„Proiectul nu este despre frații Manakia. Este despre timp”

„Trecutul devine cel mai viu exact în clipa în care îl privești din același loc, după o sută de ani”

---

un articol de Daniel Sur

---

Expoziția itinerantă „Dincolo de ieri. Călătorie antropologică în Balcani pe urmele fraților Manakia la 1900” (https://beyondyesterday.org) propune o incursiune în lumea începutului de secol XX, pornind de la imaginile și traseele lăsate de pionierii fotografiei și filmului balcanic, frații Milton Manakia și Yanaki Manakia. Proiectul urmărește, peste un secol, locurile, comunitățile și poveștile surprinse atunci, transformând cercetarea într-o călătorie antropologică prin spațiul balcanic.

Expoziția a fost prezentată în mai multe spații culturale din România și din străinătate: la Muzeul Național al Țăranului Român din București, la Galeriile „Dumitru I. Grumăzescu” din Iași, la Muzeul Etnografic Regional din Plovdiv, precum și în Grecia și Macedonia de Nord, în orașe precum Metsovo, Ioannina, Bitola și Skopje. De asemenea, a fost găzduită la Institutul Cultural Român din Istanbul, în sala de expoziție Ana Hizmet Binası, consolidând dimensiunea sa itinerantă și internațională.

Proiectul este semnat de Cătălin D. Constantin, antropolog, conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, editor de carte și autor de proiecte vizuale. Cu două doctorate, în filologie și arhitectură, lucrează constant la intersecția dintre text, imagine și spațiu al memoriei, într-o perspectivă interdisciplinară asupra culturii vizuale.

În ultimii ani, cercetările sale se concentrează în zona antropologiei vizuale. Este autorul proiectului Dincolo de ieri | Beyond Yesterday, o cercetare de teren în Balcani pe urmele fraților Manakia, în care reface trasee și imagini fotografice de la începutul secolului XX. Un alt proiect, Somewhere over the Square, analizează piețe urbane din peste 100 de orașe europene fotografiate din dronă, construind o arhivă comparativă a spațiului public. Ambele sunt proiecte care urmăresc pe teren transformările majore din lumea europeană și modul cum reacționează memoria la acestea.

Am stat de vorbă cu el despre această călătorie antropologică prin Balcani, despre întâlnirea cu imaginile fraților Manakia și despre felul în care trecutul continuă să fie vizibil în prezent.

---

Daniel Sur: Expoziția Dincolo de ieri. Călătorie antropologică în Balcani pe urmele fraților Manakia la 1900 a circulat în mai multe locuri. În câte orașe sau spații a ajuns până acum și cum a fost primită de publicul din aceste locuri? Au existat reacții sau întâlniri cu vizitatorii care ți-au rămas în minte?

Cătălin D. Constantin: Expoziția a circulat, până acum, în mai multe orașe din Balcani.

A fost în Grecia, la Metsovo și Ioannina, unde frații Manakia au avut primul lor atelier. La Metsovo, într-un fel de întoarcere simbolică, pentru că de acolo se trăgea probabil bunicul lor patern, expoziția a fost găzduită de Galeria Averoff, unul dintre cele mai frumoase spații de artă din Grecia.

A ajuns la Bitola, fostul Monastir, unde frații au trăit multă vreme și unde au avut inclusiv un cinematograf, la Plovdiv, unde Ianaki a stat trei ani în domiciliu forțat, la Skopje, la Galeria Națională, la Korçë, în Albania. În România, a fost prezentată la Muzeul Național al Țăranului Român, unde a fost deschisă de ambasadoarea Greciei, doamna Lili Grammatika, dar și la Iași.

Un moment special a fost la Istanbul, unde au fost expuse inclusiv imagini realizate de Manakia cu ocazia ultimei vizite a unui sultan în Balcani, ceea ce a creat un fel de punte neașteptată între lumi care de obicei nu sunt puse în dialog.

Pe scurt, șase țări și nouă orașe, iar acum se îndreaptă spre Salonic, ceea ce închide, într-un fel, un cerc și deschide altul.

Reacțiile publicului au fost foarte diferite, dar nu în sensul unor diferențe naționale evidente, ci mai degrabă în funcție de apropierea față de poveste. În unele locuri, oamenii recunosc direct spațiile sau tipurile de comunități, iar reacția e foarte personală. În altele, expoziția funcționează mai mult ca o descoperire, ca o intrare într-o lume care pare în același timp îndepărtată și familiară.

Mi-au rămas în minte mai ales momentele în care expoziția începe să producă povești. Când cineva se oprește în fața unei imagini sau a unui text și spune „nu era chiar așa” sau „știu locul acesta” și începe să completeze. Într-un fel, atunci proiectul devine viu, pentru că nu mai este doar despre trecut, ci despre felul în care trecutul continuă să fie viu în prezent. Asta e partea cea mai interesantă. Faptul că, de la un oraș la altul, expoziția nu se repetă, ci se transformă puțin, în funcție de cine o privește.

Daniel Sur: Cătălin, cum ai ajuns, de fapt, pe urmele fraților Milton și Yanaki Manakia? A fost o întâlnire întâmplătoare sau o fascinație care s-a construit în timp?

Cătălin D. Constantin: A fost, la început, o întâmplare. Apoi a fost un fel de încăpățânare. În 2017, eram în arhiva Muzeului Național al Țăranului Român, împreună cu un prieten vechi, venit din New York, cu care lucrez de mulți ani pe teren. Ne pregăteam să plecăm din nou în Grecia, în satele aromâne din Pind și, înainte de plecare, am trecut pe la muzeu ca să-i arăt fotografiile fraților Manakia.

Atunci am realizat că multe dintre imaginile din colecție aveau descrieri foarte generale, de tipul „sat din Balcani”. Unele locuri le-am recunoscut imediat. Altele erau complet neclare. Asta ne-a intrigat și ne-am hotărât să schimbăm traseul programat, astfel încât să încercăm să acoperim și locurile care probabil apăreau în vechile fotografii.

Deci nu a fost, de la început, un proiect. A fost mai degrabă ideea de a călători altfel. De a ieși din traseele turistice și de a merge în locuri mai puțin evidente, urmând aceste imagini ca pe niște indicii.

Pe teren, fotografia s-a dovedit un instrument foarte bun de dialog. Când arăți o imagine veche cuiva dintr-un sat, lucrurile se deschid altfel. Apar povești, apar amintiri. Nu mai ești doar un străin care pune întrebări, ci cineva care aduce ceva înapoi.

Refacerea fotografiilor a fost nu un exercițiu estetic, ci o metodă de lucru. Să te așezi în același punct, după mai bine de o sută de ani, schimbă complet perspectiva: îți dai seama că diferența nu e doar în ceea ce vezi, ci mai ales în ceea ce nu se mai vede. Spuneam încăpățânare. Unele locuri nu s-au lăsat descoperite ușor, a fost nevoie de timp, răbdare și numeroase reveniri. Vorbim de cel puțin opt ani pentru a reface întreg setul de fotografii cu localități de la 1900 al fraților Manakia.

Proiectul nu este, totuși, despre frații Manakia. Și nici despre satele aromâne. Este despre timp. Despre felul în care „ieri” continuă să trăiască în „astăzi”. Dincolo de ieri este, de fapt, astăzi.

Și, în același fel, dincolo de astăzi este deja mâine.

Daniel Sur: Când ai început această călătorie prin Balcani, aveai deja o imagine în minte despre lumea de la 1900. Ce s-a dovedit complet diferit față de ceea ce îți imaginai?

Cătălin D. Constantin: Aveam, fără să-mi dau seama, o imagine nu prea clară despre lumea de la 1900. O vedeam, probabil, mai segmentată decât era în realitate. Pe de o parte, „tradițională”, închisă în sine. Apoi, modernitatea, care ulterior înlocuiește cu totul acest ritm tradițional.

Ce m-a surprins cel mai mult pe teren a fost tocmai amestecul.

În fotografii, și mai ales în realitate, nu există două lumi, una tradițională și una modernă, ci o suprapunere între ele. Aceiași oameni apar în fotografii, uneori, în haine tradiționale, alteori îmbrăcați „ca la oraș”, cu o eleganță foarte europeană, deși trăiesc în sate izolate de munte. Asta mi-a schimbat complet perspectiva. Nu mai puteam vorbi despre o ruptură clară între „vechi” și „nou”. Era, mai degrabă, o negociere continuă.

Un alt lucru care m-a surprins a fost felul în care s-a schimbat peisajul. Intuiția noastră e că natura era mai „sălbatică” acum o sută de ani. În multe locuri e exact invers. Munții erau mai goi, mai folosiți, pentru că erau plini de turme și de oameni. Astăzi sunt mai împăduriți, pentru că viața s-a retras din ei. 

Și poate cea mai puternică diferență nu e vizuală, ci ține de densitatea vieții. Sate care aveau mii de locuitori sunt astăzi aproape goale. Unele există doar vara. Altele doar în fotografii.

Așa că, în loc să descopăr o lume complet diferită, am descoperit ceva mai complicat. Două lumi care nu s-au succedat, ci s-au suprapus și, apoi, lent sau mai puțin lent, s-au îndepărtat una de alta. Și cred că tocmai această suprapunere și distanțare în trepte sunt mai greu de înțeles decât o schimbare bruscă.

Daniel Sur: În timpul cercetării sau al călătoriilor tale, a existat un moment în care ai simțit că te apropii cu adevărat de universul fraților Manakia?

Cătălin D. Constantin: Sunt mai degrabă momente mici, în care simți că se produce o apropiere reală.

Unul dintre cele mai puternice a fost la biserica Sfânta Treime de lângă Avdela, satul lor natal, undeva în pădure. Nu e un loc la vedere, ajungi greu, pe un drum forestier, și tocmai asta îl face special.

Am ajuns acolo de trei ori, în timp. Prima dată era închisă, deși era chiar zi de hram, Sfânta Treime – exact momentul în care au fotografiat-o și frații Manakia. A fost o primă ruptură de ritm, aproape o mică ironie a timpului să constat că în aceeași zi au făcut și ei fotografia.

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost senzația pe care am avut-o stând acolo, în liniștea pădurii, în fața bisericii. Pentru o clipă foarte clară am avut senzația că timpul nu există. Nu că trecutul ar reveni, ci că prezentul și trecutul se suprapun perfect, fără diferență.

E greu de explicat, dar e o senzație fizică, nu intelectuală. Ca și cum imaginea pe care o ai în mână și locul din fața ta devin același lucru.

Un alt moment, complet diferit, a fost la Istanbul, dar în afara expoziției. A doua zi după vernisaj, la Firuz Aga, când a avut loc un atentat și un glonț a trecut la un milimetru de mine, lăsând doar o zgârietură ușoară, iar un altul l-a lovit în umăr pe un prieten, ricoșând dintr-un copac. Nu a avut urmări, nu am înțeles ce s-a întâmplat, dar m-a făcut să mă gândesc, pentru o clipă, la perioada în care fotografiau frații Manakia: două războaie balcanice, tensiuni politice, o neliniște permanentă. Privind imaginile lor, mai ales cele cu sate liniștite din munți nu intuisem cât de complicată și periculoasă era lumea în care se deplasau.

Cred că astfel de momente m-au apropiat cel mai mult de universul lor. Nu când refac o fotografie perfect, ci când apare o fisură, o clipă în care timpul se suspendă sau, dimpotrivă, devine brusc foarte scurt, concret de scurt.

Daniel Sur: Dacă ar fi să alegi un loc din Balcani unde ai simțit cel mai puternic întâlnirea dintre trecut și prezent, care ar fi acela?

Cătălin D. Constantin: Kruševo, fără îndoială. Acolo am refăcut prima fotografie, în 2017, și, într-un fel, acolo a început totul.

Era o imagine făcută de frații Manakia imediat după distrugerea orașului din 1903. Am ajuns acolo cu fotografia în mână și am găsit locul destul de repede. Dar ceva nu se lega: unghiul era fie prea jos, fie prea sus. Abia după ce am stat mai mult și am privit atent am înțeles de ce — punctul din care fusese făcută fotografia nu mai exista. Era, literalmente, între două străzi, acolo unde între timp fusese construită o casă. Așa că a trebuit să improvizez. Am ridicat drona, ca să regăsesc perspectiva, dar asta a atras inevitabil atenția. Oamenii au ieșit din casă, ușor nedumeriți. Am început să explic ce fac, de ce sunt acolo, le-am arătat fotografia. Și, ca de multe ori în Balcani, situația s-a schimbat foarte repede. Toată suspiciunea s-a răspândit pe dată, am fost invitați înăuntru, la cafea, și am ajuns să povestim. A fost momentul în care am înțeles că nu fotografia e miza, ci întâlnirea. Că, de fapt, metoda funcționează tocmai pentru că te obligă să intri în relație cu oamenii locului.

Iar un detaliu l-am descoperit abia mai târziu: din întâmplare, fotografia mea fusese făcută exact în aceeași zi, la 114 ani distanță, dacă ții cont de diferența dintre calendare. Nu știam asta atunci. Am aflat după, calculând zilele diferență între calendarul iulian și cel gregorian.

Kruševo a rămas un punct de reper, dar ecoul lui a apărut și în alte locuri.

La Plovdiv, de exemplu, acum două săptămâni, chiar lângă muzeu, un vânzător de suveniruri și mici antichități, după o discuție scurtă, mi-a spus că e „pe jumătate vlah”. I-am dat catalogul expoziției și, în schimb, mi-a oferit o pipă veche, cioplită ușor stângaci în lemn de corn, pe care scria „Krushevo”. Mi-a spus că fusese hippie și că numele lui de hippie era Peter Pan. Exact numele editurii mele, cea cu care itinerez expoziția.

Iar Plovdivul a venit și cu alt tip de descoperire: lucrând pe o fotografie de atelier a lui Ianaki, împreună cu colegii de la muzeu, ne-am întrebat dacă portretele din fundal mai există undeva în oraș. Părea o ipoteză fragilă. Dar două dintre ele au fost identificate în colecțiile muzeului.

Și, dacă mă întorc la Avdela, la biserica Sfânta Treime, acolo cred că am avut poate cea mai clară senzație a acestei întâlniri dintre timpuri. Am ajuns de trei ori în locul acela, în pădure. Prima dată era închis, deși era zi de hram, exact momentul în care au fotografiat-o și frații Manakia.

Dar, stând acolo, în liniștea pădurii, în fața bisericii, am avut pentru o clipă senzația că timpul nu există. Nu că trecutul revine, ci că prezentul și trecutul coincid perfect.

Cred că despre asta e, de fapt, expoziția. Nu despre a reface imagini, ci despre aceste momente în care, pentru o secundă, lucrurile se aliniază și îți dau impresia că lumea nu s-a schimbat atât de mult pe cât credem.

Daniel Sur: Titlul expoziției are ceva poetic. Ce înseamnă pentru tine acest „dincolo de ieri”?

Cătălin D. Constantin: Titlul a venit destul de târziu și, într-un fel, a clarificat tot proiectul.

„Dincolo de ieri” nu înseamnă, pentru mine, trecutul îndepărtat. Nu e un spațiu închis, muzeal. Înseamnă, mai degrabă, că ceea ce numim „ieri” nu dispare, ci continuă să existe, discret, în ceea ce trăim astăzi.

Pe teren, asta se vede foarte concret. Într-un gest, într-o formă de a construi, într-un mod de a sta la masă, într-o poveste spusă pe jumătate. Sunt lucruri care nu mai sunt imediat vizibile, dar nici nu au dispărut. „Dincolo de ieri” e exact acest strat. Nu e în spate, ci e înăuntru.

Și, în același timp, are și o direcție inversă. Dacă dincolo de ieri este astăzi, atunci, inevitabil, dincolo de astăzi este deja mâine. Adică nu e doar o reflecție asupra trecutului, ci și o formă de a te uita la prezent cu mai multă atenție. Pentru că prezentul nu e niciodată pur. E mereu un amestec.

Și cred că titlul încearcă să spună tocmai asta, fără să o explice prea mult. Dar deja am trădat prea mult din intenție.

Daniel Sur: Privind imaginile de la începutul secolului XX, ai sentimentul că lumea aceea s-a pierdut sau că încă mai respiră, pe alocuri, în Balcanii de astăzi?

Cătălin D. Constantin: Cred că ambele sunt în același timp adevărate.

O parte din lumea aceea s-a pierdut fără îndoială. Nu doar vizual, ci ca ritm de viață, densitate a comunităților, fel de a locui. Sunt sate care aveau mii de locuitori și care astăzi sunt aproape goale. Sunt practici care nu mai există decât în amintiri. Dar, în același timp, lumea aceea nu a dispărut complet. Nu a fost înlocuită, pur și simplu, cu altceva. A rămas în straturi.

Pe teren, o vezi în detalii mici, într-o casă, într-un gest, într-un fel de a primi un străin. Și, uneori, în întâlniri care leagă lucrurile în moduri greu de anticipat.

Am întâlnit-o anul trecut, la Xanthi, pe doamna Chariklia Margaritopoulou, în vârstă de 90 de ani, originară din Laista, unul dintre cele mai izolate sate din munții Zagori. O memorie limpede, aproape incredibilă, și o capacitate de a reconstrui, din detalii, istorii de familie întinse pe mai bine de un secol. Bunicul ei venise de copil la Xanti, când avea 9 ani, și a deschis mai târziu o afacere cu tutun și hanuri. Chariklia Margaritopoulou încă vorbea aromână, deși la Xanti nu avea cu cine, iar viața a purtat-o mult prin Germania.

Mi-a povestit că o altă ramură a familiei s-a mutat cândva la Smolian, în Bulgaria, ducând acolo o sămânță din platanul din piața Laistei. Pentru așezările aromâne, copacii au adesea o semnificație de început, aproape ritualică, legată de întemeiere și continuitate. Copacul există și astăzi la Smolian și este considerat monument al naturii. Un detaliu mic, dar care leagă foarte concret două locuri diferite și două istorii de familie, de nebănuit dacă ar fi să pui alături fotografia a doi copaci.

Am revăzut-o a doua oară în februarie anul acesta, imediat după acel carnaval bine cunoscut de la Xanthi. Am stat la masă împreună, iar ea și fiica ei au ținut să respectăm tradiția locului din prima zi de post: câteva feluri de halva și lipie. Era ceva foarte simplu, dar în același timp foarte încărcat de sens. La câteva zile după întâlnirea noastră, am primit vestea că a plecat.

Și, fără să vreau, momentul acela a devenit pentru mine un fel de imagine condensată a întregii povești…

.Laista, care pe la 1900 avea peste 2000 de locuitori, mai are astăzi sub zece oameni care locuiesc permanent. Restul vin vara. Diferența e enormă, dar memoria locului nu dispare odată cu oamenii, circulă, se mută, se reconfigurează. În povești, în obiecte, în fotografii, în întâlniri scurte care nu se notează nicăieri.

Cred că asta m-a surprins cel mai mult. Nu faptul că lumea de atunci s-a pierdut, ci faptul că încă mai respiră, dar într-un mod mult mai discret decât ne-am imagina. Și poate tocmai de aceea e mai greu de văzut. Într-o carte despre aromâni, Irina Nicolau spune foarte frumos (sper că îmi amintesc bine) că pasărea Phoenix renaște de fiecare dată din propria cenușă, dar că nicăieri nu scrie că ar renaște sub aceeași formă.

Daniel Sur: Tu ai o relație foarte specială cu imaginea – fotografie, film, expoziție. Ce poate spune imaginea despre oameni și locuri, din ceea ce cuvintele nu reușesc întotdeauna să spună?

Cătălin D. Constantin: Imaginea are un tip de sinceritate pe care cuvintele îl pierd uneori pe drum. Nu pentru că ar fi mai „adevărată”, ci pentru că spune mai multe lucruri deodată, fără să le ordoneze. Într-o fotografie vezi, în același timp, un gest, un decor, o relație între oameni, o lumină, o tensiune, lucruri care, în text, trebuie desfăcute, explicate, așezate în propoziții.

Dar mai e ceva. Imaginea păstrează și ceea ce nu știm încă să citim. În multe dintre fotografiile fraților Manakia sunt detalii care, la prima vedere, nu spun nimic. Un obiect pe o masă, o privire laterală, un personaj în fundal. Dar, odată ce stai mai mult cu imaginea sau ajungi pe teren, acele detalii încep să se deschidă.

Textul, în schimb, tinde să închidă sensul. Îți spune „despre ce e vorba”. Imaginea lasă lucrurile deschise.

Și, poate cel mai important, imaginea creează o relație. Pe teren, am văzut de multe ori că o fotografie veche face mai mult decât orice întrebare bine formulată. Oamenii reacționează imediat, emoțional, încep să povestească, să corecteze, să adauge. E ceea ce, în antropologia vizuală, se numește photo-elicitation, dar, dincolo de termen, e pur și simplu o formă de dialog.

De aceea folosesc imaginea nu doar ca rezultat, ci ca instrument. Nu doar pentru a arăta ceva, ci pentru a înțelege.

Cuvintele vin, de multe ori, după.

Daniel Sur: Există o fotografie din universul fraților Manakia care te urmărește, care ți-a rămas în minte mai mult decât celelalte?

Cătălin D. Constantin: Nu. Nu cred că există o singură fotografie care mă urmărește constant. Sunt mai degrabă momente. Câte o imagine care mă intrigă și mă însoțește o vreme, apoi lasă loc alteia.

De exemplu, la Plovdiv, am cumpărat întâmplător, în aceeași zi, din două anticariate diferite, două fotografii de cuplu. Aceeași familie. În prima, erau tineri, într-un cadru de nuntă. În a doua, doar câțiva ani mai târziu, aceiași, așezați puțin altfel, cu o altă liniște în privire. Nu știu cine sunt. Nu știu povestea lor. Dar exact asta mă intrigă. Faptul că ai în față două fragmente dintr-o viață completă, fără legătura dintre ele.

Lucrurile s-au complicat și mai mult. Pe el l-am regăsit într-o fotografie făcută la Plovdiv de Ianaki Manakia. Nu în prim-plan, ci discret, într-un portret atârnat pe peretele studioului. Probabil reținusem fără să vreau fizionomia și de aceea am cumpărat cele două fotografii.

Sunt momente în care imaginea începe să iasă din sine și să se lege de alte imagini, din alte arhive, din alte contexte. Nu vorbesc acum despre o imagine anume, ci despre felul în care imaginile ajung, uneori, să se întâlnească între ele. Am trăit asta de mai multe ori.

Daniel Sur: Dacă ai putea face o călătorie imaginară și să-i întâlnești pe frații Manakia pentru o zi, ce i-ai întreba?

Cătălin D. Constantin: Nimic. Cred că nu i-aș întreba nimic. Aș bea o cafea cu ei. Apoi un vin. Și aș face o plimbare. Nu i-aș întreba despre istoria mare, despre politică. Asta se poate reconstitui, într-un fel, din arhive. Nu i-aș întreba nici cum vedeau ei viitorul. Cunosc viitorul care le-a urmat.

Daniel Sur: După această călătorie antropologică prin Balcani, ce ai descoperit despre tine ca cercetător și povestitor de expoziții?

Cătălin D. Constantin: Am descoperit că nu sunt un cercetător foarte răbdător în sensul clasic, de arhivă, liniștit și așezat. Am nevoie de teren, de drum, de întâlniri. Am descoperit și că metoda mea nu e una foarte stabilă. Se construiește din mers. Din intuiții, din mici accidente, din întâlniri. Și din greșeli. Ca povestitor de expoziții, cred că am rămas unde eram: nu mă interesează să explic totul. Nu vreau să închid sensul imaginilor, ci să las un spațiu de ambiguitate în care privitorul să poată intra. Mă acuz chiar că scriu prea mult pe etichete.

Practic, n-am descoperit nimic nou. Doar câteva locuri și câteva imagini vechi, nici măcar acestea ale mele. Ceea ce, pentru un antropolog, nu e neapărat un lucru rău.