s-a ridicat să-l atace: „Tata n-avea la el decât biciul și foarte mult s-a luptat până a omorât-o. A agățat-o apoi într-o răchită și Piticul din Mesteceni, care lucra la Sfat, a dat cu capul în ea seara când mergea spre casă”.

Grădinița dintre casă și șură era ca un mic parc, perfect pătrat, înconjurat cu vie și, pe ici, pe colo, cu gard de nuiele de alun împletite. În colțul de jos aveam o tufă uriașă de verdeață, care cuprindea în ea o altă tufă mică de agrișe, pe care le pândeam să se coacă și, întotdeauna, le mâncam pe jumătate verzi. Mă pierdeam în fiecare zi în grădina aceea, în care primăvara înfloreau mai întâi lăcrimioarele, narcisele și spânzul, apoi măruțul roșu, iasomia, bujorii, domnișoarele și, la final, zmeura. Grădina aceasta apare mereu în visele mele, ca un labirint mare din care mi-e greu să ies, așa cum frecvent îmi apar în vis holda de mălai din spatele casei și mereu aceeași cărare pe care cobor dinspre casa preotului Gheție spre casa noastră.

Din păcate, nimeni nu s-a gândit, acum mai bine de o jumătate de secol, când s-a spart casa veche, la importanța unei case memoriale, deși Buzura avea deja trei cărți apărute și un premiu al Uniunii Scriitorilor din România pentru Absenții. În toamna lui 1972, ne-am mutat în casa nouă, construită după o idee și un proiect de-ale tatei, care a ales cel mai înalt loc din curte, pe acea micuță culme de unde pare că domină tot spațiul. Aveam un an și jumătate când s-a stricat casa veche, era vară și, deși eram atât de mică, păstrez în minte o singură imagine, ca un tablou de-o clipă. M-am mirat peste ani cum de am păstrat această imagine. Poate pentru că era prea intens momentul, prea spectaculos, poate pentru că se destrămau niște energii care au atins și-au uimit copilul acela neînvățat cu lumea. Îmi amintesc că stăteam lângă fântână și priveam spre un uriaș perete albastru și spre un acoperiș mai mare decât un deal, pe care erau cățărați mulți oameni și era atât de multă zarvă. De fapt, se dădea jos șindrila. „Te-am dus la nepoata Livia să te culcăm, că era prea multă nebunie acasă” – povestește mama. Nu era nimic nefiresc pe-atunci să dormi la vecini, așa cum zeci de nopți vecinii și oamenii din sat, de frica Securității, dormiseră în podul casei care tocmai se strica bucată cu bucată. Casa am reconstruit-o în minte târziu, din poveștile celorlalți, din permanenta comparație cu casa de peste drum – casa din Coastă –, care a fost spartă după anul 2000 și care mereu a exercitat asupra mea o uriașă fascinație.

Din casa veche s-au păstrat puține lucruri, din păcate. Lada de zestre, imensă, vopsită în negru, cu modele geometrice încrustate în lemn, a fost pusă afară, după cotețul găinilor și a fost spațiul jocurilor noastre copilărești ani mulți. Eu și Daniela, strănepoata preotului Gheție, ne împărțeam lada, mare cât o masă, în două, și ne amenajam camere pe care le mobilam cu lădițe mici de la cuie, cu bucăți de scânduri, cu resturi de la vasele vechi din casă, cu sticle goale de la parfum, cu capace de la borcane și cu tot felul de lucruri și lucrușoare care nu mai foloseau la nimic. Acolo, cu ele, ne construiam și reconstruiam în fiecare zi universul copilăriei, pe care-l vedeam infinit, oprit în timp și în spațiu, perfect și îndestulător pentru ceea ce știam noi să visăm atunci. Lădoiul, dulapurile și paturile s-au distrus, iar în casa proaspăt construită s-a pus doar mobilă nouă. S-au păstrat câteva ștergare foarte vechi de la străbunica Ioana din Copalnic, pe care le țin și-acum ca pe-o avere, precum și cărțile toate, fierul de călcat cu cărbuni și… cam atât.

Din ușa casei vechi, înconjurate în trei laturi de via pe care o mai avem și azi, se vedeau dealul Berinței, Drumul Țării, o parte de sat și clădirea Sfatului, care a fost de fapt sediul Primăriei, atâta timp cât Berința a fost centru de comună, și la care ajungeam, coborând peste coastă, în nici trei minute. Casa avea fața spre centrul satului și accesul la ulița Dâmburilor se făcea oarecum din lateral. În acel unghi uriaș pe care Drumul Țării îl făcea cu Dâmburii, erau casa noastră, a preotului Gheție, a preotului Hereș – ginerele lui, a lelii Leontina din Coastă, a lelii Leontina a Brendii, a cumătrii Măria a Rujii și a altor câtorva vecini care stăteau mai jos de noi, cu care conviețuiam într-o perfectă armonie.

Sfatul Popular era o clădire splendidă, nobilă, imensă, construită pe fundație de piatră, cu pridvor înalt, umbrit de vie, cu acareturi multe în spate și cu un brad uriaș în curte. A fost pe rând primărie, spațiu administrativ, școală, grădiniță, dispensar, lăptărie, loc de cazare pentru muncitorii veniți din Oaș ca să defrișeze Dealul Berinței. Eram destul de mică atunci când am intrat din întâmplare în sala unde dormeau oșenii. Sala era imensă, cu uși duble și geamuri înalte. Acolo a fost sala de clasă unde o vreme a predat mama, iar în sala vecină fusese grădinița mea și-a generațiilor apropiate. Peste ani, sălile deveniseră dormitoare unde, atunci când am intrat, erau saltele cu paie și pături întinse pe jos și o femeie tânără, cu pieptul plin și părul strâns în conci la spate, îmbrăcată cu fustă oșenească și cămașă albă suflecată la mâneci, făcea mâncare pe o sobă improvizată, așteptând să vină bărbații de la lucru. Mirosea așa de frumos a ceapă prăjită! În timp, clădirea s-a degradat și a durat ceva vreme până s-a spart, iar misterul care o înconjura a dispărut odată cu ea. S-a tăiat și bradul din față, iar curtea a rămas pustie. Locul se numește în continuare „La Sfat”, iar câmpul dintre clădire și curtea noastră a păstrat denumirea de „Pustă”.

Șura noastră veche, acoperită cu paie, mi se părea cea mai înaltă clădire din lume. Mai înaltă decât biserica. Mă cam temeam de șura veche și de acoperișul acela ca o cușmă de blană de oaie întoarsă pe dos, care părea că ți-ar putea acoperi ochii cu totul și te-ar putea lăsa în întuneric. Nu prea intram în ea, iar în pod n-am urcat niciodată. Nu se știe când a fost construită, probabil mult înainte de 1900. Aveam șase ani când s-a spart și, mai bine decât de șură, îmi amintesc de cotețul mic, întunecat, cu un pod în care ne urcam pe o scară șubredă. În podul cotețului exista un coș cu piatră vânătă. Era atât de frumoasă piatra aceea albastră, învăluită în praf verde, încât am crezut că am descoperit o comoară. Când s-au spart șura, s-a spart și cotețul, și toate acareturile vechi care o înconjurau.

Pe vârful șurii noastre vechi, feciorii din sat puneau, de Anul Nou, moși din paie la lelea Leontina din Coastă, pe vremea când era fată. Lelea Leontina a fost frumoasă și nobilă, bogată, deșteaptă și gospodină desăvârșită, cu un umor cum rar întâlnești și s-a căsătorit devreme cu Ștefănuca, un bărbat la fel de șarmanat ca ea. Moșii se puneau la fetele mai coapte și la ea n-ar fi fost cazul, dar cine putea opri tăvălugul distracțiilor de sărbători în sat? Peste ani, tot pe vârful șurii noastre i-au pus babe fiului ei, de Bobotează, cum se făcea pe atunci. „N-am știut ce face badea Ștefănuca din Coastă, într-o dimineață de Bobotează, cu scara la noi la șură. Adică, a venit să coboare baba lui fiu-său de pe șură” – se amuză mama. Obiceiurile acestea, prin care se „batjocoreau” fetele și feciorii – cu simpatie, fără patimă, fără ură, cu umorul calm și cald al satului – aveau un farmec nebun. Întotdeauna moșul sau baba avea și o scrisoare, în care își declina oarecum identitatea, care uneori era reală, alteori sugerată. Într-un an, Văsălica de pe Mirizoi, meșter și tâmplar priceput al satului, un om inteligent și simpatic, solid și înalt de aproape doi metri, care vorbea mai repede decât puteam noi înțelege, „s-a îmbrăcat mireasă”, și-a pus voal dintr-o perdea și s-a așezat în seara ajunului de Bobotează lângă părul din fața casei noi a familiei din Coastă, așteptând să iasă gazdele afară, să-l găsească. Era, chipurile, baba-mireasă pentru tânărul lor fecior. L-au găsit după o vreme, proptit de păr, cu perdeaua în cap și l-au chemat în casă. S-a râs bine și s-a lăsat cu petrecere, iar satul a avut ce povesti câteva zile.

Șura nouă s-a construit imediat ce s-a spart cea veche. A fost bucuria noastră, a copiilor, să fugim și să ne ascundem prin șanțurile în care urma să se toarne fundația.

Pe fundația aceea, l-am văzut pe Mircea Iorgulescu stând diminețile singur și citind în vara lui 1976, când a petrecut împreună cu soția lui, Sanda, și, evident, cu toată familia Buzura, câteva zile la Berința. Taciturn, ascuns după barba neagră, îmbrăcat într-o cămașă în carouri roșu cu negru, era un om de-o discreție și de-un bun-simț desăvârșite. La ei am văzut și prima butelie de voiaj, cu care-și făceau cafeaua în curte, la colțul fundației. Știu că ai mei au tăiat un vițel atunci, pentru mesele săptămânii aceleia, din care eu nu-mi amintesc decât gustul emoției pe care mi-o dădea bucuria musafirilor și a revederii cu „cei de la Cluj”, că așa botezaserăm noi familia Buzura. De curând, am descoperit acasă la Berința o splendidă carte poștală trimisă lui Tata Moș de Sanda Iorgulescu, în care mulțumea pentru zilele minunate petrecute la noi.

Podul șurii era unul dintre locurile preferate ale jocurilor copilăriei. Acolo, din niște scânduri puse peste grinzi, se făcuseră alte poduri mai mici, pe care ne cam temeam să urcăm. Prea erau șubrede. Se numeau „alaș”, iar acolo se depozita porumbul. Mai erau pe alaș niște saci în care, ani la rând, n-am știut ce este. Am crezut că sunt coceni de porumb, până când mi-am înfrânt teama, am trecut peste porumbul uscat de-acolo, m-am aplecat să nu-mi sparg capul în grinzi și-n cuie și-am ajuns la sacii care nu erau cu porumb, ci cu cărți. Erau cărțile și revistele preotului Gheție, multe dintre ele deja deteriorate. Sub saci erau icoanele din casa veche, și ele cu ramele distruse, mâncate de umezeală și de carii. Au mai stat mulți ani acolo, fără să li se fi dat importanța cuvenită. Când m-am dezmeticit eu, era prea târziu. N-am mai putut recupera nici măcar icoana din catifea roșie cu broderie aurie, care fusese cea mai frumoasă dintre ele. Am rămas cu imaginea sticlei sparte și a firului auriu deșirat de pe catifeaua pătată de găinile care au urcat să mănânce mălaiul din pod. Și-a mai rămas, până azi, cufărul de lemn cu care a mers Ștefan în armată.

Dintre toate acareturile care-au fost înainte a rămas doar fântâna adâncă de paisprezece metri, căreia i s-a schimbat partea de lemn de la exterior – „cășița” –, dar interiorul pietruit de Tata Moș pe la începutul secolului trecut n-a necesitat niciun fel de reparație. Cu apa aceasta, mama umplea bidoane de plastic și i le trimitea lui Buzura, mai ales în ultimii ani, prin Mihai Adrian, care venea uneori în delegații ori în vizite la Berința. Din apa aceasta bem și acum și nicio altă apă din lume n-are pentru mine un gust mai bun.

Școala

„Este viața ta, lupta ta, durerea ta și spaimele tale de neuitat.” ^[4]

În 1945, Augustin Buzura începe școala, având-o ca învățătoare pe Ștefania Cozma, fiica preotului Gheorghe Gheție, și urmează primele patru clase în Berința. Este primul din clasă, „întâiul”, cum se scria atunci în catalog. Sunt mulți elevi în clasă, dar un număr semnificativ dintre ei apar ca repetenți. În Foaia Matricolă existentă la Arhivele Naționale Maramureș, la rubricile care relevă condițiile de viață ale elevului, se precizează că locuința sa, formată din două camere, este igienică, el fiind primul născut dintre cei trei copii, că în cameră dorm patru persoane, că elevul are somnul liniștit și alimentația slabă, dar trăiește într-un mediu social bun. În catalogul anului școlar 1945/1946, deci când era prin clasa a III-a, la rubrica „Pasiuni”, sunt notate socotelile, scrisul și desenul.

Anii în care-a fost în clasele a cincea și a șasea sunt crunți pentru elevul Buzura și pentru Mama Bună, mai ales după ce el pleacă la școala din Copalnic-Mănăștur, care-i poartă azi numele.

„Pe vremea aceea, școlile sătești aveau șapte clase. Când am ajuns eu în clasa a patra, s-au desființat cele șapte clase și școala din Berința a rămas cu patru clase. Școlile din centrele de comună aveau șapte clase. Eram primul și ultimul din sat care a mers și primul copil de țăran… sau ce eram, copil de proletar, care a părăsit satul după ce s-au desființat școlile de șapte clase. Inițial, ai mei m-au încuiat în casă, dar nu m-am împăcat cu soarta că rămân acasă, ca toți ceilalți care n-au mers mai departe, și-atunci am sărit pe geam să mă duc la Mănăștur. Pe urmă, m-au dus ei de bunăvoie. Era un drum foarte lung, șapte-opt kilometri, și trebuia să trec peste un deal acoperit cu pădure de stejar. Foarte greu drumul! Mă conducea mama și avea cu ea un lămpaș mare, cu care-mi făcea semn până eu o fluieram că am ajuns în satul unde era școala. Țin minte că odată am înghețat de spaimă, că a venit o turmă de mistreți, m-au înconjurat, au fugit în jurul meu, după care au mers mai departe. Nici nu știu de câte ori au fost lupi și mistreți, mai ales mistreți, care ne înconjurau, dar ne lăsau în pace și mergeau mai departe. La fel și cu lupii. Cu ei aproape că mă împăcasem, că nu-i puteam deosebi de câini. Și când îngrijeam de vite, eram la un pas de lupi, veneau până foarte aproape și țin minte că pe unul l-am pocnit cu o vergea, atât era de aproape. Nu prea înțelegeam de ce animalele, adică vitele, fugeau în toate părțile. Iar eu… mă înțelegeam bine cu lupii. A fost ceva groaznic.”^[5]

Am auzit-o de multe ori pe Mama Bună redând episodul de la serbarea de final de clasa a V-a, de la Mănăștur: „O recitat pă scenă așa de frumos, că tăți oamenii s-o mirat și-o întrebat: «Oare a cui îi pruncuțu’ aista?»” Mama își amintește momentul plecării la serbare: „Era îmbrăcat într-un costumaș drăguț, cu pantaloni scurți. El s-a încălțat cu opinci. Era simpatic așa, dar mama nu l-a lăsat să meargă cu opinci la serbare”.

Internatul din Mănăștur a apărut târziu, după ce Buzura trăise naveta prin pădurea Mânânțușului, când Mama Bună îl ducea cu felinarul pe cărările lupilor, urmărindu-l cu privirea până intra în sat, în timp ce el se întorcea de zeci de ori și-i făcea cu mâna, și după ce experimentase șederea la două gazde. Prima a fost o bătrână din Mănăștur, cu care nu s-a înțeles deloc, mai ales că gătea îngrozitor de prost, iar a doua mătușa Irina din Copalnic, sora mai mică a Mamii Bune. Ea avea copii care erau mici și gălăgioși și nu putea învăța din cauza lor. Internatul este locul unde au stat apoi, pe rând, Ștefan și mama. Splendida clădire a internatului din Copalnic-Mănăștur era în casa familiei Anca, o casă care are o istorie extrem de interesantă. Această clădire de patrimoniu a devenit muzeu și găzduiește obiecte și documente de o valoare inestimabilă, pe care, în prezent, urmașii familiei Anca le pun în valoare. „La internatul din Mănăștur, unde am stat toți trei, părinții copiilor aveau obligația să plătească și să ducă lunar carne, brânză, smântână, făină, iar iarna, câte o căruță de lemne. Se dădeau, bineînțeles, și bani. Eu aveam bursă, fiind elevă bună, dar la un moment dat, s-a constatat că depășeam nivelul venitului și a trebuit să dea părinții mei banii înapoi” – își amintește mama. 

„N-am mai putut face față acestei navete prin pădurea Mânânțușului din motive de condiție fizică. Erau nori, erau ploi sau zăpezi. Pe urmă, a apărut la Mănăștur un internat și am stat acolo o vreme. Apoi, din clasa a șaptea, m-am mutat la liceu în Baia Mare și am locuit o vreme la mătușa, sora tatei, deci acolo unde locuia și bunica. Acolo, în vecini, locuia Viorica Hoban, doctorița în salonul căreia a murit tata. În vremea aceea, era o continuă și neîncetată grijă unde o să dorm, unde o să stau, ce o să se întâmple.”^[6]

Din clasa a VII-a, Augustin Buzura devine elev al Liceului Teoretic Mixt, actualul Colegiu Național „Gheorghe Șincai”, cel pe care l-au absolvit Buzura și mama. Mama Bună îi găsește rapid o gazdă în Baia Mare. Povestea șederii, împreună cu Gheorghe și cu Simion Hereș, nepoții preotului Gheție, în chirie la doamna Pușcașu din Baia Mare are parfum de Marile Speranțe, cu toată eticheta femeii aceleia singure și profund nefericite. Era coproprietara minelor de aur din Baia Mare, iar după ducerea forțată a soțului ei la Canal, n-a mai ieșit ani buni din casă.

„Doamna Pușcașu era un soi de nobilă locală, cu toate apucăturile nobiliare, drept pentru care am mâncat multă vreme cu două cărți sub braț și una pe cap, după Codul manierelor elegante. Am trăit multă vreme cu Codul manierelor elegante sub nas. Cu ea am învățat cum se merge pe stradă cu o doamnă cu umbrela în mână: doi pași și umbrela jos, doi pași – umbrela jos. Era ceva de speriat cu toate manierele astea pe care le învățam. Mamei îi plăceau foarte mult, mie deloc. Și n-aveam decât să o ascult pe mama, că alte variante n-aveam, așa că am trăit vreo doi-trei ani cu Codul manierelor la propriu în față. Farfuria se umple până la răvaș, se ține cuțitul în dreapta și furculița în stânga. Le știam pe de rost. Trebuia să știu când se pun pe masă fața de masă de olandă, când se așază numai suporți de aur, când se așază numai cei din argint. Era o nebunie întreagă; în prezența unei femei, te ridicai în picioare. Deci, dacă venea de o sută de ori în cameră, de o sută de ori mă ridicam în picioare. Apoi, cum se scrie o scrisoare de dragoste unei domnișoare… Avea o domnișoară la care mă punea să-i scriu periodic în vremea respectivă.” ^[7]

Buzura a locuit o vreme la doamna Pușcașu, până când s-a înființat internatul liceului, după care s-a mutat de acolo.

„Simion Hereș coborî din mașină stăpânit de un sentiment ciudat de neliniște obositoare, care-i cutremura fiecare fibră, îi tulbura privirea, sângele. (…) Acum căuta ceva nou, poate țârâit de greieri, căci se gândea acasă, la sat, și vedea sub cerul înalt, lucitor de atâta albastru, întins pe spate în iarba înaltă de pe malul unui râu liniștit, cu capul culcat în poala Angelei, lăsând-o să-i numere firele cărunte, cum făcea de obicei.”^[8]

Între Buzura și frații Hereș a fost o splendidă prietenie, care s-a păstrat în timp. De altfel, numele lui Simion Hereș, medic veterinar, un om cu un umor fabulos, băiatul mijlociu al preotului, apare în povestirea Licăr din Capul Bunei Speranțe. La fel și cel al soției sale, Angela. Ei au devenit nașii mei de botez. (…)

Frații

„Simt câtă singurătate am adunat în mine.”^[9]

Firoscoasă cum era, Mama Bună spunea poveștile copilăriei lui Augustin cu duioșie, cu uimire și chiar cu o nuanță de umor. Pentru ea, indiferent unde s-ar fi situat în ierarhia literaturii române, el rămânea „dragu’ mamii”, cel mai bun dintre toți, fără discuții și fără echivoc. Deși, Doamne, nu-i era deloc indiferentă gloria.

Augustin a fost un copil frumușel și sfătos, cu o copilărie puțină, că așa erau vremurile. Nu existau timp și spațiu pentru răsfăț.

O poveste pe care o auzisem atât de des spusă de Mama Bună, încât o învățasem și eu pe dinafară, era cea legată de sentimentul de responsabilitate al lui Buzura când au apărut frații lui. Mai întâi Ștefan, în 1941, apoi Maria, în 1943. „După ce l-am născut pă Ștefan, când venea cineva la noi, Augustin să așeza în picioare în fața leagănului și stătea nemișcat, de frică să nu-l fure. Vinea bădirăița Cornelia, că-i era tare drag și-l hârâie: «Io îți duc pruncu’!» «Îți trebe prunci făcuți gata? Du-te și-ți fă!» După ce am făcut-o pă Mărișcuța, nu i-o mai păzât. «Hai, du-i pă tăți, că nu-mi mai trebe. Că tătă noaptea o cârțăit ca cânii și n-am putut durni»”.

Târziu de tot am aflat de la mama povestea cadoului de Crăciun, de când ea avea șase ani. Nu știu cum o fi rătăcit-o mama printre gânduri, de mi-a spus-o doar la bătrânețe. Augustin a vrut să-i facă un cadou mamei și a adunat staniol de la bomboane într-o cutiuță de la piuneze. „Când eu așteptam să vină Moș Crăciun și-l tot întrebam pe tata cum poate veni la toți copiii deodată și  de ce nu mai ajunge, iar el îmi spunea că acum coboară Dealul Copalnicului, ori îmi dădea răspunsuri care să mă facă să uit întrebarea, Augustin a venit și a așezat o cutiuță roz pe pat, lângă mine. Adunase timp de un an staniol de la dulciurile pe care le primise, îl netezise și-l pusese în cutiuță. Atâta și-a putut el permite.” „Te-ai bucurat, mamă?” „D-apoi, cum să nu mă bucur?”

Și în casa veche se făcea brad în fiecare an. „Tata aducea de la Combinat nuci poleite și bomboane. Era cea mai mare bucurie când mama cocea colăceii în cuptor. Așteptam sărbătorile cu atâta drag și număram zilele. Până ce-am fost în clasa a VII-a, îmi liniam cu roșu caietele cu mult timp înainte și, când puneam data de Crăciun, era cea mai mare bucurie” – spune mama.

Ani mulți s-au mai păstrat în cutiile cu podoabe de Crăciun câteva nuci poleite, niște lănțișoare din paie înșirate pe o ață, printre care erau floricele de hârtie creponată roz. Nu le puneam pe brad, că nu se mai potriveau deloc cu globurile noi de sticlă, dar nici nu le aruncam, pentru că miroseau într-un anume fel, a parfum vechi și a carton, iar acea nuanță făcea parte din buchetul de miresme de sărbători.

„Tu, mami, voi ați avut jucării în copilărie? De-a ce vă jucați? Și, cu ce?” Mama se sfiește de fiecare dată când are de răspuns la întrebările care ating durerea, neputința, tristețea și sărăcia acelor vremuri: „Jucării?! Nuuuu…. N-aveam… Nu-mi amintesc… Dar ne jucam și-așa. Aveam fiecare câte un scaun în părul din fața casei. Era de fapt o creangă pe care stăteam. Ștefan avea un toporaș cu care se juca, mai cioplea. Și cu mingea. Avea o minge din piele umplută cu cârpe. Augustin citea, desena și modela. L-a desenat pe Ștefan din spate cu toporașul în mână. El și când stătea cu vacile pe Comorâță modela figurine din lut. Eu aveam o păpușă de cârpe. Primisem de la doamna Ilica, soră medicală, care stătea în vecini, o păturică micuță cu o floare roșie, care era, de fapt, o bucată de material din care să-mi fac pătură la păpușă. Când primeam câte un pumn de petece de material – cârpe le ziceam – de la cumătra Măria Rujii, care era croitoreasă, eram în culmea fericirii. Puteam să fac haine la păpușă. Bucurie mai mare pentru o fetiță nu era pe vremea aceea. Și, după ce am mai crescut, n-am mai avut vreme de jucat. Aveam de lucru la câmp și lucram în rând cu femeile. Eu am învățat să gătesc de mică. Am învățat să fac dantelă, să cos”.

Cartea n-a fost un obiect, ci un personaj în viața familiei Buzura. Peste tot pe unde te întorceai, dădeai de o carte, de un caiet, de o foaie scrisă, de o revistă. De altfel, unul dintre permanentele îndemnuri pe care Augustin le adresa mamei și lui Ștefan era acela de a citi. Chiar și în scrisorile trimise din studenție aceste îndemnuri apar frecvent. În noptiera din dormitorul părinților mei, într-un dosar, erau niște schițe de-ale lui Buzura cu autoportrete, nuduri, chipuri, desenate pe hârtie poroasă și îngălbenită. Uneori mă uitam la ele, alteori, când făceam ordine, doar la transferam dintr-un dosar în altul. S-au distrus în timp, din păcate.

Mama știe și acum pe dinafară multe poezii și ține minte gramatica limbii ruse, pe care a învățat-o în liceu, pentru că-i plăcea și pentru că se temea de severul și fermecătorul profesor Ionescu. Povestea iubirii pentru Luceafărul a fost o mărturisire târzie: „Odată, eram prin clasa a III-a, mama plecase în Baia Mare și m-a lăsat să stau peste zi la doamna preoteasă în vecini, până se întoarce. Stăteam pe un scăunel în bucătărie, când a intrat Augustin. A venit să-mi aducă două cărți de citit: Poezii de Eminescu și Sonata Kreutzer de Tolstoi, să nu stau degeaba. Atunci am citit pentru prima oară Eminescu. M-am îndrăgostit și eu de Luceafărul și, la prima întâlnire a cercului literar pe care îl aveam la școală, am recitat 66 de strofe”.

Copiii în vremurile acelea nu erau cruțați de la lucru, munceau cot la cot cu părinții la câmp și nimeni nu-și permitea răsfățul lecturii. Augustin devora cărțile, citea de câte ori prindea un răgaz. „Îl vedeam pe pragul de la șură, pe pragul casei cu cartea în mână. Câteodată, mama îl certa, că era de lucrat și el prefera să citească.” De multe ori, stătea până dimineața și citea la lumina lămpii, pe lângă care se adunau fluturii. Îmi aduc aminte cum Mama Bună își descria lamentările firoscoase: „Nu știam unde mi-s paharele din bufetu’ din bucătărie. Până am șters prafu’ pă dulap deasupra, și-am aflat… ici un fluture sub un pahar, colo o muscă sub altu’… Adică el stătea noaptea până târzâu și citea și, cum se adunau fluturii și muștele la lompă, în loc să-i omoare, punea paharu’ pă ele”. Într-un puseu de duioșie, mama își amintește că Augustin era atât de milos, că nu era în stare să omoare nici măcar o muscă: „Odată, nu știu cum ne jucam, că eu am călcat pe o cărărușe de furnici. Mergeau așa în șir și am pășit peste ele. Doamne, ce m-a mai certat! «De ce le-ai călcat?! Ce-ai avut cu ele? Ce ți-au făcut?!»”.

Când își începe mama poveștile cu „pe vremea aceea”, se face duminică și sărbătoare și trebuie să mă pregătesc să ascult. Nu să notez, că se inhibă, nu-i place, nu-i în elementul ei, i se pare forțat, artificial, excesiv de jurnalistic. Le țin minte pentru că sunt parte din lumea aceea, pentru că și numele oamenilor și-ale locurilor sunt știute, pentru că mi-i pot imagina cu ochii minții. „Pe vremea aceea, semănam mălaiul cu mâna și ne împărțeam fiecare câte o postată de săpat. Augustin măsura cu coada sapei să avem suprafețe egale de lucrat. «Tu de ce n-ai crescut cum trebuie?» – zicea când găsea fire de mălai mai mici. Le cam tăia pe cele mici. Ne mai ajuta Chelemen, un om mai bătrân din vecini, care venea cu săptămânile la noi la lucru, când aveam de săpat mălai în Valea Cursă, nu departe de Comorâță. Îl plăteam cum puteam pentru ajutor.”

---

[1] Augustin Buzura, Fețele tăcerii, Editura Cartea Românească, București, 1974 p. 356.

[2] Fragment interviu video, nedifuzat, realizat de Mihai-Adrian Buzura.

[3] Augustin Buzura, Vocile nopții, Editura RAO, București, 2015, p. 55.

[4] Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni și bestii,  Editura Univers, 1999, p. 118.

[5] Fragment interviu video.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Augustin Buzura, Capul Bunei Speranțe, București: Editura Pentru Literatură, 1963, p. 12.

[9] Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni și bestii, ed. cit., p. 35.