Idei și societate. Memoria ca mijloc de cunoaștere

Au apărut la Iași memoriile lui Claude Karnoouh (1), amintirile călătorului francez despre lumea satelor și orașelor românești. După un preambul și o prefață, cele 11 capitole plus partea de încheiere („Un posibil final”) prind în mănunchi impresiile antropologului despre spațiul românesc. Multe dintre acestea se pot regăsi risipite și prin alte volume sau au fost povestite de autor celor care l-au cunoscut câtuși de puțin. Sunt însemnări despre România, spațiul românesc, despre viața-i adultă petrecută la Breb, la Cluj-Napoca, în spațiul moldo-valah, București y compris, adică din acele locuri aflate „mereu în miezul universalului”.
Pentru Karnoouh, „a hoinări prin București sau aiurea” înseamnă a observa transformările spațiului geografic în temporalitatea politică numită istorie, modernitate târzie, așa cum recurent apare în scrierile-i. Chiar orașul modern pe care-l observă autorul, Bucureștiul în cazul nostru, se inserează în spațiu ca un oraș supus permanentelor transformări și adaptări, fiecare putere politică și spirituală punându-și amprenta, deopotrivă culturală și politică, transformând spațiul prin distrugerea vechiului. În acest mod, capitala valahă a secolului al XIX-lea va fi înlocuită de o modernitate aristocratică și burgheză – ilustrativ, o veche biserică medievală de pe Calea Victoriei, ce purta hramul Sfântului Ioan, s-a retras din lume, făcând loc construirii clădirii CEC-ului, spațiul capitalului financiar – după cum, mai apoi, puterea comunistă își va construi și ea propria identitate, punându-și amprenta asupra arhitecturii orașului. După cum observă Karnoouh, orașul se mișcă dinspre amestecul arhitectural al stilului neo-tardo-clasico-pseudo-oriental al începutului de secol XX spre stilul neo-tardo-post-clasico-postmodern al comunismului, Casa Poporului, devenită între timp Palatul Parlamentului și Muzeul de Artă Contemporană, fiind efigiile noii modernități.
Interbelicului arhitectural modelat de utilitarismul comunist, cu critica de rigoare a suporterilor „vârstei de aur” interbelice, devine în postcomunism un Leviathan urbanistic, logica pieței și fluxurilor imobiliare scoțând din uz miile de imobile cu valoare patrimonială – a se vedea demersul fotografului Alex Mazilu, „Bucureștiul de altădată rămâne în fotografii”, Este suficient să mergem în suburbiile orașului pentru a vedea în ce mod evoluează orașul nostru spre „stadiul Dubai al capitalismului” (Mike Davis). Prin urmare, nu este doar o chestiune ce ține de gust, de subtilitățile arhitecturale ale elitelor interbelice și comuniste, este mai ales o problemă ce ține de transformarea spațiului în era modernității. Iar orașele României, Bucureștiul în particular, nu aveau cum să se sustragă acestei modernități.
Iar antropologul francez, unul din observatorii critici al acestei lumi, mereu împotriva curentului, este convins că privilegiul ce vine din familie – id est „o anumită îndestulare financiară”, după cum el însuși se exprimă – trebuie tratat cu respect și tradus într-o „etică socială minimală” ce exclude convenționalismul structurat inclusiv în logica avantajelor personale.
Am decupat mai sus doar o bucățică din felia memoriilor lui Claude Karnoouh. Extrem de literare, prețios căutate, amintirile sunt sensibil-melancolice, pasajele de final fiind îmbibate de picurul tristeților date de timpul care se scurge, ne trece și ne transformă. „În amurgul vieții mele…”
În imaginarul social și literar românesc, satul ocupă un spațiu privilegiat, în special în perioada de dinainte de 1945. Recent, un volum coordonat de Ionuț Butoi și Mircea Platon (2) a reunit o colecție de texte aparținând marilor clasici. Astfel, putem găsi aici texte foarte prețioase precum „1907 din primăvară până-n toamnă” (Caragiale), „Laudă țăranului român” (Liviu Rebreanu), „Cultura țăranului” (Grigore Antipa) sau „Este liber omul pe munca sa și proprietarul pe pământul său?” (C. D. Aricescu).
Departe de fi o colecție de reprezentări hiperbolic-encomiastice despre satul românesc, mai degrabă volumul surprinde, lapidar și secvențial, istoria împilărilor suferite de țărani în lungul proces al modernității românești. Iată de ce textele din acest volum nu trebuie citite ca un elogiu dedicat satului românesc, mai degrabă elogiul devine parte integrantă a acestor reprezentări sociale, experiența tragică a țăranilor pe parcursul lungului secol de transformări sociale modelându-ne în mare parte istoria politică, economică, socială și culturală.
Textele selectate, eclectic îmbinate, surprind (în mare) cele două momente esențiale din istoria dezvoltării economice românești. Pe de o parte, chestiunea țărănească ce vine în prim-plan în secolul al XIX-lea și se oprește odată cu momentele 1907 și Primul Război Mondial. În România secolului al XIX-lea, acumularea primitivă de capital s-a făcut în detrimentul țăranilor, categoria socială cea mai numeroasă, 90% în acele vremuri, aranjamentele politico-economice fiind construite în așa fel încât neoiobăgia (Dobrogeanu-Gherea) s-a individualizat ca parte a mecanismului economic de extragere și exploatare. Pe de altă parte, există o sinteză a unor texte ce ilustrează mecanismele politico-economico-sociale date de dezvoltarea interbelică, cu încercările de industrializare și sistematizare incipientă a satului românesc, imaginate de puterile politice interbelice.
Este un volum ce ne dă o imagine de ansamblu nu doar despre ce a însemnat satul românesc în epoca post-1821-1848-1859, dar sunt parte integrantă a istoriei noastre economice, politice și sociale, simpla parcurgere a acestor texte facilitându-ne contactul cu România ce a fost, făcându-ne să înțelegem cum și de ce ne-a fost așa istoria. n

1 Claude KARNOOUH, „Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecții și amintiri”, Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2020.
2 Ionuț BUTOI, Mircea PLATON (coordonatori), „Percepții privind satul românesc. Antologie din clasici ai culturii naționale”, Editura Cuvântul Vieții, București, 2019.

Lasă un răspuns