Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Teatru. Contraste

Teatru. Contraste

În lipsă de spectacole, ce poate face un dramaturg ultratalentat în pandemie? O lectură performativă, interpretată chiar de el, pe zoom. „Noua mea piesă” a lui Peca Ștefan, cu note meta-dramatice și parodice, debordează de umor.
Aflată, chipurile, în construcție interactivă, lectura lui Peca trece în revistă toate rețetele dramatice existente. Pentru fiecare scenă autorul se consultă cu spectatorii. Tonul asumat maschează subtil ironia și autoironia. Fiecare dintre participanți își aduce contribuția alegând unul dintre traseele tramei sugerate de autor. Peca propune, publicul dispune. Cel puțin, în aparență. Pentru că, de fapt, autorul îl ține captiv în zecile de volute pe care mintea lui le născocește plecând de la câte o simplă propoziție. Desigur, aerul de improvizație în mers este și el doar un truc al unui dramaturg versat, pe care talentul și experiența par să-l fi înzestrat cu un compendiu de tehnici dramatice, de la story la numărul de personaje potrivit, de la apartenența lor socială la situațiile reclamate, de la povestea în sine la posibilele specii dramatice.
Să alegem un text despre identitatea de gen sau teatru documentar bazat pe interviuri?, se întreabă, „în direct”, Peca. Oricum, mișcarea trebuie să contrasteze cu textul, mărturiile să fie juxtapuse cu statistica, iar dramaturgul să scrie un featuring. Subiectele se înghesuie în mintea autorului: tragedie medicală, tragedie politică, cu referiri la figurile autohtone, cu tot ce „dă în vileag corupția sistemică din țara asta”, cu violență domestică, cu deznodăminte de telenovelă, cu săracii din Teleorman, cu oamenii Bisericii dintr-un sat depopulat, cu bătrâni, cu frați regăsiți și cu sinucideri, catastrofe naturale, discriminare, import de muncitori asiatici, plus clișeele aferente, multiculturalism, cele „două culturi care învață una de la alta”. Toate ies la iveală într-o clipă, ca din mănușa unui magician. Iar variantele aferente de titlu nu fac decât să sporească hazul. În aparență, Peca începe să construiască, pe loc, zeci de posibile desfășurări, dar și amănuntele care individualizează personajele sau situațiile care le contextulizează. În aparență, pentru că totul este bine pus la cale dinainte, inclusiv aerul lejer al țesăturii.
Să fie un eveniment auto-performativ sau o superproducție de 100 000 de oameni, cu trei-patru pauze, corp de balet, figurație specială, orchestră pe patinoar, acrobați, dizabilitați, animale, foc? Sau mai bine autorul ar ajuta societatea prin teatru de sală studio? Dincolo de ironia lesne de citit, o întrebare rămâne: „Nu mai bine banii dați pe teatrul despre copiii ăia săraci s-ar duce direct la ei?”. Peca a deprins toate mecanismele, rețetele și schemele dramatice. Chiar el o spune: „Pot să scriu orice. Știu structuri, să fac tensiune, umor”. Mai crede „cu trup și suflet” în vreuna dintre ele? Posibil să nu. Dar comicul detașat și inteligent din distanța pe care o ia față de toate tertipurile dramatice face toți banii. Cu tot scepticismul său asumat, construiește și deconstruiește, cu umor în cascadă. „Noua mea piesă” rămâne, în primul rând, o demonstrație de inteligență dramatică. Pur și simplu, delicioasă.

Tiadora

O cinefilă face filmul vieții ei în timpul căderii de la etajul opt. Deznodământul este cunoscut din capul locului. Fiecare etaj traversat în picaj actualizează unul dintre momentele importante ale existenței sale. În „Tiadora” de Maria Manolescu, de la Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău, text premiat la Concursul de dramaturgie din cadrul festivalului de anul trecut, regia Sorin Militaru, asistăm la un monolog despre violența conjugală, despre sfânta familie patriarhală în care soția încasează zilnic palme, pumni și picioare.
Care sunt motivele pentru care o femeie acceptă asemenea cruzimi? Răspunsul ține de abisalul plin de omenie din sufletul ei, de autoproiectarea în salvator al familiei, cu sacrificiul plasat, la final, în retorica creștină, de nevoia de a-l face mai bun pe bărbatul de lângă ea, de a-l salva de sine însuși, de a nu-l abandona pradă singurătății sale. De partea lui, însă, tratamentul discreționar – constrângerea soției de a purta lenjerie intimă ruptă ca garanție că nu-l înșeală, de a renunța la muncă sub pretextul că are nevoie de timp pentru familie, urmată de reproșurile că bărbatul se sacrifică pentru ca ea și copilul să aibă din ce trăi, plus complexele masculine de inferioritate.
Un pariu delicat pentru actrița Eliza Noemi Judeu implicată în discursul dramatic cu detalii fiziologice, uneori la limita grețosului. Protest la adresa agresivității verbale omniprezente din jur? Sau, mai degrabă, autoarea și-a adecvat scriitura la situațiile și limbajul decupate din realitate. Fapt este că modelul de rostire sacadat și asumat al actriței Eliza Noemi Judeu, prezența sa de scenă plină de aplomb, în rochia albă cu buline, felul în care înlătură patetismul dintr-o istorie pândită de riscul acestuia, știința de a rosti cuvintele vulgare într-o șoaptă răspicată, gesturile expresive din discursul perfect controlat fac un monolog captivant. Pauzele, ritmul, modul de a rosti, de a ține în frâu orice exces, sub coordonarea regizorului Sorin Militaru, eliberează textul despre drama femeii expuse zi de zi la violența conjugală și de melodramă, și de capcana speculării peste măsură a naturalismului abundent.
Expresia disonantă a traumei le revine celor doi actori-muzicieni de pe scenă, Vlad Nicolici și Giuseppe Torboli, chitară și percuție live, care punctează accentele spaimei. Contrastul dintre grozăvia situației prin care trece personajul și sobrietatea rostirii, dintre sunetele neliniștitoare și animația prezentă de la început până la sfârșit are ca rezultat un mix reușit de tehnici spectaculare. Planul interior al personajului se transpune în sunet și video (scenografia, Horațiu Mihaiu, animație, Bogdan Mihailescu), ca expresie a percepțiilor sale, respectiv în succesiunea rapidă de imagini proiectate pe blocul comunist în spate. Tot un contrast binevenit îl constituie și comentariile ei în legătură cu efectele din filmul căderii sale, vizualizat ad-hoc, dar și distanțarea subliniată de text față de clișeele bătătorite (de genul „o fată săracă, măritată de tânără”). Cele câteva personaje animate, vecinii de la apartamentele pe lângă care trece în picaj femeia, dar și propria sa proiecție într-o fetiță cu codițe blonde oferă un alt contrapunct care echilibrează povestea dramatică a sinucigașei.

Scene dintr-o căsnicie

„Scene dintr-o căsnicie” de Ingmar Bergman, regia Ion Cărmăzan, de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, se bazează pe construcția a doi foarte buni actori, Elena Popa și Sebastian Marina, aflați în plină maturitate artistică.
„Totul e perfect” în căsnicia lor de zece ani, declară soțul în fața unei reporterițe înțelegătoare, profi și blânde (Fatma Mohamed). Viața e perfectă în carieră (el, conferențiar la Arhitectură, ea avocată care se ocupă de divorțuri), în familie, în cuplu, în relația cu prietenii. El vorbește mult, ea intervine când prinde o pauză. Ajunși acasă, ea îi pregătește pijamaua pentru somn, într-o convenție în care se deslușesc urmele familiei patriarhale. El nu are încredere în sistemele politice corupte, ea crede în omenie, iar interpretarea Elenei Popa acoperă din belșug această dimensiune. Ceea ce apreciază el la viața de acum este senzația de siguranță, canapeaua lui, prietenii lui, familia lui, numai elemente exterioare, cum va realiza pe urmă. Pentru ea, iubirea înseamnă tandrețe, umor, înțelegere. Și, totuși situația se răstoarnă. El o părăsește pentru o studentă. Relația rămâne civilizată. Ea face tot posibilul să-l înțeleagă, dar și să-l păstreze.
Într-un decor vetust, puțin adecvat nivelului de viață al cuplului, „Scenele dintr-o căsnicie” urmăresc dinamica emoțională a relației dintre parteneri și clarificările în percepția identitară a fiecăruia, antrenate de șocul despărțirii. Ea, obișnuită să fie pe placul celorlalți (până la limita ipocriziei sociale, deprinse de când era copil), să trăiască în armonie, a făcut-o în detrimentul afirmării și descoperirii de sine. Va realiza că respectul ei a ucis iubirea. El, obosit de o relație atât de civilizată, de sexul lipsit de pasiune din partea ei, visează la despărțire de patru ani. Fiecare scenă aduce noi fluctuații emoționale: hotărâri, reveniri, îndepărtări, apoi, din nou, apropiere. Însoțite, bineînțeles, de complexele de culpabilitate ale amândurora: el, pentru că a trădat-o pe ea; ea, pentru că s-a trădat pe sine. „Suntem analfabeți sentimental”, afirmă el chiar de la început. Personajul Elenei Popa evoluează de la femeia înțelegătoare, deprinsă să se plieze pe gusturile lui, la revoltă, arțag, revendicări, asumare răspicată de sine. Tensionată, concentrată, prevenitoare, civilizată, rănită, tandră sunt numai câteva aspecte din paleta largă a actriței pe care le împrumută personajului, adăugând intensitate fiecărui moment. Cu șuvoaie de cuvinte, vital, personajul lui Sebastian Marina este hotărât în privința despărțirii și puternic când își exprimă nemulțumirile, apoi, când ar vrea să revină, slab, revendicativ sau învins. Poate că mai multe motivații oferite de regie ar fi însemnat un plus în traseul dramatic al personajului interpretat de un actor atât de talentat. În plus, grație forței celor doi actori, spectacolul urmărit pe viu ar fi avut mult de câștigat. Intermezzo-urile dintre momentele care se întind pe ani după despărțire (deși cronologia nu este prea clară în montarea lui Ioan Cărmăzan) se constituie din montaje cu succesiune rapidă de imagini.
Cum și de ce se înstrăinează doi oameni inteligenți, cu doi copii, care au trăit în liniște timp de zece ani? Se va dovedi că înțelegerea și investiția lor afectivă nu se pot șterge cu buretele, chiar dacă fiecare își caută satisfacția în alt partener. O scenă relevantă atât pentru soție, cât și pentru opinia lui Bergman despre criza de comunicare și „agonia cuplului”, este cea în care avocatei îi cere ajutorul o femeie hotărâtă să divorțeze după treizeci de ani de căsnicie. A avut o viață bună cu soțul ei, copiii au crescut, dar în relația conjugală nu a existat niciodată iubire. Nu ar putea să explice sentimentul, dar a urmărit-o permanent. Realismul și aparența, oarecum, din altă lume, căldura, compasiunea și profunzimea se citesc în fiecare replică rostită de Manuela Ciucur. Criză, dar și omenie, gestionarea sinelui social, dar și profunzime. Ca întotdeauna, Bergman deschide drumul spre reflecție.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.