Romanul „Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie” a fost publicat pentru prima dată în limba engleză, în anul 2015, iar traducerea în limba română a apărut în 2019, la Polirom, sub semnătura lui Radu Paraschivescu. Titlul este o enigmă, un număr 11 atribuit în text unor instanțe banale: un număr de casă, de autobuz, de masă, al unui container, al etajelor unui imobil. Numărul 11 suscită astfel atenția, fiind catalizatorul unei căutări printre paginile cărții, o căutare care să ducă la un sens – un sens care în cele din urmă nu există, așa cum și viața personajelor lui Coe pare să se învârtă în gol.
Din punct de vedere structural, observăm la Coe o preferință pentru a adăuga valoare și substanță textului prin conținut și nu neapărat prin formă. Ideile sunt mai importante pentru el decât tehnica. Totuși, avem de-a face cu un melanj între genul detectivistic, pe alocuri horror, și o narațiune care mizează pe un suspans ușor, care întreține curiozitatea cititorului. Nu lipsește un senzațional bine dozat și care, în mod paradoxal, nu se dezice de la bunul gust, făcându-și autocritica prin ironie.
Romanul reunește subiecte diverse care se întind de la analiza vieții private și a celei publice împreună cu legăturile care există între ele, probleme ce țin de muncă și imigrație, implicarea Angliei în războiul din Irak și criza economică, nostalgia pentru trecut și pierderea inocenței, rolul și ipostazele tehnologiei în secolul XXI, până la divertisment și societatea de consum. Pe câteva dintre ele le voi descrie mai pe larg în cele ce urmează.
În timp ce la televizor gazdele își tratează invitații de la emisiunile de tip „reality-show” cu „tradiționalele rânjete ironice și insolente”, în online, Val Doubleday devine victima a ceea ce recent a început să fie cunoscut drept „shitstorm”. Tehnologia este acum parte din viețile oamenilor, ceva normal. Google, Snapchat, Twitter, IMDb sau diversele forumuri online ne inundă cu opțiuni. Uneori însă, tehnologia poate fi și sursa unor neînțelegeri, poate deveni copleșitoare, salvatoare sau o condamnare la moarte. Coe face din tehnologie o prezență de la sine înțeleasă, ceva care nu mai poate fi negat la începutul secolului XXI, dar o și problematizează cu avantaje și neajunsuri, implicații neașteptate. Până la urmă, ea este un agent care nu schimbă esențialmente umanul.
Pe de altă parte, familia este un subiect complicat și aproape mereu un locus disfuncţional: divorțuri, despărțiri, adulter, decese, neajunsuri financiare sau emoționale, certuri și împăcări, probleme de sănătate. Familia cu adevărat fericită pare să nu existe pentru Coe. O recenzie din „The Observer” spune că acesta „se numără printre puținii romancieri care ne pot spune ceva despre starea de spirit a vremii noastre.” Romanul, intenționat a fi un text care își însușește poziții în ceea ce privește “starea națiunii” (în engleză “state of the nation”), creionează o societate contemporană marcată în plan public, dar și în plan privat, de clivaje de tot felul. Familia, în accepțiunea ei comună, pare ori să fi murit ori să fi suferit mutații îngrijorătoare, semnalate în text, dar atât de absente în spațiul mediatic – fie că vorbim de cel românesc sau de cel britanic – al societății în care trăim, care este inundat de familii fericite, de cele mai multe ori tradiționale și lipsite de griji.
Coe creează personaje ale căror poziții politice sunt reprezentative fie pentru stânga, fie pentru dreapta, fie mergând până la apolitic. Bunicul lui Rachel este conservator și critică „propaganda de stânga” de la BBC, în timp ce bunica susține că treburile politice nu o mai interesează de mult. Josephine Winshaw reprezintă, prin editorialele pe care ajunge să le scrie, extrema dreaptă, caricaturizată spre amuzamentul cititorului. Colegiile de la Oxford sunt presate să adopte o politică de admitere „inclusivistă”, ceea ce îl neliniștește pe Sir Gilbert în privința șanselor fiului său de a fi admis. În roman devine evident că autorul adoptă o poziție de stânga, în special în ceea ce privește chestiunile de orientare sexuală, rasă și justiție socială, criticând Anglia conservatoare.
Cei superbogati au în general o obsesie pentru concurență, iar succesul lor este construit pe un spirit antreprenorial de cele mai multe ori lipsit de scrupule, la limita ilegalităţii. Concurența, eminamente de dreapta, este pervertită și transformată într-un atu împotriva acelora care nu îi înțeleg mecanismele. Despre Lucas, fiul capitalistului Gilbert Gunn, aflăm că „fiecare reflex din creierul lui părea format pentru concurență și pentru demonstrarea superiorității față de ceilalți”. Pentru Coe, bogăția este mereu un semn al frivolității sau al ridicolului, în timp ce a fi sărac, sau undeva în clasa medie, înseamnă solidaritate, empatie sau caritate. Familiile bogate sunt, de asemenea, toate la fel. Aceleași case opulente, aceiași “golden retrieveri” pe care îi scot la plimbare persoane angajate special pentru asta, aceeași viață alertă înțesată de călătorii, lipsă de timp și pragmatism exacerbat (de cele mai multe ori și de prost-gust). Ce transpare în cele din urmă, dar pasager, este bunătatea, care vine ca un catharsis al lipsei de sens și al nebuniei în care este cufundată societatea contemporană. În conversația dintre Rachel și Frederick din a doua parte a romanului, Coe nu critică doar Anglia conservatoare, ci capitalismul însuși.
În cele din urmă, totul în „Numărul 11” se învârte în jurul banilor, iar teoria Laurei, profesoară la Oxford, tranșează subiectul fără drept de apel: „Încercăm să cuantificăm acele lucruri care au fost privite mereu ca fiind necuantificabile. Altfel spus, sentimentele. Un sentiment de venerație, un sentiment de uimire, chiar de frică – de fapt, îndeosebi de frică”. Totul poate fi cumpărat, totul are o valoare monetară: calitatea vieții umane, o descoperire arheologică, până și sentimentele, ultima fortăreață a umanului. Adevărata intrigă a romanului sunt banii – a-i avea sau a nu-i avea, a putea sau a nu putea să îi dobândești, a trăi o viață dictată de lipsa sau de abundența lor.
Prima pagină » Articole recente »