„Lumea pe care am schițat-o este una fără scăpare, a lipsei sentimentelor reale, a privațiunilor,
a falsității, o lume în care iubirea pare să lipsească în totalitate”
De cât timp pregătești filmul „Balaur”?
Am început să lucrez la acest film din 2017 și munca a fost din acel moment destul de constantă, fără pauze îndelungate. Cred că am ajuns să-l scoatem fix când a trebuit, pentru că aceasta a fost perioada optimă pentru a face filmul în cele mai bune condiții, cu cea mai bună variantă de scenariu și cu cea mai potrivită echipă. Mi se pare o gândire greșită să faci multe filme, însă la toate să regreți câte ceva.
Despre ce vorbește filmul?
Despre unde se poate ajunge cu prea multe răspunsuri de „da” date necugetat. Este despre compromis, despre vină, dar și despre adevărata libertate.
De curând, un alt regizor aflat la debut îmi povestea despre bunăvoința oamenilor și modul în care ei sar în ajutor când e vorba de primul film al unui tânăr regizor. Tu ai simțit această bunăvoință? Dacă da, din partea cui?
Într-adevăr, există o bunăvoință și un spirit de camaraderie în favoarea debutanților. Dar nu aș spune că din partea tuturor. Ci din partea unui număr mic de oameni, care îi molipsesc pe ceilalți. Pe mine m-a ajutat în primul rând producătorul Radu Stancu, pentru că a avut încredere în mine și s-a zbătut ca proiectul să dobândească o aură de importanță internațională. În afară de el, am fost foarte norocos să pot lucra din nou cu scenografa Iulia Fulicea, prietenă veche care m-a ajutat și m-a susținut de la primele mele încercări. Și nu în ultimul rând, am avut bunăvoința celui mai important ingredient al unui film, actorii. Mălina Manovici, Alexandru Papadopol, Sergiu Smerea, Voicu Dumitraș, Ana-Maria Moldovan și ceilalți actori. Au fost foarte binevoitori cu un regizor debutant, obsedat de repetiții precise, pricinos cu fiecare virgulă a propriului text. Și poate un pic prea sever.
La premiera lungmetrajului tău povesteai cum ai vrut să faci „un film ca un coșmar”. De ce această intenție?
Cred că unul dintre lucrurile specifice cinematografului este abilitatea de a crea lumi ficționale. Care sunt un fel de replici subiective ale lumii înconjurătoare. Pe mine, reușita sau eșecul unui film în a crea astfel de lumi mă ajută foarte mult să-i cântăresc valoarea. Revenind la întrebare, lumea pe care am schițat-o pentru Ecaterina, protagonista din film, este una fără scăpare, a lipsei sentimentelor reale, a privațiunilor, a falsității, o lume în care iubirea pare să lipsească în totalitate. Pentru mine, o astfel de lume ar fi un coșmar, dar pentru Ecaterina e singura lume pe care o cunoaște și în care ar fi putut deveni cine este.
„Zeci de referințe vizuale, de stare emoțională și de actorie pentru absolut fiecare cadru ce trebuie filmat, împreună cu toate detaliile tehnice”
Filmul tău e foarte dinamic. Cum a fost să filmați atât de multe cadre?
Mă bucură enorm că ați observat asta, pentru că de multe ori se omit aspectele tehnice din receptarea unui film. Totul a plecat de la felul în care am pregătit acest film și anume că nu am lăsat nimic la voia întâmplării. Am început filmarea având un document uriaș care conținea zeci de referințe vizuale, de stare emoțională și de actorie pentru absolut fiecare cadru ce trebuie filmat, împreună cu toate detaliile tehnice ce țin de ecleraj, mișcare de cameră, lentile, câmp de profunzime, absolut tot. Am lucrat la acest document timp de aproape 4 luni. Și a fost ca o terapie pentru mine pe timpul lockdown-ului. Mi-am spus că dacă oricum nu putem filma, măcar să-mi folosesc imaginația pentru a anticipa tot ce pot. Pe scurt, a fost foarte greu să avem atâtea cadre, dar am avut o echipă talentată și dedicată, care a crezut în proiect.
De ce alegi frecvent ca subiecte întâmplări petrecute în Piatra Neamț?
Piatra-Neamț este o parte semnificativă din educația și formarea mea, deci voi fi legat întotdeauna. Cred că alegerea subiectelor de acolo are de a face mai mult cu distanța. Din mijlocul evenimentelor e foarte greu să capeți o viziune de ansamblu, absolut necesară pentru facerea unui film.
Descrie puțin semnificația titlului pe care l-ai ales pentru film, „balaur”.
Balaurul este spiritul răului, este maleficul, demonicul. Însă, cel mai important este faptul că e din România. Cuvântul în sine, „balaur”, cu această sonoritate slavă, este legat intrinsec de țara noastră. Ca fapt divers, dă și numele unui dinozaur care a trăit pe teritoriul României de astăzi. Dincolo de legăturile lui cu locul acesta, cuvântul are și avantajul că poate fi asociat și în sens religios (Sf. Gheorghe ucigând balaurul), dar și mitologic (antagonistul hidos din basmele noastre tradiționale). Alegerea titlului este și un soi de joc cu spectatorii care, vor, nu vor, caută balaurul în film. Dar căutându-l în fiecare personaj, probabil îl vor găsi într-o anumită doză în toate, dar nicăieri în totalitate.
Știu că nu ți-ai dorit ca filmul să fie o critică socială, dar problematica în sine poate conduce către subiecte fierbinți în unele societăți. Cum e la noi instituția Bisericii. Mă întreb dacă ai primit vreun feedback din partea vreunui reprezentant bisericesc sau dacă au fost oameni care ți-au bătut obrazul pentru asta?
Am primit feedback de la unii prieteni care se întâmplă să fie și reprezentați bisericești, adică preoți sau teologi. Cei care au văzut filmul au fost încântați de felul uman în care este prezentat personajul preotului, interpretat de Alexandru Papadopol, și unii chiar îl compătimeau. Eu sincer m-aș bucura ca filmul să fie, înainte de toate, văzut. Și dacă e văzut de atât de multă lume încât povestea pe care o spune să nască dezbateri sau discuții care altfel nu s-ar fi purtat, cu atât mai bine.
„Aș spune că dogma sufocantă e o temă absolut universală.”
Ai pregătit acest film la multe workshop-uri internaționale. Cum ți s-a părut că reverberează tema dogmei sufocante în diferite culturi? E universală sau ține de ortodoxie și intransigențele ei?
Aș spune că dogma sufocantă e o temă absolut universală. Din Israel și până în SUA, și din Indonezia și până în Germania, scenariul acestui film a fost receptat cu ușurință și nu doar receptat, ci și resimțit. Este foarte interesant de studiat cum religia pare că definește atât de precis o națiune, făcând-o unică în particularitățile ei. De fapt, lucrurile nu stau aproape deloc așa. Există similarități între cele mai îndepărtate culturi, rolurile în societate pot fi diferite de la un oraș la altul aflat la 50 de km distanță, dar foarte asemănătoare între două orășele mici aflate la antipozi.
Mi se pare că descrii perfect în film triunghiul dramatic: agresor-victimă-salvator. Cine e agresorul în filmul tău? Dar victima?
Ca într-un dans medieval, cu perechi care se formează și se strică la nesfârșit, acest triunghi este în perpetuă transformare. Nimeni nu își menține rolul pentru prea multă vreme.
Care sunt marile lecții regizorale cu care pleci la drum după „Balaur”?
Am deja o listă de vreo zece lucruri pe care nu vreau să le mai fac vreodată la următoarele filme, dar e posibil să fie cam restrictivă. Lăsând gluma la o parte, lecția cea mai importantă pe care am învățat-o este importanța muncii de echipă. Desigur, ierarhia sau ordinea sunt și ele importante, dar mereu din situațiile dificile întâlnite de-a lungul facerii filmului am ieșit printr-un efort de echipă.
Octav Chelaru este regizor. Pregătește lansarea în cinematografe a lungmetrajul său de debut, „Balaur”, un film dezvoltat în mai multe ateliere internaționale. Filmul a avut premiera mondială în cadrul Festivalului de Film de la Salonic și premiera națională în Competiția Oficială a Festivalului Internațional de Film Transilvania 2022. Ultimele sale două scurtmetraje, „Haine negre” și „Statul paralel” au avut premiera în competiția Pardi di Domani a festivalului de film de la Locarno.
Pingback: Trenduri. Film românesc & film în România