Prostia interna, eterna si internationala (I). Mircea Iorgulescu, Postalionul cu boi

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

<cititi episodul al II-lea>

Bernard Shaw greseste când socoate ca „este imposibil de construit sisteme antiprost, întrucât idiotii sunt de-a dreptul geniali“. Greseste în masura în care scepticismul lui B. S. razbate în absolut, pe câta vreme cel al lui Mircea Iorgulescu e unul… activ. Cum-necum, el a reusit construirea unui astfel de utilaj de înfrânt genialitatea idiotilor, iar acesta merge ca uns si în deplina concordanta cu schimbarile meteorologice la care e supusa calota glaciala a imbecilitatii. Prin ce se deosebeste noua carte de comentarii si eseuri, „Postalionul cu boi“ (Editura Karta Graphic, Ploiesti, 2010)? Trecând peste faptul, evident, ca toate cartile lui, cea de acum, precum si precedentele, sunt direct sau piezis polemice, alcatuite fiind în chip de ghiduri practice de stârpire a locului comun si a cliseului de gândire, cele din urma sunt concentrari tematice organizate pe suprafete ample, fie dedicate culturii si literaturii trecutului, fie prezentului, fie sondaje contemporane prin mijlocirea interviului, dar ele se articuleaza pe ragazul unei intonatii ce-si ia ca precautie un rastimp atitudinal. Recenta sa carte, la fel de migalos constituita tematic, aduce ca noutate un racord polemic mai brusc, ca replica napraznica, adaptata unui circuit mai vioi al prostiei în natura, cerând un raspuns scurt, tartar, întetit, într-o tonalitate mai vehementa, adecvata la neghiobiile prezentului vertiginos. „Postalionul cu boi“ configureaza un discurs satiric distilat, concentrat, pe care volumul de „Tangentiale“ îl prefigura, e un manual motivational despre cum poate fi rasturnat, în câteva clipe, cu rationamente de mecanica fina, carul cu prosti, este un îndrumar intensiv de întrebuintare inteligenta a stultitiei.
Sistemul antiprost construit de Mircea Iorgulescu functioneaza pe cât de simplu, pe atât de ingenios. Colecteaza materia prima a neghiobiei, convertind-o în pura energie intelectuala; fara pierderi, doar cu materialul clientului. Consumul fiind minim, lasa ca mai purifica si mediul, efectul este maxim. Daca va întrebati, si ar trebui, de ce, desi mai bransat la informatia nefiltrata de prejudecati si mai contemporan cu supletea ideilor decât rentierii bastinasi ai propriei umbre, Mircea Iorgulescu se afla înconjurat de un fals cordon sanitar de – exprimându-ne blând – reticente (nu vorbim aici de atacurile coclite ce nu tin de registrul culturii, ci de straturile de sordide aluviuni resentimentare), raspunsul îl veti gasi tocmai în existenta acestui dispozitiv, extrem de fiabil, nepoluant, din contra chiar, dar cumplit de costisitor si greu de întretinut. În plus, prin contorizarea reactiilor urzicate, este si un excelent si infailibil calculator de prosti. Ca mecanismul sau nu da gres, se poate masura direct proportional cu iritarea – muta sau vocala – pe care o stârneste. Ca e costisitor, se vede dupa cantitatea de inteligenta ce se investeste în demontarea prostiei altora. Dar merita, beneficiul fiind incomensurabil. Caracterul fin, dar ferm strunjit, al autorului „Marii trancaneli“, fidelizeaza, pe viata, atât prietenii, cât si adversitati. Inteligenta lui Mircea Iorgulescu devine indispensabila pentru prieteni, cum, pentru neprieteni, e complexanta si vitriolanta (victimele sale nu-l uita si nu-l iarta niciodata, se poate proba prin cazuri ilustre), este deopotriva eleganta si întepatoare. Eleganta ariciului. Teribil de incomod si degraba stricator de rutina, el nu face altceva decât sa restituie termenilor proprietatea si sa adevereasca evidenta, adica acel ceva care, nu se stie cum se face, ne este mult prea frecvent opac. Acoperiti de prejudecati, înfofoliti cu „adevaruri“ de-a gata, unde mai pui incultura cu ifose, hiperactiva, facându-ne pavaza din acestea, asezonând cu ceva impostura si oportunism, ne alcatuim de fapt un scut antievidenta, infinit mai lesne fiind sa te hranesti cu produse prelucrate, de nu chiar regurgitate. Criticul si jurnalistul parizian ne restituie însa posmagii intacti, crocanti.
„La noi diligentele
sunt trase de boi“

Volumul ca obiect este unul frumos si, pâna la un punct, corect, si „se datoreaza în exclusivitate lui Ioan Grosescu, scriitor si jurnalist ploiestean, fost coleg al meu de facultate si statornic prieten de, în curând, o jumatate de veac. El a staruit, vreme de multe luni de zile, cu o tenacitate si o insistenta neslabite de reticentele mele si de numeroasele momente de diminuare fizica prin care treceam, sa strâng între copertile unei carti o parte, macar, din articolele publicate în România dupa 1990“. Tehnicile digitale de tiparire îsi arata din plin virtutile, dar si slabiciunile, masina facând arbitrare si repetate despartiri în silabe si, la tentativa convertirii ortografiei autorului la normele academice (stiindu-se ca acesta scrie cu î din i si „sunt“, iar nu „sunt“), sa dam peste nefericitele „sânt“. Dar acestea sunt fleacuri, iar staruinta si obstinatia prietenului Ioan Grosescu e de dorit sa continue, iar persuasiunea sa sa provoace alte si alte carti, stiut fiind ca acest grupaj de texte reprezinta abia vârful aisbergului publicistic, autorul fiind destul de parcimonios cu restituirea lor în volum. O coperta ingenioasa ne reda imaginea concreta a unei alcatuiri pe cât de fantomatice, pe atât de bântuitoare, postalionul tras de boi, sub privirea severa, vag malitioasa, vag melancolica, a celui care-l contempla.
Cartea se compune din trei parti, alcatuite din articole publicate la „Vatra“, „Cultura“ si în suplimentul „Scânteia“ al „Jurnalului National“, flancate la capete de doua eseuri  vertebrante, sub forma a doi piloni claditi din extract concentrat de tâlc; prima secventa de texte e consacrata constantelor românesti, de ieri si de azi, masurate în prostie, impostura si obedienta, alcatuind, în racursiu, un repertoriu detaliat al naravurilor si o reconstituire a creierului reptilian al natiei; a doua face recensamântul cinismelor si cretinismelor politice fara frontiere, postalionul parcurgând spatii mai largi, hasurate în rosu pe harta Europei; în sfârsit, partea a treia restituie accente si adauga diacritice unei lumi ceausiste guvernate prin cenzura, îndeobste perceputa plat, stereotip, ca înghititoare de timp lipsit de relief, ca lume netraita. Cu postalionul la pas, aceasta se înfatiseaza surprinzator de colorata, populata cu personaje de o carnatie mai verosimila decât fantosele distribuite neglijent – cu voie sau cu ingenuitate – în schema narativa naiva a luptei dintre bine si rau.
Eseul inaugural da si titlul volumului. Potrivit lui Perpessicius, care citise amintirile acestuia, exilatul A. I. Herzen, „fugar din Paris-ul verii 1849“, „împrumuta «pasaportul unui valah din Moldova» si porneste spre Elvetia, sa se puna la adapost“. În diligenta care îl transporta spre libertate, personaje ursuze, crispate, fugare si ele. Întrebat daca în tara lui, „în Valahia adica, exista diligente“, „«Da», raspunde prompt rusul ce se da valah, da, exista, «între Iasi si Bucuresti», adaugând însa un amanunt care-i lasa cu gura cascata pe ceilalti voiajori: „Numai ca la noi diligentele sunt trase de boi“„. Odata scapati de vigilenta jandarmilor francezi, pe teritoriu elvetian, calatorilor li se dezgheata inima si li se dezleaga limba. Pe valul acestei exuberante, Hertzen reia tema diligentelor valahe, „de aceasta data însa râzând si îngrosând ostentativ amanuntul: «Direct de la Bucuresti. Si cu boii». Pentru a face evident ca fusese o ironie?! Dar la adresa cui?!“ Sa fie A. I. Herzen un alter ego al autorului?! Fiindca astfel de ironie aluziva, difuza, dar pe masura insidioasa si ucigasa în cantitati mici, e una din fatetele, ales slefuite, ale temperamentului iorgulescian. Parcurgând cartea îti dai seama ca postalionul cu boi nu e doar verosimil, posibil; stupefiat, îti dai seama ca, departe de a fi nascocire a unei minti puse pe sotii, el chiar exista, e probat a fi vehiculul fundamental, esential, al spatiului valah. Scrie Mircea Iorgulescu: „Desi glumise, falsul „valah din Moldova“ nu se înselase prea mult. Postalioanele din Valahia nu erau trase de boi, dar nici nu existau“, dupa cum reiese dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica. Trebuie sa recunoastem ca am evoluat enorm, de la inexistenta la certitudinea acestui exotic mijloc de locomotie. El tine de infrastructura fibrei românesti si, cum o demonstreaza autorul, e din ce în ce mai veloce.
Dar nu decalajul care ne face sa ardem etape este tinta observatiei lui M. I., si nici pricina exotismului românesc, ci acel altfel, acea maniera adaptata, originala, amorala în esenta, în care ne însusim civilizatia. Începând cu limba – folosita metonimic si în plan de exemplaritate pentru întregul formelor fara fond – care, biata, nu poate face fata noilor realitati adoptate mai rapid decât denotatia ce le putea asimila. În ce priveste postalionul, „limba româna însasi era în cautarea cuvintelor prin care sa numeasca vehicului si serviciul de utilitate publica pe care îl îndeplinea“. Carturari precum Ghica, Kogalniceanu, Dinicu Golescu, faceau eforturi de traducere, propunând termenii „ailvaghen“, „o carâta de posta, îndoit mai lunga decât cele obicinuite“, „dilijant“ sau „dilijanta“; chiar si serviciul de poste restante e tradus în româneste, de tânarul Kogalniceanu, în „posta sazatoare“, care, la „Linti“, vazuse, iata, „drumul de fher pentru trasura cu abori“. Lipsit totusi de complexe, constructiv, ilustrând firescul ca exceptie româneasca, acesta nu se lasa cioranian si fatalist „prabusit în abisurile disperarii ori patetic avântat pe culmile ei“, nefiind, precum rusul Herzen, un exponent al intelighentiei, având „mistica marilor principii si deprinderea idealizarii prin fanatism“. Intelighentie – nu se poate opri Mircea Iorgulescu sa ne comunice – desi îndeobste este socotit sinonim cu intelectualitate, reprezinta o realitate ideologica si sociala exclusiv ruseasca, putând fi comparata mai degraba cu un ordin monastic, o secta intransigenta, având coduri morale atât de stricte încât membrii ei puteau fi recunoscuti chiar si prin aspectul fizic. „În România – precizeaza M.I. – nu a existat de aceea o «intelighentie», în sensul propriu al termenului, cu exceptia partiala, poate, a miscarii legionare“. Dar observatia colosala, importanta, disconfortanta, dar fara posibilitate de combatere, acum urmeaza: „nu a existat nici o «intelectualitate» în sensul francez ori sub influenta acestuia (…), conditia prima si esentiala – independenta politica si morala – nefiind vreodata îndeplinita, indiferent de regimul politic, de la constituirea statului român modern pâna în prezent“. Asadar n-am avut si nu avem o intelectualitate. Avem doar intelectuali. Expediata la subsolul notelor, aceasta idee extrem de ascutita în realitatea ei face de fapt coloana vertebrala a întregii carti, cum prostia si oportunismul, în buna întelegere cu calitatile reale, frateste, strabat sira spinarii a nebuloasei numite simbolic, conventional, „specific“ valah.
De la Carol II la Stalin
Ca nu avem si nu am avut o intelectualitate o dovedeste si numarul „omagial“ al „Revistei Fundatiilor Regale“ dedicat împlinirii unui deceniu de la venirea regelui Carol al II-lea pe tronul României (nr. 6/ iunie 1940). Acesta mai revela faptul ca expresii precum „omul nou“, „Marele Cârmaci“, „front unic“, nu sunt inventii comuniste. Dar cum viziunea îngusta a lucratorului cultural  tinde sa conjuncturalizeze si aproprieze astfel de fenomene perene tocmai pentru a-si satisface mai rapid nevoile imediate de revansa, se întâmpla ca îndeobste trei nume sunt cele citate obstinat în calitate de contributori la aceste omagii, cum si la altele, de dupa 1948: Tudor Arghezi, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, ceilalti semnatari nefiind mentionati, tocmai ca sa se acrediteze ideea unei tranzactionalitati mai accentuate decât a celor nenumiti. „O caracteristica a justitiarului de oricând si de oriunde – spune M. I. – fiind însa folosirea dublei masuri, de nu chiar si furtul calificat la cântarul dreptatii neabatut invocate, aproape toti ceilalti autori sunt absolviti de culpa prin omisiune, în vreme ce pentru Arghezi, Sadoveanu si Calinescu, eternii infami ai culturii române, prezenta în sumarul numarului 6 din 1940 al Revistei Fundatiilor Regale devine înca o incontestabila proba de imoralitate“.
Nici tamâierea, gudureala, ipostaza în care se complace „intelectualul“ român de ieri si de azi nu e mai putin caracteristica, asa cum reiese ea din cântecul de lebada al aceleiasi reviste (penultimul numar, din octombrie-noiembrie 1947). „«N-am facut nimic! V-am facut razboi!» – ar fi replicat Stalin, probabil cu sarcasm, lingusitoarelor sau speriatelor sau si una si alta multumiri «pentru dovezile de bunavointa» aratate românilor“, dupa cum reiese din relatarea lui Victor Eftimiu, membru într-o delegatie de intelectuali care „au stat cu „generalissimul“ o ora si cincisprezece minute, „cinci sferturi de ora“„ se scrie, „pesemne pentru a lungi stilistic durata întâlnirii“. O colosala replica al carei cinism e revelatorul irefutabil al vidului de intectualitate. Si astfel de replici au fost si vor mai fi. De atunci si pâna astazi, oare câte delegatii de intelectuali s-au instalat în postalionul cu boi sau în avioane cu propulsie sazatoare?! Oare câte fratii propagandistice vor mai evalua sfielnic, feciorelnic, dezinfectat, anatomia resentimentului?
Românul recent, eternul român recent, nu cel postulat în eprubeta, ci acela secularizat si ingenios redefinit de M. I., eliberat din carcasa abstracta si anaeroba a propagandei ultraliberale si noua redat, omul cu multiple însusiri, sta, si el, în catarea examenului malitios al exploratorului teritoriului rarefiat al firescului ca exceptie. Singur sau în grup, „omul recent“ românesc, precum si cel international, are o abilitate remarcabila în a manipula sabloanele de gândire în folosinta imediata. Cliseul referitor la Sadoveanu „pro-sovietic, filo-rus, colaborationist, nomenclaturist – efigia lui pare pentru eternitate mânjita, chiar daca eternitatile pot fi si locale“. Ei bine, acest Sadoveanu vazut îndeobste drept acela ce decreta tautologic ca lumina vine de la rasarit, acest Sadoveanu a cântat America, si asta „când trupele sovietice se gaseau deja în România, de peste binisor o jumatate de an, precizare pentru demascatorii de profesie“. O observatie surprinzatoare face Sadoveanu cu aceasta ocazie, comparând „reticenta fata de «americanism» cu atitudinea fata de «comunismul Uniunii Sovietice»“. O astfel de asociere mai fusese facuta de un român, Panait Istrati, dar într-un alt sens, precizeaza M. I.. Acesta „avea o bizara observatie, despre ambitia bolsevicilor de a se americaniza si despre nocivitatea acestei ambitii pentru idealul comunist însusi“. Comenteaza M. I.: „Hodoronc-tronc sau intuitie fulguranta a Huronului de la Dunare?! Din câte stiu, nu s-a dat nici o atentie straniei profetii a lui Istrati“.
De altfel, Uniunea Sovietica, aceasta lume noua a Estului, cunoaste o interesanta si graitoare fluctuanta în vizorul scriitorului român. Daca cel interbelic se închisteaza într-un autism total fata de „noua lume“ aparuta la rasarit dupa 1917, parând sa nu manifeste nici interes, nici curiozitate pentru efervescenta politica ce se manifesta în chiar coasta sa, dupa razboi si instaurarea comunismului, cartile de calatorie în spatiul sovietic, dar si în alte teritorii comuniste, abunda în mod firesc, ca, în perioada de dupa jumatatea anilor 60, interesul acestora sa se întoarca din nou spre voiajurile în Occident, „cu mult mai multe decât se accepta în actuala mitologie anticomunista postcomunista. Cum însa în domeniul cercetarii comunismului istoricii de profesie tac iar drept istorici sunt luati tot felul de pamfletari de duzina (…), înca nu exista nici un studiu despre numarul si destinatiile cetatenilor români care au primit pasapoarte între anii 1964-1989, de pilda“. Un voiajor teribil de conformist si oportunist scriitorul român…
Niste anticomunisti
Felul cum istoricii îsi fac meseria merita o discutie aparte. Desi „mort, mort de-a binelea, mort si-ngropat (…), comunismul merge însa bine. (…). Cine joaca pe comunism prospera, si simbolic, si prozaic“. Obtine prestigiu, vizibilitate, statut public si social înalt, venituri în consecinta. Comunismul fiind atât de rentabil, „specialistii în istorie antica, daca mai exista, sunt pe cale de disparitie, în vreme ce comunistologii se-nmultesc în proportie de masa. Sunt locuri în care din comunism se traieste infinit mai bine decât s-a trait pe vremea comunismului“. Daca si în tari care n-au cunoscut acest regim, precum Italia, si-au facut din acesta „dusmanul necesar“, cu atât mai abitir, în tarile foste comuniste anticomunismul devine „sursa privilegiata de energie politica si de ascensiune în viata publica“ si e „profitabila industrie de extractie si prelucrare“. „Sunt state – spune Mircea Iorgulescu – foste comuniste unde anticomunismul a devenit, daca nu o religie, macar o obligatie cvasi-sociala, impusa prin toate mijloacele, si sunt unele unde istoria este lasata în seama istoricilor (subl. M, N. S.). Daca ne gândim însa ca, în România, tara tuturor recordurilor europene negative, organismele institutionale create cu scopul condamnarii postcomuniste a comunismului recruteaza nu doar comentatori politici improvizati, ci si istorici cu patalama, fascinati de aspectul lucrativ al „investigarii“, devine suspecta pâna si ideea încredintarii istoriei pe mâna istoricilor. În Polonia, unde istoria este lasata, se pare, pe mâini bune, pentru istoricul Leszek Kuk, „virulenta anticomunismului din tara sa nu are totusi prea mare legatura cu povara, reala si grea, a regimului comunist, ci se trage mai curând din caracteristicile politice si sociale ale istoriei Poloniei. Sa nu uitam însa ca Polonia desi este tara care, printr-o decizie stupida si aroganta si-a pierdut, în accident de avion, conducerea pornita în pelerinaj anticomunist, n-a cazut în capcana populismului si sentimentalismului, optând pâna la urma, în alegeri, pentru o echipa mai mult postcomunista decât anticomunista. Dar e vorba de Polonia, iar nu de o Românie a instinctelor haotice. Spune Kuk: «Noile elite (…) considera lupta împotriva vestigiilor comunismului ca datoria lor dintâi; meschine, vindicative si revansarde, nu scapa nici o oportunitate pentru a-si înjosi adversarii reali si imaginari. Arivistii i-au înlocuit pe aparatcici, iar noii bogati nomenclatura. (…) Anticomunismul este tot atât de incapabil, daca nu mai mult, de actiune constructiva ca si ideologia pe care o combate si este o adevarata nenorocire politica sa ai un anticomunism fara comunism»“. Conchide prompt si sec comentatorul acestor rânduri: „Judecata unilaterala, totusi: pentru unii este un noroc“.
Ca autor al unora dintre cele mai virulente texte anticomuniste concepute si difuzate chiar în timpul comunismului, cum majoritatea „anticomunistilor“ de la noi n-au îndraznit nici sa viseze, Mircea Iorgulescu este  pe deplin îndreptatit sa-si îndrepte ironia înspre eroismul postrazboinic manifestat cu fanfaronada plautiana de catre omul recent asa cum îl concepe el, captiv al unei gândiri de dreapta otova, rudimentara, gregara, dupa care „mai toti scriitorii francezi sunt de stânga, de nu de-a dreptul comunisti cu secera-ntr-o mâna si ciocanul în cealalta.“ Sunt idei inconfortabile pentru omul recent, mai preocupat în a-si croi istoria pe propria sa talie si dupa necesitati „simbolice“ si „prozaice“, idei nuantate între documentarea meticuloasa a adagiului „nu-i dracul chiar atât de negru“ si atestarea, adeverirea fara gres a negritudinii aceluia.
De un haz nebun e probarea fara drept de recurs a stupiditatii harnice si productive de sorginte „recenta“, foarte în voga si copios ilustrata în plan real, a investigarii istorice. Istoricul de scoala noua, cu o documentare frugala, ce evident ca va dispretui arhiva autohtona, folosita doar ca pretext pentru referinte cât mai anglo-saxone, si care ortografiaza nume de sorginte slava, ca în fabula cu grebla, prin medierea aceleiasi lingua franca, fireste ca va traduce rusescul „treaba voastra“ în „Vashe delo!“, nicidecum în scârbavnica grafie româneasca „Vase delo!“. Va scrie – se întelege – „Brezhnew“ în loc de „Brejnev“, „Michail Michailowitsch Bachtin“, iar nu, Doamne fereste, „Mihail Mihailovici Bahtin“, el va scrie „focusa“, nicidecum arhaicul „concentra“ sau antediluvianul „a îndrepta atentia“. Istoricului de scoala noua anticomunist postcomunist îi repugna valorificarea directa a fondului documentar autohton, mult prea vulgar, el va cerceta comunismul românesc în efigie, prin reprezentanti si referinte de lânga si de peste ocean, indiferent care e acela, ocean sa fie, ajungându-se la situatia hilara ca istoricul român ajunge sa-l citeze, pentru probleme românesti, pe cel american, nicidecum invers. În loc sa produca direct investigare si interpretare istorica, e simplu reproductor pentru o realitate istorica pe care ar putea, ar cam fi obligat, sa o cunoasca nemijlocit.

3 comentarii pentru “Prostia interna, eterna si internationala (I). Mircea Iorgulescu, Postalionul cu boi”

  1. martie 25, 2011 la 9:11 am

    Si daca voi transcrie aici niste versuri de inspiratie nu atat malitioasa cat in dodii,e cu suparare ? Rogu-va,ascultati,adica cititi:O,mama mia,uite ce suprpriza /De la o doamna care le combate / Cu-atat fler,ca doar dup-o repriza /Cazu intr-un extaz total pe spate// Caci cavalerul,”pugilist” de seama /Ce-nsangereaza ringul cu-adversarii /Hipnotizand-o,si prin vis o cheama / S-o delecteze cu alese arii //Extaziata,fata de magistru /Ne-a oferit o lectie sublima / de adulare-n rafinat regiostru /Sa stim ce ganduri-nalte o anima.Sine ira et studio.Mersi.

  2. aprilie 29, 2011 la 11:16 am

    Un foarte captivant articol. Nu am avut ocazia să lecturez însă cu prima ocazie o voi face. Atât construcţia autorului cât şi al recenziei ne îndeamnă imediat să dăm iama după volum. Felicitări

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper