Prostia interna, eterna si internationala (II). Mircea Iorgulescu, Postalionul cu boi

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

<cititi episodul I>

De un haz nebun, spuneam, e episodul „Arta fara meserie“, citabil in totalitate, prin montarea de zile mari a malitiei iorgulesciene. „Ce bine fac astfel de carti! Exact ca o saptamâna de post in care abstinenta iti ascute toate simturile, dupa care o ora de normalitate, cu o masa fireasca, ti se pare minune dumnezeiasca. Vorba asiatului: numai senzatia golului iti da masura plinatatii“. Flamândul nu e altul decât Dan C. Mihailescu (dintr-o cronica din „Ziarul de duminica“), iar obiectul extazului sau de dulce este cartea „Reconstituiri necesare: Sedinta din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creatie din România“, editie ingrijita de Mihaela Cristea (1946-2005), fosta jurnalista de televiziune timp de peste trei decenii, „a lucrat fara intrerupere la sectia (…) culturala a TVR din 1972 pâna in 2004, adica in ambele regimuri, 18 ani in comunism, 14 in postcomunism“), careia ii apartin si argumentul, notele si bibliografia. Prefata, care nu se refera „nici macar in treacat“ la documentul publicat, ii apartine lui Marius Oprea, „jurnalist si istoric, autor de carti de investigare documentara despre comunismul românesc“, cum, cu pedanterie nu tocmai benigna, Mircea Iorgulescu precizeaza.
Documentele si higiena
Documentul reprezinta transcrierea interventiilor de la sedinta mentionata in titlul volumului si este preluat de la sculptorul Dorin Lupea care, la rândul lui, il gasise intr-un closet. Povestea descoperirii manuscrisului e de un burlesc dement, iar argumentul in care se face descrierea gasirii acestuia „poarta pecetea unei epoci“, ca sa-l lasam pe Mircea Iorgulescu sa se exprime. „Este o descriere foarte angajata in sensul anticomunismului postcomunist si foarte dezangajata in sensul profesionalismului jurnalistic“. Se precizeaza in notele Mihaelei Cristea ca dactilograma fusese gasita la „fosta Casa a Scriitorilor de pe soseaua Kiseleff“, desi acela fusese, pâna la inceputul lui 1977, sediul U. S. „Un jurnalist mediu dezvoltat – observa cu dreptate M. I. – ar fi incercat sa afle când si de ce fusese scoasa Uniunea Scriitorilor din acea cladire, era un demers elementar“. Mult mai bine informat de la Paris, Iorgulescu face inventarul precis si elocvent al, eufemistic vorbind, impreciziilor ce rasar din interpretarea documentului, si care-i neantizeaza de-a dreptul semnificatia. Ni se demonstreaza, punct cu punct, ca lipsesc precautiile si contextualizarile istorice elementare. Aflam in schimb, indirect, despre situatia igienica precara a lucratorului in constructii din anii ’80, nevoit sa inlocuiasca cu documente dactilografiate pe foita, „un „material“ de substitutie foarte confortabil“, hârtia igienica. Apoi, direct, aflam in argument „suveniruri si confesiuni ale autoarei“, care „isi evoca familia si copilaria privind combativ indarat si reamintindu-si momente si aspecte. Momentele sunt triste, aspectele sunt negative“. Exemplele culese de autorul comentariului sunt halucinante, unul singur dând cont despre intregul ridicol al confesivitatii istorice (de altfel, pozitionat dârz in contra „odiosului“ pozitivism si a „sinistrelor“ lui metode, discursul istoricului de scoala noua postmodern si postcomunist nu-si refuza, de câte ori i se ofera ocazia, o inofensiva si cocheta confesivitate). Il lasam pe autor sa vorbeasca: „Lipsita de educatie politica la scoala, fetita pe care o astepta un asa de intunecat viitor, de jurnalista la TVR, indata dupa absolvirea facultatii, beneficiaza insa, din fericire, de o buna informare la domiciliu. O face tragând cu urechea – «Dar acasa imi auzeam parintii susotind in camera de alaturi, mai ales noaptea, dupa ce se stingea lumina in casa, despre ceea ce se intâmpla la acea data nefasta». Fiindca, avantaj natural, viitoarea jurnalista a avut o familie exemplara din punctul de vedere postcomunist – o familie «formata dintr-un tata taran autentic s…t. Ca orice taran care se respecta, tata era total de dreapta, iar mama o mic-burgheza bucuresteana». Si se poate presupune ca parintii stiau ca sunt ascultati de copila «dupa ce se stingea lumina in casa», altfel noaptea ar fi susotit si ei, ca oamenii, si despre altceva decât despre momentele social-politice.“ Cu o biografie dalba ideologic, având, cum se vede, origini sanatoase, „In virtutea ei, desigur – considera M. I. – va fi si lucrat Mihaela Cristea ca redactor in macar aseptica, nu?!, ideologic sectie culturala a TVR, asa cum a fost aceasta din 1972 si pâna in 1989. De nu va fi fost acolo un bastion anticomunist, poate chiar o fortareata de dreapta… Are si anticomunismul postcomunist protocronismele lui“.
Despre arhive
Nu exista adevaruri mai revelatoare decât faptele brute. Ca sa le poti invoca, trebuie sa le si stii, iar daca nu le stii, sa le cauti. Un investigator de prima mâna este Mircea Iorgulescu atunci când face istorie literara. Când face investigatie jurnalistica insa, adevarul lui este casant, exploziv, radioactiv. Fisiunea revelatoare e de nestavilit si fisureaza orice pietrificare de cliseu sau prejudecati. O informatie seaca, exacta, face cât o cantitate apreciabila de uraniu. O astfel de „stire“ fisionanta e si aceasta: „Editura PMR (Partidului Muncitoresc Român, n. m., N. S.) (rebotezata mai târziu „Editura Politica“, iar dupa caderea comunismului devenita, prin privatizare, Editura Humanitas)“, se remarcase prin publicarea unor monografii dedicate Anei Pauker, lui Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Vasile Luca. O informatie ce te indeamna la tot felul de meditatii si reflectii asupra avatarurilor capricioase, dar perseverente, ale dogmei.
Arhiva U. S. ar merita o atentie sporita, fie si doar ghidându-ne dupa indiciile pe care ni le ofera cel pentru care firescul reprezinta totusi, cum spunea cândva, „program si regula de viata“. Ca firescul se intruchipeaza din ce in ce mai anevoios, si doar ca exceptie, o probeaza si indelunga, obisnuita, daca nu si fireasca neglijenta a Uniunii Scriitorilor cu privire la propriu-i patrimoniu. Arhiva acesteia dinainte de ’89 se presupune ca ar fi ars, cea din anii ’60, s-a vazut deja unde a ajuns. „Fapt e insa ca – ne spune Mircea Iorgulescu – pe la inceputul anilor ’90 un fost magazioner la Uniunea Scriitorilor publica prin gazete diverse documente ce proveneau din arhivele Uniunii. Era dovada incontestabila a furtului, dar nici unul dintre cei care i-au urmat lui Dumitru Radu Popescu in functia de presedinte al Uniunii nu s-a emotionat“. Fostul magazioner, fost poet veleitar, fost vicepresedinte al unui partid disparut, sinucigas, este un personaj exaltat de talazurile decembriste, Cornel Brahas, despre care se spune ca obisnuia „“sa chefuiasca pe muzica“ si ca se ducea „cu un taraf de lautari“ pe terasa Muzeului Literaturii Române, unde petrecea pâna in zori, tulburând somnul cetatenilor din cartier“. In mod normal, in mod firesc, nu un magazioner ar fi indreptatit sa organizeze si valorifice fondul documentar, extraordinar de pretios al U. S., ci oameni ai scrisului, angajati cu leafa ai Uniunii. Interesându-ma, acum câtiva ani, daca exista o evidenta, o lista a premiilor U. S. de-a lungul timpului, mi s-a raspuns ca… nu exista asa ceva. Dar câte lucrari de prima importanta si utilitate pentru breasla scriitoriceasca si nu numai s-ar putea extrage din astfel de arhive! Sa nu uitam si sa ne inspaimântam ca sediul actual sta sa fie evacuat!
Gorki, sovieticul
Mircea Iorgulescu are o uimitoare abilitate in a modula registrele. De la ironic la grav si invers, pâna la imbricarea celor doua, avem o coloratie extrem de diversa a timbrului scriiturii. Intre insignifiantul gogolian si maiestuozitatea tonalitatii grave aproape nu e distanta. In ton festiv debuteaza macedonskian intitulata „Lupta cu toate sunetele ei“: „Omul! Ce mâhââândru suna acest cuvânt!“ Avem aici rostirea inconfundabila a lui Toma Caragiu ce-l intruchipa pe celebrul Satin, din celebra piesa „Azilul de noapte“ de Gorki.  Rostire „din rarunchi si cu o scârba disperata“ – o caracterizeaza Mircea Iorgulescu „Sau cu o disperare scârbita?“ – se intreaba el. In orice caz, „isi sfâsia, parca, maruntaiele“. „Nu era caricatura, nici bascalie de doi bani“ – ne avertizeaza comentatorul.

„Nu era batjocura. Sarcasm, da, insa si tot atâta suferinta. Era un mesaj cutremurat din lumea celor ajunsi «la fund», „Na dnie“, cum e si titlul original al piesei“. Iata-ne deja in miezul solemnitatii, al rostirii grave. Si tot acolo ramânem, acceptând insa, cu incântare, insertii filigranate de ironie fina, fiindca protagonistul „Luptei…“ este tot un personaj extrem de grav, dar monocord, un om eminamente al repertoriului pompos, a carui rostire publica se incadreaza intre „apeluri“ incruntate si solemne meditatii „despre…“ unele sau altele; despre ura, dar si, dintr-un cine stie ce obscur atavism posesorial, despre wagneriana masina personala. Acestuia ii este „recunoscator“ Mircea Iorgulescu „ca, de la distanta si involuntar, m-a facut sa-mi reamintesc geniala intonatie a lui Caragiu“.
Ce anume provoaca o asemenea recunostinta?! Un articol, „un teribil articol, inscris, dupa cât am priceput, in campania actuala de sanctificare a Securitatii, fosta politie secreta comunista, devenita post-mortem depozitarul unic si altarul Adevarului absolut, zeitatea in numele careia mari preoti, dar si calugarasi de toata mâna, excomunica sau impart indulgente cu frenezia dintotdeauna a misionarismului combatant, fie acesta autentic, fie simulat, dar obligatoriu pe culmile incandescentei, intr-un asemenea articol inspirat, iluminat de mari comandamente, intr-un articol, da, de lupta si extrema tensiune moral-volitiva“. Nu ni se comunica decât „tangential“ ce-l mâna in lupta cu toate sunetele aferente pe incruntatul combatant, dar presupunem ca eterna mentalitate iacobinista a epurarilor, in buna traditie pre-, comunista si postcomunista, eterna „lupta de clasa“, principiu pe care Labis l-a enuntat cel mai cuprinzator: „cei ce nu ard dezlantuit ca noi in flacarile noastre se destrama“.
Scrie in articolul sau Gabriel Liiceanu, ca despre el este, daca n-ati ghicit, vorba, pentru care Gorki, Satin, sunt niste referinte culturale ancilare: „Nu stiu care scriitor rus devenit sovietic a scris, cu emfaza aceea a sufletului slav trecut prin romantismul sovietic: «Om, ce frumos suna acest cuvânt!» Gorki, parca“. Intre cuvintele evidentiate de comentator sunt reactive mai ceva decât turnesolul: „E si o mica indoiala aici, indoiala maretiei asumate fata de nimicnicia referintei, «Gorki, parca». Oare cine-o mai fi si Gorki asta?! Un oarecine, unul de care nu-ti aduci prea bine aminte, un „nu stiu care scriitor rus devenit sovietic“, specie de doua ori pocita, e vorba de un „rus“, pe deasupra si „devenit sovietic“, toata lumea intelege, nici nu e nevoie de mai mult. Ba e nevoie, repetitia nu dauneaza, incertul „rus devenit sovietic“ n-a scapat neatins de metamorfoza, s-a adâncit in blestemul categorial, unul etnic, altul politic, de vreme ce „a scris cu emfaza aceea a sufletului slav trecut prin romantismul sovietic“„.
Solemnitatea rostirii blestemului categorial se duce insa de râpa când cascada de imprecizii si anamorfoze pisichere saboteaza nemilos onctuozitatea tonului. Desigur ca nu e „Om, ce frumos suna acest lucru“, ca in traducere heideggeriana, ci „Omul“ Ce mândru suna acest cuvânt!“. Nu „frumos“, ci „mândru“, nu „om“, ci „omul“. „Suna un pic altfel“, cum, cu binestiuta sa exactitate si adecvare, ne avertizeaza Mircea Iorgulescu. Si nu e tot, nu e tot, ci, precum la Radio Erevan, „Azilul de noapte“ a fost scris in 1902, deci e vorba despre  un „romantism sovietic“ protocronic, nu de unul real, la 1902 „nu exista nici macar cuvântul sovietic“, „Gorki n-avea prin urmare cum sa-si fi trecut „prin romantismul sovietic“ inexistent la acea data „emfaza sufletului slav“ tot cam imprudent evocata de Gabriel Liiceanu“. Unde mai punem ca, in stalinism, Gorki a fost obligat sa abjure, sa-si renege piesa, considerata prea putin revolutionara pentru gustul satrapilor culturali, unde mai pui ca a murit, se pare, asasinat tot de „sovietici“. Dar astea sunt doar amanunte insignifiante. Cu gratie diabolica conchide comentatorul – paznic infailibil la proprietatea termenilor si la mladierea cuvântului: „Dar nu trebuie facut din licentele astea o drama. «N’en faisons pas un drame, puisque c’est une tragédie», cum zice un scriitor francez de azi, dupa ce un altul, tot francez, din secolul trecut, dar mai celebru, Albert Camus, scrisese ca a numi prost lucrurile, inseamna sa contribui la nefericirea lumii, «Mal nommer les choses, c’est contribuer au Malheur du monde»“.
Michnik la Ateneu
Ce ne facem insa când astfel de licente, mici scapari, fleacuri, inexactitati benigne capata consistenta cornoasa a rinoceritei, ajung sa faca si sa desfaca reputatii, determina epurari, chiar daca simbolice, transforma dramoleta in tragodie?! Daca ele, intr-adevar, contribuie la nefericirea lumii? Dar daca se vor constitui, din ramasite si frânturi,  in Adevar absolut cu corn in frunte? Foarte recent, un om care chiar s-a opus regimului comunist, din Polonia – se intelege, a avut ocazia (intr-o conferinta tinuta la Ateneul Român) de a-i da o replica magistrala anticomunistului postcomunist G. L. Este vorba de Adam Michnik, care vorbeste cu autoritatea experientei disidente nemijlocite. Nedumerit era filosoful român de judecata franca si, e drept, cam rigida a Hertei Müller care ii considera pe toti cei care au acceptat fara crâcnire sistemul comunist drept colaborationisti si tradatori. Replica lui Michnik a fost exceptional de fireasca. Nu exista vini colective, asadar fiecare plateste pentru greselile sale; regimurile totalitare au condamnat grupuri si categorii de apartenenta, decurge ca si „Apelul catre lichele“ pacatuieste prin aceeasi meteahna. Pacatuieste prin blestem categorial, cum metalic si sec il numeste Mircea Iorgulescu. E mult râs, dar e si plâns in bunele intentii care esueaza pe caldarâm. E disperare scârbita si scârba disperata. Mircea Iorgulescu stie sa râda cu seriozitate, usturator.
Prostia internationala
Un râs aspru, dar inviorator, stârneste si incursiunea partii a doua a volumului prin prostia internationala. La savoarea acesteia contribuie din plin exceptionala calificare de jurnalist si rafinat analist politic a autorului, profesionist format la inalte institutii mediatice de legenda, nicidecum prin studiouri publice finantate silnic de contribuabili bezmetici. O realitate politica si istorica, de care ne permitem azi sa râdem mai mult sau mai putin mânzeste, ne infatiseaza jurnalistul de prima clasa Mircea Iorgulescu. Sa râdem asadar cu Wojcieh Jaruzelski, si prin intermediul memoriilor acestuia, de Ceausescu, de  Brejnev (Brezhnew, daca doriti), cel ce-si „conferise de mai multe ori titlul de erou al Uniunii Sovietice si isi comandase pâna si un premiu de stat pentru literatura“, de Honecker, care „se ingrijea maniacal de forma lui fizica“, fiind „singurul sef  de partid comunist din Europa de Est capabil sa faca un tur complet la bara fixa“, altfel teoretician al „existentei unei natiuni si a unei culturi est-germane“. Sa râdem, dar sa si luam aminte la ceea ce ni se sugereaza privitor la sefii comunisti est-europeni, „prizonierii unui imperiu de vorbe moarte. De la distanta, scleroza lor e ridicola, din apropiere este amenintatoare“. Sa luam aminte, fiindca seria conducatorilor din apropiere cu apetenta contra naturii pentru literatura, jocuri, hore sau performante fizice nu se opreste la momentul „decongelarii libertatii“. Prizonieri ai vorbelor moarte putem deveni oricând. Momentul „dezghetului“ e subtil relativizat de catre Jean Baudrillard, prilej de chestionare efervescenta pentru comentatorul sau: „In mod straniu, proba ca Istoria nu se teme de kitsch, la douazeci de ani de la «decongelarea Estului», adica de la prabusirea comunismului, se simte, se presimte, chiar se preconizeaza o «reforma» a capitalismului. O perestroika?!“
Oricum, daca România arata cum arata, nici Europa postcomunista nu se vede mai in roz din perspectiva iorgulesciana: „De la Baltica la Marea Neagra, de la Tallin si Varsovia pâna la Sofia, crizele politice se intensifica, societatile se invrajbesc, tensiunile sunt atâtate paroxistic, violenta mocneste, iar prim-planul vietii publice si politice este ocupat de stranii si adesea monstruoase personaje ivite parca din cele mai urâte visuri ale popoarelor acestor tari“. Ele nu reprezinta altceva decât „victoria unui concret obscen“, populat de demagogi desantati, de „saltimbanci grotesti“, „escroci de duzina proiectati in neverosimile ipostaze de figuri providentiale“, „insi cu apucaturi, comportament si limbaj de pegra decomplexata“. „Cu fiecare zi, tara mea se infunda ceva mai mult in echivoc si melancolie. Toata lumea vrea sa emigreze (…) doar cei slabi, batrânii si imbecilii vor ramâne pe loc. Si cei care nu au mijloace pentru a-si cumpara un bilet de dus. (…) Suntem parcati in prezent, disecam trecutul, nu credem in viitor. Cei care insa mai cred pleaca sa-l caute in alte parti.“ Sunt cuvintele prozatorului si jurnalistului polonez Andrzej Stasiuk. Raul identificat de eseistul si jurnalistul maghiar Paul Lendvai sta in „incapacitatea de a dialoga, tendinta de a-l socoti pe celalalt dusman, nu adversar“. Personaje grotesti, numite de saptamânalul francez „Marianne“ „hidosii Goe ai Europei“ („Les affreux Jojos de l’Europe“), fratii Kaczynski, au fost pe punctul de a izola politic o tara ca Polonia prin cruciadele lor stupide. Ca ideea de solidaritate  capata rezonante istorice in aceasta tara o dovedeste si faptul ca doi fosti presedinti, Lech Walesa si Alexandr Kwasniewski, lanseaza un apel pentru „respectarea neconditionata a normelor democratice europene“, denuntând ferm „autoritarismul populist“, „incercarile de a impune un singur adevar, moral, politic si istoric“, „practicile iresponsabile si periculoase care duc la violarea vietii private si a demnitatii cetatenilor“. Noi traim, astazi, intr-o tara a stenogramelor generalizate si convorbirilor interceptate maligne.
Parca pentru a demonstra ca Polonia nu duce lipsa de „intelectualitate“, indeplinind asadar minima conditie a independentei morale si politice, alaturi de apelanti s-au aflat „mari figuri ale vietii artistice si intelectuale poloneze, de la Bronislaw Geremek, (…), pâna la regizorul Andrzej Wajda si actorul Daniel Olbrychski. Intelectualii polonezi – puncteaza Mircea Iorgulescu – ca si altadata pe vremea comunismului, si-au pastrat simtul critic, nu l-au transformat in simulacru pentru a se pune cu patos pretins civic in slujba cui detine banii si puterea“, tot asa cum istoricul si jurnalistul Adam Michnik, „nu si-a prefacut trecutul de disident anticomunist si anii de inchisoare si persecutii in trambulina a revansismului“. Ar mai fi ceva de adaugat?
Da. Providenta sau vizionarismul lui Mircea Iorgulescu, sau amândoua, au anticipat inevitabilitatea unor confruntari de idei precum cea de la Ateneu, din februarie 2011, si fragilitatea iacobinismului de profesie, iar nu de vocatie. Aparte ca orice iacobinism e sanctionabil si sanctionat in timp. Dogoarea resimtita ca ofensa in obrajii „anticomunistilor cu fata bolsevica“ nu s-a stins inca, e doar la inceput. Daca acestia râvnesc la discurs public, incendii din acestea se vor mai petrece, vor avea si replica, iar monologul se va preschimba, mai cu voie, mai din nevoie, in dialog. Conferinta calcinanta de la Ateneu a redeschis, fiindca istoria nu le va inchide, subiecte extrem de vulnerabile pentru „tovarasii de drum“ ai anticomunismului dumasian; se va iesi, optimist gândind, din cercul de creta al „logicii acuzei ce nu are sfârsit“ – cum o definea opozantul polonez Adam Michnik, Adam cel tutuit „camaradereste“ de „opozantii“ români, Adam-stricatorul de paranghelii de pe meleaguri in care nasia si clanul tin de blazon al modernizarii patriei. Consecventa cu sine a polonezului trimite in contrast jenant industria de extractie si prelucrare a comunismului autohton. Se va petrece o polonizare de ceas ultim? Oricum, textul „Turbulente est-europene“ e tulburator de actual si este citabil pe deplin.
Savuroasa si plina de miez este relatarea prezentei, la inceputul anilor ’90, a lui Jaruzelski si a lui Michnik la emisiunea „Le Pardon“, echivalentul celei românesti „Iarta-ma“ sau cam asa ceva. Acestia, veniti dintr-o tara fost comunista, necunoscând in mod evident formatul comercial al emisiunii, au crezut pesemne ca sunt singurii invitati. Ne povesteste Mircea Iorgulescu: „despre „iertare“ urmau sa vorbeasca nu numai fostul sef al regimului comunist polonez, cel care decretase legea martiala, si fostul sau opozant, arestat si tinut in puscarie pe baza chiar a acelei legi, dar si o fiica violata de tatal sau (…), apoi parintele unui copil ucis de un criminal oarecare etc. (…) Fapt este ca au ramas, oarecum tepeni si increduli, parca erau anesteziati, pâna ce s-au lamurit ca da, asa era, picasera in capcana imbecilitatii de consum, au raspuns scurt si rece, la o intrebare natâng melodramatica, iar când moderatoarea (…) a trecut sa vada cum devine cazul cu iertarea la fiica violata de propriul parinte, s-au ridicat si au plecat. In direct. Au plecat impreuna si intelegându-se din priviri. S-au dus, s-a aflat pe urma, la un restaurant rusesc (…), unde, tot in doi, ar fi petrecut de minune, cu vodca, poate si cu lautari si cântece rusesti“. Lectia suprema o insusim insa aflând ca memoriile, publicate tot pe atunci, ale lui Wojcieh Jaruzelski, „Les chaines et le refuge“, poarta in chip de postfata o convorbire intre aceiasi doi convivi. Iar interventia lui Michnik se incheie astfel: „Trebuie sa traim cu biografia noastra, trebuie sa traim cu istoria noastra personala. Maturitatea popoarelor, a societatilor si a oamenilor se masoara dupa felul in care ei stiu trai cu propria istorie, cu propria biografie s…t Cred insa ca este extrem de important – si intr-un fel aceasta este victoria noastra, a amândurora – ca noi putem vorbi astazi de aceste lucruri fara ura, fara ostilitate, cu respect unul pentru celalalt, ramânând totodata fideli fiecare biografiei noastre. Daca exista o sansa pentru Polonia, si eu cred ca exista, este ca polonezii stiu sa-si vorbeasca fara ura si fara ostilitate“. Este o lectie plina de tâlc, pragmatica pâna la… solidaritatea de fond, predata de cetateni ai „primei republici monozigote“ din lume, cum e numit ironic regimul Kaczynski, in ziarul condus de Adam Michnik, pilda ce ar putea folosi românilor acum, in plin climat ubuesc. Inca un raspuns, inca mai raspicat, la intrebarea neinspirata adresata opozantului polonez in sala somptuoasa a Ateneului Român.
„Criza de oportunisti“
Partea a treia a volumului se lasa in mod natural inundata de un aer confesiv, fiind vorba despre experienta nemijlocita si trairea directa a unui timp strâmb. E atât de strâmb incât, desi se face grandios caz astazi de cenzura comunista si de hacuielile ei, nu de putine ori, referentul, dar si cenzorul, faceau corp comun cu autorul, in tentativa de pacalire a organelor de partid ce vegheau la „principialitatea“ mesajului scris. In comparatie, cenzura postcomunista, prin mijloacele ei insidioase, exercitate de la inaltimea unor foruri institutionale, apare feroce. Sunt, astazi, liste tacite de scriitori indezirabili, in functie de „orientarea“ spre care isi indreapta simpatia, pe care folclorul breslei le cunoaste foarte bine. Iar numarul cenzorilor „in libertate“ pare a fi sporit rizibil, dar  ingrijorator. Din fericire, inclinam sa dam dreptate „unuia dintre cei mai mari specialisti in studierea raporturilor dintre «persecutie si arta de a scrie», filozoful Leo Strauss“, dupa care „un scriitor atent si cu inteligenta normala este mai inteligent decât cel mai inteligent cenzor“, si ii dam dreptate lui Mircea Iorgulescu când sustine ca, „daca intr-adevar asa este, atunci multe dintre plângerile celor care acuza cenzura comunista de masacrarea productiei lor literar artistice reprezinta inevitabil nu numai o marturie despre suferintele indurate, ci si o recunoastere indirecta a superiozitatii inteligentei cenzorilor“.
Nu mai putin paradoxala si hazoasa pe masura este „criza de oportunisti“ pe care o evoca autorul, privind experienta lui ca redactor la „România literara“, o „România literara“ pe atunci vie, animata de o pleiada de critici de prima importanta. Penuria a ajuns sa se manifeste acut in ultimele luni de viata ale comunismului când, pentru numerele omagiale, dar chiar si pentru cele normale, se cereau publicate articole despre „gândirea Tovarasului“, poezii dedicate atât lui, cât si partidului, proza, articole de dezbatere pe aceeasi tema, dar „se imputinasera dramatic fabricantii cât de cât profesionisti de asemenea produse“. Se intâmpla ca „vechii maestri ai realismului socialist, câti mai erau in viata, se reciclasera radical de peste doua decenii si in orice caz nu mai voiau nici macar sa-si aduca aminte de ce scrisesera pâna prin 1964…“ Autorii consacrati de asemenea texte „pe linie“ incepura, si ei, sa refuze sub tot felul de pretexte, se saturasera si ei. (Nu ne putem reprima speranta stereotipa, deoarece din adagiu stereotip se nutreste, ca istoria se va repeta, si criza de oportunisti vom avea.) Revenind, fapt e ca au ramas de serviciu doar „grafomani, deliranti, versificatori la limita oligofreniei, ticniti, tot felul de insi care voiau cu orice pret sa-si vada numele tiparit in «România literara» si in alte gazete“. Asa se face ca un oarecare profesor suplinitor de româna, „care producea torential versificatii pe teme patriotice si partinice“, bântuia redactiile si era publicat frecvent. „Insul, care avea si aparenta fizica a unui slab de minte, poseda un caiet in care isi inregistra maniacal fiecare bucata aparuta, cu titlu, data si numele publicatiei. Ajunsese la un moment dat pe la 1500 de «poeme» tiparite prin gazete. Mirarea lui constanta si profunda era ca desi revistele (…) il publicau pe prima pagina, la toate editurile ii fusesera respinse volumele in care strânsese aceste creatii“.
Tot paradoxal se arata, dar e pe deplin demonstrat, rationamentul conform caruia nu e cine stie ce eroism, de care astazi multi fac caz, sa nu fi  publicat vreun text „omagial“, si „au fost destui scriitorii si artistii care si-au facut un titlu de glorie din neparticiparea la volume si pagini „omagiale“, explicatia este in majoritatea cazurilor una foarte simpla: pur si simplu acestora nu li s-a cerut, nu erau socotiti „demni“ de o asemenea „cinste“, erau considerati minori, mediocri, lipsiti de valoare etc. Iar unii chiar erau minori, mediocri, lipsiti de valoare, veleitari industriosi. In schimb, cu cât erai socotit mai important, cu atât cererile erau mai insistente si presiunile mai mari“. A fost sau n-a fost asa, ramânem sa-l credem pe cuvânt pe Mircea Iorgulescu. Dar ceea ce se vede cu claritate este ca intelectualii români, spre deosebire de cei polonezi, isi fac un titlu de glorie nu din ce au facut in timpul comunismului, ci din ce n-au facut.
Un vehicul de viitor
Memoria, inconfortabila pentru multi, a lui Mircea Iorgulescu, in adversitate flagranta cu cea selectiva, interesata sau pur si simplu usuratica, foarte active astazi, repertoriaza cliseele „vinovate“ ce, in succesiunea lor, alcatuiesc profilul intelectualului recent fara intelectualitate: inertia, ignoranta, obedienta, felonia, lasitatea, superficialitatea, oportunismul, lingusirea, toate aceste „insusiri“ incastrate in tesatura densa de fapte, intâmplari si scrisuri evocate sau invocate. Tot acest sinoptic insa nu se alcatuieste pe un principiu acuzator, umoral, resentimentar, ci in spirit orologier, bazat pe mecanica evidentei. Nici vorba de acuzatii, anateme, maniheisme. Concluziile se extrag piezis, ele se cojesc de la sine, in chip de consecinta, de pe suprafata faptelor. Nu e nevoie, bunaoara, de o retorica prea pletoasa pentru instrumentarea acestui repertoriu de naravuri, când materialul clientului il documenteaza din belsug. O atitudine relaxat-constatativa, aristocratic deceptionata, o memorie vigila si un strop de ironie sunt de ajuns. Când se gaseste si ceva umor, spectacolul satiric este de-a dreptul mirific! Fiindca nu cu acreala reface Mircea Iorgulescu „jalnica tragodie d’être born in Romania“, ci cu un umor colosal, când exasperat, când compasional, când din fiecare câte un pic. Din patriotism contrariat face el repertoriul colaborationismului vechi si nou, al celui „bun“ si al celui „rau“, al oscilatiei intre adaptare si rezistenta, inregistreaza cazurile de admiratie si extaz inepte, ignoranta harnica, activa, memoria interesata, uitarea voita, oportunismul atentiei distributive, face recensamântul demascatorilor de profesie ce profeseaza justitiarismul cu dubla masura. Spirit ager, el contextualizeaza pe intelesul tuturor, apoi distileaza toata aceasta pletora de – sa le spunem – insusiri in elixirul conceptual ce propulseaza micile defecte direct in substanta cosmica, acolo unde diferitele fete ale prostiei omenesti, simpatica pâna la un moment, in transcendenta se aseaza, precum pilitura de fier, pe desenul spaimos si feroce al rinoceritei ca blestem categorial. S-a spus despre eseul „Marea trancaneala“  ca ar fi fiind unul polemic la adresa ceausismului. Neghiobie mai mare nu se poate, fiindca imbecilitatea nu este carlista, nu e ceausista, nici basista. E eterna.
Un vehicul doldora de jivine e postalionul lui Mircea Iorgulescu, si va fi omologat negresit de memoria culturala, un transportor suprapopulat, incât te intrebi daca boi, reptile, imbecilitati, maladii si alte lighioane sunt inhamate la radvan, sau il ocupa pâna la revarsare, de nu sunt de-a dreptul instalate la comanda, la frâiele acestuia. Un postalion la care trag din greu rinoceri de ieri si de azi. Si nu e unul obisnuit postalionul, unul obisnuit in plan simbolic. Este, alaturi de carul cu prosti si caruta cu paiate, un vehicul alegoric ce defileaza maiestuos prin paradigma româneasca. Nici cartea nu e o carte obisnuita, este o scriere in spiritul gândirii individuale, relativiste, libere de prejudecati, pentru care prototipul galic e un model salutar, pierdut odinioara in neguri algoritmice si birocratice saxone, un model indelung asteptat. O carte pasoptista in sensul cel mai luminos al termenului, iar prin ea Mircea Iorgulescu se inscrie in stirpea civilizatorilor români din seria ilustrata de un Dinicu Golescu, Kogalniceanu, I. Ghica. O fabula acidulata, racoritoare, o pedagogie „spirtoasa“, scrisa de un moralist român oportun, niciodata oportunist, de secol XXI. „Postalionul cu boi“ nu este doar un eveniment editorial de prima mâna, ci se inscrie, ca o etapa neexplorata inca, in teritoriul patrimonial actual al culturii românesti. Are Mircea Iorgulescu darul de a gasi sintagme memorabile si de a le imprima, pâna si impotriva vointei multora, dar cu concursul lor, in fondul cultural. Ca si „marea trancaneala“, „postalionul cu boi“ reprezinta o expresie-timbru, o marca ce va face cariera triumfala in folclorul intelectual.

Un comentariu pentru “Prostia interna, eterna si internationala (II). Mircea Iorgulescu, Postalionul cu boi”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper