Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » „Tot ceea ce vei face tu, individual, se va reflecta asupra tuturor”

„Tot ceea ce vei face tu, individual, se va reflecta asupra tuturor”

„România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.”

| Interviu cu Roxana-Talida Roman |

Doctor în arheologie. Un om care luptă pentru un ideal: acela de a introduce Peisajul conflictual de la Pasul Prislop, Maramureș în patrimoniul UNESCO.

Ești unul din acele cazuri fericite de tineri români care, după ce au făcut studii înalte în străinătate, au ales să se întoarcă în țară. Ce anume a înclinat balanța în favoarea acestei decizii?

Să te naști român e un privilegiu, pornești la drum sub stindardul tradițiilor milenare, moștenind o fire poetică, un suflet pasional, pulsația libertății în fiecare picătură de sânge, năzuința spre desăvârșire și mai presus de toate zestrea desăvârșită a omeniei. Un dar atât de generos necesită gratitudine, iar gratitudinea se manifestă prin fapte, prin grijă, prin determinarea de a încerca să aduci un aport evoluției neamului, să schimbi ceva în bine. M-am întors pentru că aici îmi sunt rădăcinile, pentru că avem multe de făcut, pentru că îmi place să cred că sunt lucruri pe care eu pot să le fac pentru România și e de datoria mea măcar să încerc să le înfăptuiesc. Au murit sute de mii de oameni ca noi azi să avem un loc căruia să-i spunem acasă. Orice drepturi pe care suntem noi obișnuiți să le revendicăm și considerăm că ni se cuvin, în țară sau în străinătate, le avem datorită sacrificiului lor, iar eu consider că ar fi cazul să le mulțumim, să dăm glas vocilor înăbușite.

Studiile tale relevă multiple specializări grație nu doar facultății, ci și masteratelor și doctoratului. De la licența în Relații Internaționale și Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca), până la masteratele în bioetică și științe internaționale (Università degli studi di Torino), doctoratul obținut la University of Birmingham. Cum anume ai ajuns la doctoratul în istorie și arheologie?

Există o linie de continuitate, toate se focalizează într-un fel sau altul pe studiul societăților, a relațiilor dintre ele și a regulilor ce le guvernează funcționarea, în prezent, trecut sau viitor. Cum putem înțelege în profunzime nuanțele unui trecut căruia îi suntem străini dacă nu reușim să metabolizăm natura prezentului în care suntem părtași? Mai mult decât atât, specializarea studiilor doctorale este în patrimoniu cultural, iar patrimoniul cultural nu numai că este o formă de aducere a trecutului în prezent, sau altfel spus, conotația actuală dată unor resurse tangibile sau intangibile moștenite din alte vremuri, dar este și în strânsă legătură cu prevederile legale atât de emanație națională cât și internațională (mereu interdependente), care deși sunt rodul convențiilor sociale prezente, sunt profund marcate și influențate de trecut.

Teza ta de doctorat a fost acceptată spre publicare imediat după susținere, cu toate că acesta nu este un lucru facil. Așadar, ești autoarea volumului ”THE EDGE OF EUROPE. Heritage, landscape and conflict archeaology. First World War material culture in Romanian conflictual landscapes”, o lucrare în limba engleză despre o realitate istorică din această parte a Europei, cu profunde rezonanțe în Maramureș.
Vorbește-ne puțin despre cercetarea ta și despre modul în care aceasta poate fi „pusă în practică”, despre aplicabilitatea ei până la urmă.

Cercetarea mea abordează siturile de război din Pasul Prislop, Maramureș, ca locuri de memorie și patrimoniu de importanță națională și internațională. Starea de prezervare, raritatea, autenticitatea, potențialul de cercetare, ampla arhivă de informații și simboluri înglobate în cultura materială a locurilor de război, respectiv funcțiile memorial-istorice ale acestora, recomandă aceste situri pentru clasare în Lista Monumentelor Istorice (LMI). Faptul că aceste situri sunt în pericol de dispariție din cauza lipsei de protecție legală recomandă în mod imperativ clasarea acestora în LMI. În contextul unui stat născut din experiența Primului Război Mondial, conservarea siturilor de război nu trebuie privită doar ca un act responsabil de prezervarea a patrimoniului național pentru generațiile următoare, ci și ca o ineluctabilă datorie morală. Clasarea Pasului Prislop ca peisaj cultural conflictual conferă un spațiu de expresie pentru toate „vocile” războaielor mondiale care au rămas înăbușite până în prezent și a căror poveste o narează locurile de război.
Oficializarea statutului patrimonial al siturilor contextualizează și pune în valoare o întreagă suită de monumente istorice și manifestări culturale din Maramureș, dezvoltând o adevărată frescă de cultură locală. Clasarea Pasului Prislop în LMI ca peisaj conflictual semnalează existența unei tradiții culturale dezvoltate în strânsă legătură cu o stare de conflict. Abordarea patrimoniului cultural al județului Maramureș din această perspectivă permite contextualizarea istorică și facilitează o înțelegere mai profundă a fenomenelor culturale și a tradițiilor locale. Exemple în acest sens sunt conexiunile existente între peisajul conflictual și monumentul de la Preluca Tătarilor, „Hora de la Prislop”, calea ferată forestieră îngustă „Valea Vaserului” și bisericile de lemn din Maramureș. Legătura existentă între locurile de război și Bisericile de lemn din Maramureș este evidențiată în urmele influenței exercitate de geografie asupra evoluției istorice a unui loc și a evenimentelor derivate care au marcat soarta locuitorilor săi. Deși, conform LMI, LPM (Lista Patrimoniului Mondial-UNESCO, valoarea universală remarcabilă a bisericilor de lemn se bazează în principal pe valoarea arhitecturală, bisericile prezintă totuși un grad mult mai mare de complexitate, reprezentând mai mult decât simple construcții frumoase. Sunt surse documentare cioplite în lemn care narează povestea oamenilor care le-au produs, reflectând deopotrivă atât particularitățile culturale cât și circumstanțele socio-politice responsabile de apariția acestora. Lemnul sculptat și picturile murale prezintă o multitudine de simboluri, mergând de la simboluri creștine la reminiscențe ale tradițiilor antice, cum ar fi rozeta solară, și de la chestiuni legate de cultul religios la problematici sociale și juridice. Recunoașterea valorii patrimoniale a siturilor din Primul Război Mondial ar marca locurile adiacente ca peisaj conflictual și ar permite citirea altor obiecte de patrimoniu în această optică, ducând la o mai bună contextualizare istorică, la înțelegere culturală și, consecutiv, la o mai bună promovare și valorizare a obiectivelor culturale locale.
Aceste situri relevă în concomitență și actualele carențe sistemice, precum lipsa cercetării științifice în materie de patrimoniu cultural, cunoașterea deficitară a categoriilor de patrimoniu existente și operaționalizarea limitativă a legislației în materie. De asemenea, accentul excesiv pus pe valoarea arhitecturală, fără a fi integrată în mod temeinic cu celelalte categorii de valoare (ca de exemplu valoare științifică, memorială, istorică etc.) reduce semnificativ valoarea/importanța moștenirii culturale maramureșene. În linie de congruență, focalizarea pe arheologia clasică (preistorie, Antichitate, Evul Mediu) a dus la ignorarea totală a siturilor de război, la care s-au cumulat carențele sistemice aducând un mare deserviciu patrimoniului cultural al județului, cu atât mai mult cu cât studiile care au stat la baza Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României au semnalat o tendință accentuată de degradare a peisajului în zone rurale în curs de dezvoltare, în special în destinații turistice emergente precum Maramureș și Bucovina (semnalate ca fiind cele mai afectate la nivel național).
România are, de asemenea, obligații de emanație internațională care fac protecția legală a siturilor de război obligatorie în vederea evitării încălcării legislației internaționale în materie. Prin urmare, nu numai că în temeiul legislației naționale actuale siturile de război ar trebui să primească statut de patrimoniu cultural și să beneficieze astfel de protecție legală, dar această măsură este necesară pentru a evita încălcarea: Convenției de la Paris privind Mijloacele de interzicere și prevenire a importului, exportului și transferului ilicit de proprietate a bunurilor culturale (ratificată de România în 1993); Convenției UNIDROIT de la Roma din 1995 privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (ratificată de România în 1997); Convenției de la Valetta din 1992 (ratificată de România în 1997) menită să încurajeze patrimoniul arheologic ca promotor al memoriei colective a vechiului continent și ca instrument de studiu științific și istoric; Convenției UNESCO din 1972 privind protecția patrimoniului cultural și natural mondial, adoptată de România în 1990; Convenției Europene a Peisajului (ratificată de România în 2002), care prescrie în mod specific protecția peisajelor înțelese ca locuri construite prin acțiunea conjunctă a factorilor antropici și naturali, mai ales dacă dețin o valoare patrimonială remarcabilă sau prezintă tendințe spre degradare.

Ce-ar însemna pentru Maramureș instituirea unui perimetru UNESCO? Pentru că, în definitiv, cartea ta pledează pentru acest fapt.

Peisajul conflictual de la Pasul Prislop constituie o categorie de patrimoniu neexplorată anterior, chiar și prin natura sa unică în lume, a cărui recunoaștere oficială ca valoare patrimonială răspunde exigențelor noilor nevoi de memorializare apărute la nivel național și internațional odată cu convertirea memoriei sociale în memorie culturală. Însuși conceptul de peisaj conflictual a fost omologat pentru a răspunde nevoilor specifice a acestui tip de resursă culturală. Conceptul de peisaj conflictual denotă un loc care a fost influențat de-a lungul timpului de conflict și e vizibil modelat de acesta; un pământ care a fost de-a lungul vremii disputat și contestat din cauza poziției/geografiei sale și care, ca urmare a stării istorice conflictuale, a fost mutilat în timpul războaielor mondiale dând naștere unui peisaj reinventat. Proiecția violenței războaielor mondiale asupra pământului/peisajului, ale cărui urme au devenit în timp însemnele acelor războaie (sisteme de tranșee, cratere de bombe, buncăre etc.), a creat un peisaj conflictual care nu păstrează doar amprentele unui anumit tip de război (în cazul de față războiul industrial), într-un context spațial unic, dar, de asemenea, evidențiază faptul că pământul în sine a fost agentul conflictului și obiectul rivalităților care au alimentat războiul.
Siturile de război narează povești despre relații internaționale, societăți, culturi, mentalități, tradiții, instituții și oameni, proiectând reflexia lor pe fundalul pământului, unde multiplele straturile sunt reunite, intersectând și populând același spațiu. Astfel, diversele dimensiuni ale peisajelor considerate se amestecă împreună într-o narațiune tacită despre moștenirea comună a Europei și, de ce nu, a lumii.
La un nivel simbolic, locurile de război prezervă o putere evocativă care depășește granițele comune ale materialității. Odată cu trecerea timpului lucrările de geniu din Primul Război Mondial și construcțiile specifice au devenit trăsături arhitectonice reprezentative a simbologiei și fenomenologiei Marelui Război. Arhitectura de război poate fi abordată ca un artefact cultural plin de povești nespuse din trecut. Deși este larg acceptat că arhitectura oglindește sursa sa de emanație, studiul arhitecturii Primului Război Mondial ca amprentă a societății generative nu a fost abordată niciodată științific, lăsând o întreagă arhivă de semnificații neexplorată și constituind un decalaj în cunoștințele noastre care încă nu a fost sondat.
Diseminarea internațională a celor 14 puncte aparținând președintelui Woodrow Wilson nu numai că a anticipat era drepturilor omului, dar a sădit și o nouă mentalitate internațională care s-a răspândit mai târziu în toată lumea într-o formă sau alta. În acest fel, Marele Război poate fi abordat ca război mondial, întrucât implicațiile acestuia s-au extins asupra unor actori și au avut consecințe majore asupra unor oameni care nu au fost direct implicați în conflict în momentul producerii sale. Instigând dizolvarea marilor imperii, războiul industrial a creat circumstanțele care au permis finalizarea unui proces istoric, care a culminat cu emanciparea națională și dobândirea independenței mai multor popoare, pregătind astfel scena pentru o nouă ordine mondială. Într-o astfel de optică, Marele Război poate fi privit ca o coliziune a două lumi; un război între o lume în declin și o lume potențială, fiecare luptând pentru prevalența a ceea ce a crezut a fi just și ideal.
La nivel internațional, în retorica războiului, pare să existe o diferență semnificativă între vizibilitatea redusă a Frontului de Est respectiv a fronturilor secundare, în opoziție cu proeminența Frontului de Vest. În timp ce, pentru Frontul de Vest, au fost făcute studii extensive în ceea ce privește memoria și comemorarea, avem puține cunoștințe similare despre Frontul de Est. Frontul de Est rămâne, de asemenea, în mare parte neexaminat, atât în ​​ceea ce privește lucrările arheologice, cât și studiile de patrimoniu, astfel încât capacitatea sa de a ne informa despre conflict rămâne neexplorată.
Din perspectiva memoriei/comemorării, siturile de război sunt monumente istorice autentice și inclusive, care dincolo de imediata semnificație la nivel local și național, au capacitatea de a îngloba/reuni/aduna memoriile fragmentare devenind reprezentative într-un cadru mai mare decât cel al statului național. Spre deosebire de clasicele monumente ale eroilor care au fost construite pentru a comemora o categorie precisă de actori și deseori restrictivă, cultura materială a siturilor de război evocă toți participanții, indiferent de rolul pe care l-au jucat. Dimensiunea monumentală a peisajului conflictual permite umplerea golului creat artificial în retorica standard a memoriei Primului Război Mondial și permite manifestarea istoriei plurale. Neintegrarea memoriei Frontului de Est în retorica războiului industrial la nivel internațional duce la falsificarea și distorsionarea istoriei. Marele Război a fost un fenomen complex a cărui chemare la arme a răsunat atât în ​​rândul maselor, cât și a indivizilor, soldaților și civililor, o chemare care a adunat și zdrobit imperii, națiuni, armate, armament, oameni, animale și, mai presus de toate, pământ. Astfel, dimensiunea peisajului permite reconcilierea memoriilor Marelui Război conferind spațiu pentru integrarea reciprocă a conștiinței comune și amintirilor/memoriilor individuale, înglobând o multitudine de straturi care au fost construite în mod autentic în timp și de timp. Din perspectiva locurilor de memorie, siturile de război reunesc o gamă largă de simboluri colective, semnificații, cunoștințe, mărturii care pun războiul în sine într-o lumină nouă, nepercepută anterior, evidențiindu-i atât particularitățile cât și contradicțiile.
Includerea acestui peisaj conflictual în lista patrimoniului mondial UNESCO ar constitui o premieră mondială. Maramureșul ar deveni deschizător de drumuri, cerând unei organizații internaționale, care de altfel s-a născut tocmai ca urmare a violenței extreme a războaielor mondiale, să recunoască valoarea patrimonială a unei resurse culturale care reprezintă fundamentul culturii noastre globale, a lumii în care noi existăm. Țări precum Franța și Belgia au încercat acest demers pentru cimitirele de război, dar fără succes, inițiativa lor fiind acuzată de promovarea militarismului. Ei bine, această abordare este mult mai diversă, peisajul conflictual de la Pasul Prislop nu a fost creat voit, ci rezultă din epicentrul unui proces istoric. Drept urmare, nu se tratează glorificarea războiului sau instigarea unor tensiuni internaționale, ci recunoașterea faptului că atunci s-a dat o nouă direcție realității la nivel global, marcând începutul unei noi ere în evoluția umanității. Primul Război Mondial ancorează rădăcinile și izvoarele lumii noastre. Dacă astăzi marea majoritate a oamenilor recunosc valoarea patrimonială a obiectivelor UNESCO din întreaga lume, dacă astăzi există drepturi ale minorităților etc., aceasta se datorează faptelor petrecute în timpul Marelui Război în țări precum Romania și a implicațiilor ulterioare ale acestora, un punct de curbura în evoluția omenirii care a marcat începutul unei noi etape istorice.
La nivel pragmatic, clasarea peisajului conflictual de la Pasul Prislop în LMP ar însemna creșterea numărului obiectivelor turistice și automat a ofertei turistice, a locurilor de muncă, posibilitatea accesării de fonduri europene dedicate patrimoniului cultural, a colaborărilor internaționale cu instituții de cercetare și multe altele. Această cercetare a creat, de asemenea, o metodologie pentru identificarea patrimoniului cultural, în ideea de a deveni un proiect pilot atât pentru managementul siturilor de război, cât și pentru alte categorii de patrimoniu neexplorate anterior. Asta pentru că, în domeniul acesta, de data asta, am vrut să fie Maramureșul cel care dă ora exactă.

Până la urmă cartea ta nu este doar un demers științific, ci și un gest patriotic. Când a fost scoasă de la tipar, pe contul tău ai prezentat-o astfel: „Pentru tine România mea frumoasă!!! Pentru voi români de ieri, de azi, de mâine… dintotdeauna!!!” Percep aici o formă de patriotism manifest. Vorbește-ne puțin despre patriotism… Ce înseamnă pentru tine? Ce înseamnă pentru un om care a stat ani buni departe de țară?

Nu sunt în măsură să definesc patriotismul în termeni de conținut semantic și poate nici nu ar trebui. În definitiv, în esența lui pură, termenul conceptualizează o simțire, o relație intimă și profundă între om și patrie. De fapt, pe fondul relativizării valorilor, a abuzului terminologic și a folosirii acestuia ca instrument de retorică, a avut loc de fapt o erodare a conținutului terminologic. Sigur, patriotismul azi nu e la modă, e perceput ca învechit și adesea confundat/asimilat cu extremism, discriminare, rasism etc. Totuși, consider că această percepție nu poate fi mai departe de adevăr: cine nu se cunoaște, nu se acceptă și nu se respectă pe sine cum va putea vreodată să-i înțeleagă, accepte și respecte pe alții? Așadar, ce e pentru mine patriotismul: ancorajul sinelui într-o entitate majoră, o componentă imuabilă a ceea ce sunt în această lume. Consecutiv, departe de țară nu ești niciodată, o porți mereu cu tine oriunde ai merge, asemeni bagajului genetic, și e în același timp un fatum și o responsabilitate. Eu am purtat cu mine pretutindeni conștiința acestui fapt și, de fiecare dată când am pășit în afara granițelor, am simțit nevoia să mă străduiesc puțin mai mult. Asta pentru că tot ceea ce vei face tu individual peste hotare se va reflecta asupra tuturor compatrioților tăi și se va cumula reputației țării de origine, în bine sau rău. Trebuie cultivată năzuința ca ai noștri să poarte cinste, nu rușine după noi, să încercăm să croim o cale mai bună pentru cei ce vor veni.
Îmi amintesc cu drag felicitarea primită de la mama de majorat și care conținea un mesaj care a marcat traiectoria vieții mele de adult: „Îți doresc nu să ai drumul presărat cu flori, ci să presari flori în urma ta pe unde treci!” Deci, voi părinți care creșteți copii, aveți grijă ce le spuneți copiilor voștri! Din vorbele voastre de azi se vor naște oamenii de mâine, așadar învățați-i să fie oameni, înainte de orice altceva.

Există niște clișee mult prea frecvent vehiculate în spațiul public, cu care pare că ne-am obișnuit și, uneori, avem senzația că nici nu-i mai deranjează pe cei care ar putea îndepărta și îndrepta realitatea care le-a generat. Unul dintre ele sună cam așa: „România e o țară frumoasă, ofertantă din punct de vedere turistic, dar se face prea puțin pentru promovarea ei.” Cât adevăr și cât mit crezi că este aici? De fapt, ce ne lipsește? Unde percepi tu că ar exista un hiatus?

România suntem noi, toți împreună și fiecare în parte. E o responsabilitate care nu poate fi delegată. Poate ar trebui să ieșim puțin din cercul de confort, să nu delegăm la alții ceea ce putem face noi, sa fim mai puțin resemnați, să punem mâna să facem lucrurile să se întâmple, să fim uniți şi să ne susținem ca să creștem împreună. Prezentul și viitorul sunt în puterea noastră a tuturor, când vom sădi dragostea de țară în faptele noastre de zi cu zi, atunci și doar atunci, Romania va fi din nou mare. Lucrul bine făcut se autopromovează, iar promovarea trebuie să derive din temeinicia a ceea ce se oferă, nu din strategii de marketing – de multe ori prost înțelese și futile. Și dacă vorbim de promovare, vă întreb: voi cât de des cumpărați de la producători locali, cât de acerb solicitați promovarea produselor Made în Romania, cât de mult și de des îi susțineți agricultorii sau, rectific, țăranii români, și cât de activ vă implicați atunci când sunt zdrobiți de legi idioate făcute de oameni care habar nu au de realitatea lor? Și da, folosesc intenționat termenul de țăran pentru a exemplifica deșertăciunea preceptelor sociale actuale. Majoritatea folosesc acest termen ca insultă și-i atribuie conotații peiorative, dar făcând lucrul acesta își neagă originile, iar pe cei care văd lucrurile astfel îi îndemn să pună mâna pe o carte de istorie și să vadă cine sunt ei de fapt. Eu mă identific cu țăranul român și cred că încarnează autenticitatea celor mai alese virtuți.
În linie de congruență cu cele precedente, consider că democrația este pentru cetățeni maturi. Noi trebuie să ne asumăm necesitatea de a crește. Perpetua lamentare la adresa factorului politic nu ajută pe nimeni. Vă amintesc că factorul politic lucrează în slujba voastră! Faceți-vă timp să vă autoeducați, trageți-i la răspundere pentru deciziile luate, dar în mod informat și rațional, implicați-vă activ și nu uitați de inițiativa cetățenească. Întrebați-vă cu toții cum ar fi România ideală. Mai dreaptă, mai corectă, mai meritocratică? Ei bine, care credeți că sunt pașii pentru a ajunge acolo? Și nu în ultimul rând, dumneavoastră personal sunteți dispuși să plătiți prețul? Dacă asta ar însemna nefolosirea influenței personale pentru a asigura admiterea fiului la școala dorită, câștigarea unui post râvnit sau alte practici uzuale, chiar și minore, ați mai milita pentru o Românie mai bună, în practică, nu doar ca declarație de principii?
Ca factor de remediere pot doar să vă îndemn să cereți formatorilor de opinie, pe toate canalele mass-media să vă respecte ca oameni, să-și facă treaba cu profesionalism și să vă ajute să creșteți în loc să vă îndobitocească. Cereți înlocuirea știrilor de tip șoc și groază cu rubrici de specialitate în domeniile care vă interesează, explicate pe înțelesul tuturor, cereți resuscitarea jurnalismului de investigație, cereți documentarea riguroasă a știrilor și refuzați să faceți rating la conținut care este sub demnitatea dumneavoastră umană. În joc e destinul nostru, al tuturor, și viitorul celor ce vor veni după noi. Chiar vreți să delegați factorului politic în exclusivitate această responsabilitate?

Ești un om extrem de liber. Și când spun liber, mă refer la acea formă de libertate dobândită prin cunoaștere și autocunoaștere. Cât de lung e acest drum spre cunoaștere pentru un tânăr care nu vrea să ardă etapele? Ce argumente are un astfel de tânăr în fața unuia care a ars aceste etape, dar care… poate… are influență, putere?

Dacă vorbim despre cunoaștere și autocunoaștere, vorbim despre un drum infinit. Se spune că venim pe pământ să învățăm, să experimentăm, să creștem, să parcurgem un fel de drum inițiatic al sufletului, fiecare după propriile capacități, aspirații, posibilități. Încerc să nu mă preocup de modalitățile de ascensiune a altora, deși, sigur, uneori anumite situații pot fi frustrante. Eu port doar responsabilitatea faptelor mele și mă străduiesc să nu-i judec pe alții, pe cât posibil, și asta nu pentru că sunt deosebit de înțeleaptă și spirituală, ci pentru ceea ce presupune reversul medaliei. Atunci când îi judecăm pe ceilalți pentru ceea ce fac, trebuie să ne judecăm și pe noi cu aceeași măsură pentru ceea ce îi lăsăm să facă! Dacă nu ne place ce se petrece, de ce permitem anumite lucruri? Oare inacțiunea noastră nu ne face părtași? Și, oare, atunci când închidem ochii la orice formă de nedreptate care se întâmplă în jurul nostru și nu luăm atitudine, nu devenim cu toții complici în statu-quo? E oare frica, resemnarea, comoditatea, oportunismul de orice fel o scuză? Au fost sclavi care au dărâmat imperii, noi ce scuză avem să nu facem lumea asta mai bună dacă susținem că nu ne place starea lucrurilor? Și unde am fi fost azi dacă oamenii din trecut erau la fel de inerți ca noi? Iar dacă sunteți tentați să spuneți că nu se poate schimba nimic, vă invit să identificați alții asemeni vouă, să căutați interese comune și să le susțineți împreună; unde-s mulți puterea crește.
Cât despre arderea etapelor, ce pot spune, fiecare are propriul drum și fiecare dintre noi a primit într-un fel sau altul mijloacele pentru a naviga viața. Să fim raționali: nu pot fi toate într-un loc (asta pentru că până acum sunt convinsă că v-ați imaginat c-aș fi modestă). Și pentru că ați vorbit de libertate, libertatea e apanajul omului care nu simte nevoia nici să comande nici să fie comandat, a celui care îndrăznește să fie ceea ce este fără să simtă nevoia să se treacă prin filtrul lumii, a celui care alege cu sufletul și trăiește după propriile reguli, dar cu conștiința că nu are dreptul de a-i importuna pe cei diferiți de el, a celui care iubește opulența diversității peisajelor umane în drumul lor spre devenire.

Care sunt constantele generației acesteia de tineri? Și când spun asta (pornind de la contactul tău cu alte culturi și civilizații), mă refer la valori, pseudo-valori, temeri, pericole… coerciții, libertăți…

Cred că noi suntem o generație de tranziție, scindată între vechi și nou, cobai ai unui proces de reforme mai mult sau mai puțin fericite, de multe ori striviți sub povara apoteoticului self-made man, oameni ai legăturilor comunitare scindate, dar care au lăsat răni încă nevindecate, subiecți a unui proces constant de adaptare, combătuți între revoltă și resemnare, între cumpătare și vise de glorie.

Știu că sportul se împacă, practic, cu orice… Dar cum e să mergi la antrenamente de kick boxing și, după aceea, să scrii în engleză despre rezultatele cercetării tale în arheologia câmpurilor de război? Cât și cum se potențează una pe cealaltă?

E tonic. Ambele necesită disciplină, răbdare, perseverență și o fărâmă de curaj sau, mă rog, de nebunie. Poate sunt un spirit războinic sau poate pur și simplu refuz să mi se spună ce pot sau nu pot să fac ca fată. Nu-mi plac limitările, nu-mi place să colorez în căsuțe predefinite, nu cred în acceptarea apriori a convenționalului. Îmi place să-mi sfidez propriile limite și de obicei am tendința să percep nuanțele mai puțin imediate ale realității și să fiu atrasă de lucruri particulare. Îmi place să cercetez, să sondez empiric necunoscutul, să deschid ferestre către inedit, să văd noi perspective sau poate doar am învățat de mică să pun întrebări diverse. Din poveștile copilăriei îmi amintesc amuzata indignare de care eram cuprinsă de fiecare dată când erau omorâți zmei, balauri, dragoni, în fine, tot ce era magic și divers. Aveam mereu senzația că erau neînțeleși și mă întrebam dacă chiar e necesar să exterminăm tot ceea ce nu înțelegem și să strivim „corola de minuni a lumii” în loc să o potențăm.

Te-am știut întotdeauna visând înalt, făcând lucrurile temeinic. Știu că le faci pe toate: de la job-ul în administrația județeană, la doctorat, lecturi, pictură, sport, voluntariat, casă… Care e, dacă s-ar putea spune… următorul vis?

Nu este următorul, ci mai degrabă o continuare, faza a doua a celui precedent. Pasul Prislop – peisaj cultural conflictual este un proiect mai amplu decât pare. Are o componentă internațională, deschide o fereastră către lume și presupune crearea unui vast circuit al câmpurilor de război (războaiele mondiale) care au menirea să ancoreze istoria așa cum este, plurală. Istoria a fost întotdeauna plurală, doar că până în prezent poate nu au existat resursele sau condițiile care să permită manifestarea sa plurală, holistică, bogată, vibrantă, deoarece consemnarea ei a fost aproape mereu mandatată politic și, consecutiv, mult prea adesea aservită unui scop. Conclusiv, într-un anume fel este și un proiect de emancipare internațională, interstatală, intra- și inter socială, în spatele căruia stau sute de mii de suflete, sute de mii de voci care așteaptă să fie auzite. Nu sunteți curioși să vedeți cum ar părea locuri comune, precum războaiele mondiale, văzute prin ochii multiplelor perspective naționale, nerestricționate, necenzurate… oare ce vor avea de spus? Ce lecții vor avea de transmis? Și când lucrul acesta se va întâmpla, voi dragi români veți sta toți ca unu să pledați ca și vocea înaintașilor voștri să răsune printre ele?
Închei cu traducerea unui fragment din cartea mea ”THE EDGE OF EUROPE. Heritage, landscape and conflict archeaology. First World War material culture in Romanian conflictual landscapes”, în speranța ca atunci când veți fi chemați să răspundeți întrebării precedente, să vă amintiți cine sunteți:
„Acum mai bine de un secol a avut loc un Mare Război, un război care a prăbușit imperii, a eliberat națiuni, a remodelat granițele, dar mai presus de toate un război care a schimbat fața pământului pentru totdeauna. Acest război a schimbat însuși conceptul de război, brevetând conceptul de război total și familiarizând istoria cu fenomenul morții în masă. În vârtejul războiului, națiunile s-au amestecat și au intrat în coliziune și confuzia Babilonului a coborât peste câmpurile de război. Unii au luptat pentru libertate, unii au luptat pentru putere, dar marea majoritate au luptat pentru că nu aveau altă opțiune; morți sau vii, ieșirea era prin foc și pur și simplu nu a existat altă cale de scăpare. Pământul s-a cutremurat și timp de patru ani întunericul a coborât asupra națiunilor, dar când soarele a răsărit din nou pe Frontul de Est, au apărut noi țări, noi orizonturi. După război, pentru o lungă perioadă de timp, istoricii au narat o poveste disociată, o poveste despre două fronturi separate. Totuși, există doar un singur fir narativ a tot inclusiv, o poveste spusă însăși de pământ, o poveste despre semnificația siturilor de război ca locuri de comemorare și patrimoniu. Asta pentru că Marele Război nu numai că a înclinat balanțele puterii, a redefinit frontiere și a scris pagini fundamentale de istorie națională pentru mai multe state, dar a și remodelat identitatea pământului, redefinind peisajul. Marele Război a inaugurat o procedură de incizii de mediu care au marcat locurile de război cu brandul războaielor mondiale, un semn distinctiv care a înrădăcinat conflictul în pământ, nu numai ca strategia terestră, dar și în anticiparea amenințărilor aeriene. Buncăre, tranșee, cratere de bombe, morminte comune au fost toate răni sculptate în pământ, răni care în timp s-au transformat în cicatrici dând mediului natural mândrie și personalitate, transformând spațiul în loc. Natura însăși a jucat un rol în acest scenariu, crescând maci pentru a aminti lumii de fiii săi pierduți în luptă și de atunci macul roșu a devenit simbolul victimelor de război pentru toate conflictele armate care au urmat. Locurile de război au devenit pustnicii unui război demult apus, dar ale cărui avataruri ajung până la noi, în prezent. Timp de decenii, pământul și-a purtat cicatricile cu mândrie, onorând memoria celor căzuți și ascultând vocea lor tăcută în speranța că într-o zi va erupe și va fi auzită. Așadar mă întreb: la mai mult de un secol de la sfârșitul Marelui Război, dacă tu ai putea da voce celor care au pierdut-o pe a lor, ai face-o? Dacă însuși pământul te-ar soma și te-ar implora să-i asculți povestea, ai face-o? TU ai asculta?”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.