Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Despre ce va urma…

Despre ce va urma…

Volume de nuvele și povestiri, „Capul Bunei Speranțe” (1964) și „De ce zboară vulturul?” (1966), constituie treptele premergătoare ale marilor romane ale lui Augustin Buzura, scrieri în care se regăsesc în germene marile teme dezvoltate ulterior de autor. Sunt exercițiile prin care autorul ne pregătește asupra a ceea ce va urma…

Din volumul „De ce zboară vulturul”:

E bătrân prorocul…
De nenumărate ori mă cuprindea o stare perfidă când, în neputință de a mă gândi la ceva serios sau de a face o muncă fizică cu o minimă plăcere, mă pomeneam așezându-mă într-un fotoliu senescent, din piele, cârpit cu tot soiul de șipci și ațe, chinuindu-mă să privesc albastrul idiotizat al cerului sau peisajul lunar al văii pe malul căruia era școala, numai ca să nu fiu obligat să revăd tristele mele desene, de o cumințenie fotografică. Treptat reușeam să mă detașez de prea clarele răspunsuri la starea mea, iar întrebarea-lozincă: „Ce se petrece cu mine?” o fluieram prin sentimentul de desprindere, de regret, după o confruntare, de altfel, neesențială, dar oricum sâcâitoare prin platul consecutiv. Camera mea – pe post de cancelarie și dormitor – ar fi suportat, oricând, strigăte de izbândă sau disperare, dar mă obișnuisem fără ele, căci necunoscând decât liniștea nomadă, exterioară, ce colinda bărbăteasca așezare, nu-mi rezervasem dreptul la odihnă sau mulțumire și nici răspunsuri definitive. De altfel, orice strigăt ar fi părut un penibil scâncet; îmi sortisem unica mândrie de-a nu scrâșni și de a nu-mi da dreptate decât în treburile mărunte, pe care le făceam automat. Și cu cât dorința de-a ieși din acel nămol de esențe minore era mai vie – și-atât de vie până la materializarea în orice lucru sau fapt ce sugera mișcarea, chiar în lungile terenuri forestiere – cu atât mă trezeam tot mai îngrădit, încât mă văzui obligat să accept pretexte cusute cu ață albă, să ridic factori independenți de mine la rangul de cauză obiectivă, ca bunăoară uniformitatea vremii.
De fapt, deasupra văii se lăsase o uscăciune asfixiantă, de sfârșit de lume, cu vânturi uscate, lungi, cu zilele înalte și nopți albe, dominate de aceeași monotonă flașnetă a vântului. Cei care se pricepeau la climă spuneau că imediat ce va înceta vântul se va termina și cu uscata așteptare, dar vântul bătea atât de constant și prudent, încât nimeni nu-i mai spunea pe nume, toți uitaseră de existența lui.
Ziua trecea mai ușor din cauza muncii la școală, dar împăcarea ținea până acasă, unde mă așteptau iar lungile nopți sterile, în tovărășia acelorași întrebări și desene stereotipe. Deschideam măruntele geamuri dinspre vale, ușa dublă, cu țâțâni ruginite, și camera mi se umplea de uscăciunea aceluiași vânt aducător de coșmaruri. La ora 12 noaptea lumina se stingea de la uzină, însă, cu tot întunericul, ochii suficienți ai îngrijitoarei – modelul meu constant –, buzele uitate întredeschise, din cauza sentimentelor exteriorizate simplu, îmi repetau de pe tablă, de pe ușă, din tavan aceeași invitație: „Mai bine-ați dormi. Nu v-ați săturat încă? E noapte doar și noaptea e făcută pentru somn. Sau mâncați ceva, săturați-vă bine și vă trece pofta de lucru. Stau cât vreți, dar nu-s nu știu cât de frumoasă. Am o fotografie de-acum câțiva ani, de când mi-am schimbat buletinul. Dacă nu vă place, desenați-mi câțiva căței și măgari pentru fiu-meu…”. Înzestrat cu aceleași semnalizatoare spirituale ce țin loc de ochi, aveam certitudinea că o să ajung odată în apropierea obscurului punct luminos propus drept țintă, dar, în ciuda credinței mele nestrămutate, orgia de piedici interioare mă obligă să cred că vântul pustiu e o realitate vie. Aș fi făcut orice, aș fi stropit cerul și pământul cu apă, numai să nu mă mai chinuie oniricele fulgere trăsnind cupola mistică a cerului, rupând liniștea încărcată, persistentă, copacii burtoși, cu nesfârșite semnificații, născute anume pentru câmpurile parazitate de uscăciune, pe toți obișnuiții cu uniforma batere de vânt.
După zadarnice așteptări simțeam nevoia să caut străzile cele mai lăturalnice, silit de un monstruos sentiment de așteptare. Plimbările mele cu scop de reconfortare – o imensă minciună în care credeam – se terminau ironic, în capătul satului, unde valea, deși mult lărgită, își menținea sonora erupție de ape. Acolo mă așezam, de obicei, pe o piatră caraghioasă de bazalt, de forma unei clepsidre înnămolite, și mai ferit de insectele înmulțite excesiv pe astfel de vremuri, priveam zbaterile apei cu o răbdare ce i-ar fi scos din sărite și pe sfinți. Treptat, valurile limitatei desfășurări acvatice luau proporții, malul țepos cu murari încâlciți și bătrâni dispărea la un imperceptibil orizont, iar încrederea mi se recompunea din întrebările cu care mă înconjurasem cu dârzenie. Miniaturala furtună mi-a permis – în primele zile – să descopăr în piatra aceea niște valuri brutale, multiple, haotice, dar conștiente zvâcniri spre definire, readuse la limita de plutire de însăși imaginara lor greutate, să rotunjesc conturul pietrei până să sugereze pierderea adâncă, confundarea ireversibilă cu pământul nisipos, arid de pe malul văii. Descoperirii îi spusei pompos „Monumentul neputinței”. Nu știu dacă am fost bucuros sau nu de treaba făcută la repezeală, dar, oricum, aveam o justificare și, în același timp, un proiect embrionar, care, întotdeauna după ce soarele își retrăgea picioarele din ape, îmi ura ironic noapte plăcută. „Se înțelege de la sine că nu voi face mare lucru nici seara asta și poate încă multă vreme”, îmi spuneam gândindu-mă la uscăciune. Și pentru a-mi întări convingerea, întrebam de starea vremii pe o bătrână pe care o găseam în curte întotdeauna când mă întorceam.
– Se va schimba, n-ai nicio grijă, mă asigura ea, matern, venind aproape de mine, cu mâinile pâlnie la urechi. Odată va ploua. Numai să se termine vântul… Dar prorocul Ilie e bătrân, vine încet… Poate că e în mintea copiilor și uită, hohotea baba. Dar ce nevoie ai dumneata de asta?…
Întrebarea ultimă, spusă cu o superioritate ale cărei sensuri nu reușeam să le descifrez în întregime, mă făcea să mă simt neputincios, trântit undeva la marginea întâmplărilor și proiectelor mele. Legasem neputința mea de tot felul de piedici mărunte, exterioare, dar eram obosit, epuizat de așteptare, și numai o licărire palidă din mine ardea consecvent, asemeni unui bec de noapte într-o imensă sală de așteptare.
La școală reluam, vehement, schițele împrăștiate peste tot, trânteam culorile cu furia învinsului, până cădeam de oboseală în fotoliul acela șchiop. În somn îmi apăreau obsedant îngrijitoarea și bătrâna aceea fără vârstă din capătul satului. Erau înspăimântător de frumoase, ca un proiect de al meu. Bătrâna eterică îmi punea noapte de noapte același disc uzat la pic-up, îndemnându-mă să lucrez:
– Acum e furtună, auzi? Cerul e crăpat de un fulger imens, tulbure… Urmează un tunet sec, scurt. Norii se răsucesc, se agită… Deocamdată cad picuri mari, neînțeleși…. Alt tunet…
Săream în sus, euforic, și în fața mea găseam cu regularitate chipul blând al îngrijitoarei.
– Copiii sunt în liniște în clasă, îmi spunea. Ați lucrat toată noaptea și v-am lăsat să dormiți. Vai, ce bine seamăn, se mira ea privindu-mi schițele împrăștiate peste tot. Păcat că mi-s ochii prea mici, obiecta jenată femeia. Dar de ce m-ați făcut cu gura deschisă?
Mai târziu, la facultate, de câte ori mi se imputaseră aceleași greșeli („Oamenii dumneavoastră au ochii prea mici, nu văd prea departe… Nu pot vedea prea departe…”), îmi revenea în minte valea aceea aridă, încăpățânată, cu proiectul meu imaginar descoperit în clepsidra înnămolită de pe mal. Râdeam de vârsta prorocului senil răspunzător de furtuni, dar tremuram la gândul că apele și noroaiele ce se vor revărsa odată, vor duce la vale bolovanul atât de drag, în amintirea căruia mi-am înregistrat o furtună ramolită, de toamnă, cu trăsnete grosolane, îndepărtate, fără ecou. „Acum e furtună, auzi? îmi spun mie. Cerul e crăpat de un fulger imens, tulbure… Urmează un tunet sec, scurt…” Și cu cât îmi pun mai des banda asta, cu atât sunt mai mulțumit…
(De ce zboară vulturul?, Editura Tineretului, 1966)

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.