Înainte de a trece prin noile apariții editoriale (unele dintre ele ar putea chiar să întârzie în librării), nu pot să omit evenimentul reprezentat de instalația (permanentă?) Piațeta Poeților Dispăruți de lângă Biserica Anglicană din București, realizată cu ocazia Street Delivery de către Mugur Grosu, care a lipit pe bolarzii care delimitează piațeta versuri din 74 de autoare și autori, de la junimistele Cugler-Poni și Veronica Micle până la prematur dispăruții Constantin Virgil Bănescu, Adrian Diniș, Mircea Țuglea și George Vasilievici – o adevărată antologie destinată spațiului public, menită să umple simbolic un gol în memoria noastră culturală.
Cartea Românească, care și-a sărbătorit anul acesta centenarul cu, printre altele, o nouă ediție Leonid Dimov („Carte de vise”), își continuă seria nouă de volume de poezie cu trei volume. Primul dintre ele, intitulat „Masa de sărbătoare”, marchează revenirea după 10 ani a poetei Irina Nechit (membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova deopotrivă). Poeziile ei par să fie și mai tragice și infuzate de arhetipal ca până acum, fără a lipsi ancorele autobiografice. În orice caz, contextul actual, de fragilizare a întregii societății, determină o asemenea poezie să rezoneze și mai puternic:
„Jucăm într-o horă tot mai mare,
mai înspumată,
sărim, ne stropim, țipăm,
speriem pescărușii,
împrăștiem bancurile de pești,
cine știe dacă vom mai veni și la anul,
cine știe dacă ne vom mai întâlni,
poate e ultima dată când ne ținem de mâini,
poate e ultima dată când ne bălăcim în mare.”
(Cercul de apă)
Urmează „Execuții”, un volum nou al lui Aurel Pantea după o serie lungă de antologii. De la „Nimicitorul” (2012) încoace, poetul s-a dedicat producerii unor poeme mai esențializate, adeseori lapidare, cu un vocabular simplificat, postbacovian. Aceste texte de senectute cuprind lirică erotică, dar și religioasă: „Ocrotește-mă, Doamne Isuse Hristoase,/ de un timp trecut,/ în care crâncene și dureros de vii/ au rămas doar ticăloșiile” („Mon enfer”). Angoasele punitive și depersonalizante par pe alocuri să dea măsura și unei anxietăți politice:
„chiar tu, draga mea, ai chipul unei prizoniere
la care au privit lacome câteva disperări,
cineva ne va înlocui, cineva o să vină de departe,
urmele noastre vor pleca odată cu noi,
locul va rămâne curat
pentru frumoasele și tinerele odrasle ale invadatorului”
(„[E tare greu, blindajele crapă]”)
Cea de-a treia carte este ediția a doua, după cea din 1991, a „Poemului de oțel”, unicul volum poetic semnat de Viorel Padina. Deși manuscrisul câștigase concursul de debut al editurii și era programat să apară în 1982, nu a trecut de vârful cenzurii, înțesat fiind de rânduri vădit subversive precum: „Se arată semne că vine o vreme când pe la răscruci te descurci și pe litoraluri tot baluri gentili și cognații prin mii de relații” (nu lipsesc nici săgețile în direcția torționarilor săi).
Autorul avea să-și recicleze după 2000 această manieră în diversele sale comentarii de pe Internet, fără a le integra, altfel decât declarativ, în acest corpus poetic, fiind, în schimb, prezente în addenda mai multe texte timpurii care ar fi putut face parte din volum și care consolidează impresia paradoxală pe care o lasă în retrospectiva „Poemul de oțel”: e o poezie cu multe trăsături comune generației sale (amintind de Iova, Stoiciu sau chiar Cărtărescu, cel altminteri des criticat de Padina), dar în același timp excentrică, nu numai ca ethos.
O poezie ușor atipică pentru generația tânără propune Alexandru Roșu în primul său volum de versuri (după ce a debutat cu un roman în 2012), apărut recent la Paralela 45, „Când ai sufletul plecat”. Uneori biografist, dar filtrat (precum la noii ruraliști), alteori eminamente liric, pare să exceleze în textele erotice:
„când ți-e frică de iubire
te trezești orb
mut surd paralizat
ți se pare ciudat
cum ceva din tine
să existe atât de mult
în afara ta
încât trăiește
aceeași frică
cu tine”
(„când ți-e frică de iubire”)
În curând, vor apărea și volume noi îngrijite de editorul Călin Vlasie, dar de data aceasta sub egida editurii Rocart din Pitești. Seria „Opera poetică”, începută la Paralela 45 și continuată la Cartea Românească, revine cu o ediție Simona Popescu; printre celelalte volume anunțate se numără și întoarcerea suprinzătoare a lui Romulus Brâncoveanu, autor debutat la începutul anilor 1990 înainte de a deveni doctor și decan al facultății de filosofie din București.
Nu în ultimul rând, la editura frACTalia s-a lansat o ediție tipărită a antologiei realizate de Medeea Iancu anul trecut în format electronic, „Arta revendicării. Antologie de poezie feministă” (în disociere netă față de tradiționalele antologii de poezie „feminină”), care a marcat și debutul colectiv în versuri al mai multor autoare tinere din cercurile progresiste, precum artistele Jasmina Al-Qaisi și Veda Popovici sau autoarea de dramaturgie Mihaela Michailov. Da, este un statement politic și literar radical – și o etapă la care era de așteptat să se ajungă și în literatura de la noi. Dar pe larg despre aportul antologiei – cu altă ocazie.
Tot la frACTalia s-a mai lansat o traducere, „Atlasul femeilor biologice”, din poezia tinerei poete slovace Oľga Gluštíková, despre care Mircea Dan Duță afirmă că surprinde „o nouă dimensiune a percepției feminine”, abordând fiziologia femeilor și relațiile interumane prin vocile poetice ale unor personaje diverse.
Diana Miron și un
potențial highlight internațional
La Atelier030202 din București, Diana Miron a ținut o conferință despre diverse compozitoare din istoria muzicii așa cum nu se predă în școli (de la muzica medievală până la începuturile muzicii electronice) și și-a prezentat totodată propria evoluția artistică sub spectrul unor mentori predominant masculini, dar și feminini (cum ar fi regretata Ana-Maria Avram), o evoluție nu fără obstacolele unor remarci descurajante, cum ar fi: „draga mea, mult zgomot, puțină muzică” (din partea unui fost profesor). Pe scena bucureșteană, Diana Miron este cunoscută pentru contribuțiile ei la ansamblurile spectraliștilor Ana-Maria Avram și Iancu Dumitrescu (Hyperion, PFA Orchestra) și, mai ales, pentru promovarea free jazz-ului și, în urma frecventării unui curs al lui Mircea Tiberian, a improvizației libere ca manieră non-idiomatică în sine, pentru prima dată frecventată la noi (deși cu o tradiție de peste 50 de ani în spațiul vestic), însă ne-a povestit aici și despre rădăcinile ei în muzica clasică și în jazz, despre cum în copilărie urla „operă din toți plămânii” și cânta chiar și la corzile pianului, ca și despre etapa în care a performat în trupa de metal Tiara sau despre colaborările ei în zona de hip-hop.
Deși nu e preocupată de a fi comercială, nu se consideră elitistă, ci afirmă că toate genurile de muzică ar trebui explorate de către oameni (chiar dacă nu le înțeleg cu totul), nu are prejudecăți stilistice, e deschisă deopotrivă către manele, punk sau diverși compozitori români. Muzicienii de la noi, sugerează Diana Miron, ar trebui să cunoască bine ce vor să facă și să vină cu personalitatea lor în multe zone distincte: „îmi place să văd ce poate ieși din fiecare colaborare”. A insistat asupra faptului că improvizația liberă presupune pentru ea o stare meditativă (de ancorare în prezentul sunetului) și o întâlnire organică (în care partenerii se ascultă și știu când să tacă), nu un aleatorism impus aprioric; îi place să cânte la vioară, pentru că o simte ca pe o „extensie” a ei, un mijloc versatil de a obține diferite registre sonore, dar cântă și vocal, folosindu-se de rezonanța spațiului sau de amplificare și manipulare digitală a vocii.
Luna trecută, pe pagina de Bandcamp a Dianei Miron au fost lansate două înregistrări, una din 2017, în formația And Then This, alături de Sian Brie (chitară electrică), Laurențiu Coțac (contrabas) și Daniel Stanciu alias Minus (electronice), și una din perioada carantinei, în duo (Miron-Coțac). Primul album, „COOP”, este unul de improvizație liberă europeană cu tipice caracteristici: tehnicile extinse ale cvartetului sunt folosite impresionant, însă oarecum risipitor, la o viteză razantă. În schimb, Miron și Coțac au realizat în „PNEUMA” compoziții memorabile, cu o foarte bine închegată atmosferă întunecată, sufocantă: pentru zona muzicii experimentale, e un potențial highlight internațional.
Diverse, atmosferă
Pe o compilație despre care am scris în revista Cultura, „ElectRO – Generations”, descoperisem cu surprindere proiectul The Ghost of 3.13, al lui Mihai Costea din Călărași – producător independent de muzică electronică, mulțumită Internet-ului (de care puțini profită!), pe deplin sincronizat cu arealul occidental. Având deja la activ mai multe materiale discografice, a reapărut de curând cu „Nocturnal”, un mini-album, din păcate, prea scurt pentru cât de bun este. Parțial ambiental, punctat de pian și corzi, parțial IDM într-o manieră mai actuală, destul de atmosferic – deocamdată, piesele acestea sunt un fel de schițe, dar promit viitoare albume și mai interesante.
Celor care simt nostalgie față de muzica electronică progresivă de acum 40-50 de ani, precum Tangerine Dream și Vangelis, le poate fi recomandat proiectul muzical al lui Sztakics István Attila din Sfântu Gheorghe, numit (cam neinspirat pentru era Internet-ului…) Nord. Acesta a publicat recent pe pagina sa de Bandcamp două albume noi, „Linking the Stars” (inspirat de lansarea celebrilor sateliți Starlink) și „Quiet Moments”, acesta din urmă compus din improvizații de factură puțin mai ambientală. Aviz amatorilor de plonjare într-un imaginar (retro)futurist.
În ceea ce privește muzicile de relaxare și răcorire, am descoperit un mini-album, intitulat „Sichtexotica V”, lansat digital și pe vinil de către un producător timișorean stabilit în Germania, cu pseudonimul Hubert Daviz. Nu sunt decât ritmuri instrumentale, de chill-hop și glitch-hop (cu un saxofonist și un trompetist printre invitați), dar e de apreciat că sunt nu numai plăcute, ci și lucrate cu migală (un exemplu: percuția din piesa „Inzomnia”).
Foto: Diana Miron (sursa foto: dianamiron.bandcamp.com)