Sunt două planuri ce se întrepătrund în pelicula lui Octav Chelaru: (i) dimensiunea sociologică și (ii) latura psihologică, cadrul psihanalitic.
Filmul „Balaur”, debutul în lungmetrajul de ficțiune al regizorului Octav Chelaru, este unul inspirat din fapte reale. Acesta spune povestea Ecaterinei (Mălina Manovici), o soție de preot și profesoară de religie care are o relație itim-abuzivă cu propriul ei elev de 16 ani, ulterior acesta sinucigându-se.
Este important de precizat: între cazul real și scenariul filmului sunt câteva diferețe. Cel mai important, profesoara de limba română a făcut sex cu minorul de la seminarul teologic de mai multe ori, nu a fost doar o situație trecătoare. Totul s-a încheiat când elevul s-a sinucis. De altfel, preoteasa a fost condamnată penal la un an și jumătate cu suspendare, interzicându-i-se mai multe drepturi civile. Mai mult, profesoara era însărcinată la momentul suicidului, ceea ce i-a făcut pe părinții elevului să creadă că bebelușul ar fi rezultatul acestei relații.
Suntem la un liceu central dintr-o zonă subcarpatică, Râmnicu-Vâlcea în cazul filmului, acolo unde predă religie Ecaterina, soția unui preot bonom, destul de șters și extrem de conservator. O situație, de altfel, previzibilă. Preotul nu este prea încântat că fiul său, elev la același liceu unde predă mama sa, citește cărți de știință și îi dă acestuia ca temă anumite lecturi din scrierile bisercești. Deși profesoară, Ecaterina, soția preotului, conduce o mașină scumpă, un Land Rover, iar situația locativă a familiei este una cât se poate de bună, aceștia stau la curte, într-o casă prosperă, una ce ți-o poți permite doar dacă faci parte din clasa de mijloc de sus (upper-middle class).
Orele de religie ale Ecaterinei se țin într-un laborator de biologie, pe perete fiind agățată o icoană, icoane prezente în mai toate sălile de curs de pe teritoriul României. Ora de religie nu se ține clasic, cu predare-învățare-evaluare. Nu. Elevii sunt invitați să-și facă temele sau să învețe la materiile care-i interesează mai mult, iar cei care sunt frământați de anumite întrebări existențiale sunt invitați să i le adreseze profesoarei. Iuliu (Sergiu Smerea), un elev tocmai întors din Germania de la mama lui, neadaptare socială, este reflexiv, pune întrebări și participă la mici controverse teologic-existențiale. Se simte tensiunea vârstei, idealismul juvenil și spiritul de frondă. Iuliu trăiește precar la o presupusă bunică. De fapt nu există nicio bunică. Iar în apartamentul auster elevul mai dă din când în când câte o petrecere, unde se bea alcool, se fumează, consumându-se chiar și droguri (pastile).
Exercițiul psihanalitic pleacă tocmai de la aceste cadre sociale, iar de aici încolo avem toate datele ce țin doar de natura scenariului filmului. Ecaterina este o femeie anxioasă, iar cauzele neliniștii ei, ne-o spune narțiunea filmului, sunt multiple: (i) criza credinței, (ii) rigiditatea socrilor și a propriei mame vizavi de un presupus episod deocheat din tinerețea-i, (iii) dogmatismul soțului și (iv) criza vârstei de mijloc și plictisul vieții mic-burghez-confortabile. Femeia sobră din sala de curs face jogging prin pădurile din jurul orașului, se uită cu o oarecare îngrijorare la propriul corp, unul încă tânăr. Există o scenă de dragoste în care profesoara este posedată pe neașteptate de soțul ei chiar în momentul în care soția se pregătea să-i facă o injecție cu insulină, totul petrecându-se rapid-regulamentar, ca între un doi soți căsătoriți de mai mult timp. Ecaterina trăiește la intensitate micul episod erotic-senzual, oferindu-se imaginea unei femei încă aflată sub imperiul simțurilor. Normal, Ecaterina este o femeie tânără.
Pe de altă parte, Iuliu este un elev care-și părăsește mama aflată la muncă în Germania. Mama lui, după cum el singur o precizează, aduce cu regularitate diverși bărbați în casă, adolescentul fiind vizibil deranjat de acest periplu masculin din locuința acesteia. Este un tip fragil emoțional. Fragilitate caracteristică de altfel și Ecaterinei. În acest cadru psihologic se produce apropierea dintre cei doi, profesoara clacând total. Pe acest fond al relației asimetrice profesor-elev se consumă toată drama filmului. Tânărul intră într-un joc al seducției și se îndrăgostește iremediabil și fatal de profesoara lui. În fapt, cum ar spune un psihanalist, partea slabă a Ecaterinei a învins raționalul și de aici toată avalanșa de evenimente care au dus la finalul tragic soldat cu sinuciderea adolescentului.
Filmat în micul oraș submontan, filmul e dens, are o anumită forță. Încadrarea unor imagini din natură, cu pădurea, potecile-șosea prin spațiile subcarpatice de la marginea orașului, creează o disonanță în schema filmului: pe lângă spleen-ul și plictisul vieții cotidiene, doar natura este impasibilă, statică și de o frumusețe seducătoare.
Jocul actorilor este unul discordant. Rolurile pe care le fac Alexandru Papadopol (preotul, Dragoș Ivanovici) și Mălina Manovici (Ecaterina Ivanovici) sunt echilibrate și verosimile, deși preotul afișează mai mereu o mină calm-nepăsătoare, un stil imperturbabil cam greu de identificat în lumea de afară. Nici măcar în momentul cel mai tensionat al filmului, când poliția vine acasă pentru a o lua pe Ecaterina să vorbească cu Iuliu care-și pierduse mințile și cerea să vorbească cu profesoara lui, preotul nu iese din obișnuita-i calmitate. „Ce ai făcut Ecaterina?”, o întreabă el pe soție cu o voce stins-domoală. Pe de altă parte, jocul adolescenților, Sergiu Smerea (Iuliu Roșu) și Voicu Dumitraș (Florin Ivanovici) este deseori destul de teatral, emfatic. În opinia mea, în scena finală, nici Sergiu Smerea, nici Mălina Ivanovici nu reușesc să exprime artistic momentul de tensiune ce premerge sinuciderea lui Iuliu. În schimb, muzica lui Martin Kohlstedt se pliază pe film, încadrând bine și momentele de thriller ale peliculei.
La Festivalul Transilvania de la Cluj-Napoca, regizorul a spus că doar „împreună suntem buni, iar Diavolul apare în golurile dintre noi”. Iată de ce, într-un spațiu și un timp cu multe goluri între protagoniștii filmului, preotul Ivanovici interpretat de Alexandru Papadopol pare că oferă acel punct în jurul căruia se poate construi un anumit echilibru, acel „împreună suntem buni”. Chiar dacă elementele de detaliu ne oferă imaginea unui preot dominator-dogmatic, tabloul general îi dă o aură pozitivă, a celui care se poate sustrage emoțiilor în momentele de cumpănă ale vieții de toate zilele. În scenele de mare tensiune preotul se arată de un calm desăvârșit, aici fiind partea interpretativă a regizorului și scenaristului Octav Chelaru. Nu e ca la Gogol, „treaba mea este să vorbesc prin imagini vii, și nu prin judecăți”, cred că în „Balaur” regizorul și scenaristul interpretează viața.
Cum, de altfel, s-a mai scris, „Balaur” nu e un debut care să impresioneze, dar este un act artistic onest, corect, unul care suprapune mai multe planuri și invită la analiză.
- Micile comunități depărtate de centrul cultural - 9 decembrie 2023
- Aurelian Giugăl: „Împotriva gustului comun, s-au făcut și se fac multe filme bune în România” - 12 noiembrie 2022
- Abisurile omului. „Balaur” - 12 noiembrie 2022