Giorgio Baffo în transpunerea lui Şerban Foarţă

 

 

La rădăcinile mornei tradiţii care i-a dat pe Descartes, Spinoza, Voltaire, Rousseau, Kant, Hegel, Heidegger şi alţi distinşi cugetători la rosturile fiinţei şi la straturile lumii de aici sau de dincolo, se află şi patricianul venet Giorgio Baffo (1694-1768). Scrierile sale cu ritm şi rimă abundă în detalii despre „temeiul vieţii“, despre „plăsmuirea altei lumi/ una fără cusur“, despre solitudinea funciară a omului-în-lume („Îmi dă prin gând că singur sunt pe lume/ {i că-n afara mea nu e nimic“), despre existenţa în sine şi asumarea condiţiei de ek-sistent („Nu-s sigur că există cer, pământ/ că vreun alt ins există“), despre zidirea fiinţei în limitele propriei condiţii („E-acelaşi paznicul ce-aduce-mi pâine/ {i apă în acest cavou opac“); despre „artă“, „fantezie“, „meşteşug“; despre „natură“, „păcat“ şi „caritate“, despre „cărarea către sfânta arcă“, despre „adevărul pur“, despre „golu-acelei mari Vecii“, despre aşteptarea „la vămi“, despre „vremelnicii“, despre părerile Sfinţilor Părinţi ş.a. În fine, un volum care n-are cum să lipsească din cătarea dlui Sorin Lavric, la rubrica sa din România literară dedicată marilor spirite filosofice şi repere din istoria umanităţii.

Giorgio Baffo, Erosonete, în transpunerea lui Şerban Foarţă; cu un portret imaginar de Tudor Banuş; cuvânt-înainte de Guillaume Apollinaire, Editura Adenium, Iaşi, 2014