Holul Facultății de Farmacie Carol Davila din București a suferit recent o intervenție picturală în stil abstract-expresionist realizată de pictorița Anca Mureșan. Amplasarea acestui gen de lucrare într-un asemenea spațiu public a fost de natură să stârnească dezbateri, fotografiile pictorului Nicolae Comănescu devenind „virale” pe Facebook.
Anca Mureșan face parte și ea, ca și Nicolae Comănescu, din portofoliul galeriei H’art, condusă de Dan Popescu, și mai este cunoscută și ca soția lui Erwin Kessler, curatorul Muzeului de Artă Recentă, unde o lucrare a artistei figurează în expoziția permanentă… Spre deosebire de relativ mulți dintre artiștii de la H’art, Anca Mureșan nu a fost, din câte știu, implicată până acum în vreun scandal sau performance de notorietate publică, ceea ce s-a schimbat acum datorită promovării lui Comănescu, a discuțiilor aprinse pe care le-a întreținut, cu insistență și nu fără o anumită agresivitate, Dan Popescu în preajma diverselor voci care au contestat manifestarea aceasta.
În realitate, discuțiile s-au axat nu neapărat pe „urâțenia” lucrării, deși le-a inspirat multor persoane „dezordine” (și voi căuta să explic mai jos de ce), ci mai mult pe urmările sale, spațiul devenind, dintr-unul rece și inert, unul viu, însă periculos de viu, mai mult sau mai puțin literalmente. În timp ce unii comentatori au apreciat vitalizarea spațiului sau, în cazul studenților sau absolvenților, și-au amintit cu amuzament de murdăria de pe mâini și halate din timpul orelor de chimie, la polul opus s-a vorbit, cum spuneam, despre „dezordine”, „rău psihologic” ce s-ar putea produce, chiar stări de migrene pe care le-ar induce fie și fotografiile. Sigur, o parte din publicul avizat a apărat relevanța artistică a actului Ancăi Mureșan ori chiar a ironizat filistinismul acelor persoane care și-ar fi dorit o frescă a la Bălașa, ceva mai decorativ, într-un sens kitsch, și mai legat de simbolistica domeniului. Însă înspre această direcție din urmă a adus sugestii și curatoarea Simona Nastac, care se raportează mai curând la arta conceptuală, ca pentru a sugera că o simbolistică farmacologică poate fi transferată într-un registru mai subtil fără a cădea în kitsch sau în decorațiune pur ideologică. Poate și o asemenea variantă ar fi convenit mai puțin lui Dan Popescu, care a insistat pe ideea că meritul Ancăi Mureșan rezidă tocmai în faptul că lucrarea refuză să întrețină cu acest context o relație câtuși de neechivocă și, ca atare, este cu atât mai „vie”. De precizat: deși nu se vede în fotografii, pe pereți sunt camuflate mai multe versuri (adunate laolaltă într-o postare de către Mugur Grosu), dintre care o mică parte sunt ancorate mai clar în acest spațiu („însemnul antic al farmaciei/ cupa Higeei șarpele lui Esculap”), însă cele mai multe sunt pur lirice („această inimă nu bate, ci pictează”) sau refractează teme de gândire („nu știu care dintre noi e autoritar,/ eu că spun da sau tu care spui nu”).
Ca un om care a petrecut ceva timp cu canonul expresionismului abstract și a depășit nivelul „Pollock e urât ca naiba”, pot să vă spun că, personal vorbind, nu-mi displace cu totul ce a făcut acolo Anca Mureșan. Dacă lucrarea evită „kitsch”-ul și, în același timp, devine potențial agresivă, acest lucru se datorează cromaticii (intruziunea negrului, în special) și a lipsei centrului compozițional (din fericire, măcar e un pic mai mult spațiu negativ decât în alte lucrări ale Ancăi Mureșan). Astfel, rezultatul trezește mai curând o sugestie de vitalism mai mult decât dionisiac. În orice caz, lipsa centrului de care spuneam produce impresia de zgomot fără semnal, ceea ce perturbă tendința general umană de a căuta tipare, iar în acest caz, vorbind și de niște studenți la farmacie, e lesne de înțeles de ce i-ar stresa vizual așa ceva, se simt brusc invadați ca de un agent al haosului și incertitudinii.
De bună seamă, Dan Popescu decretează: „Am și depistat când o murală rămâne decorativă: când nu anulează măcar o fracțiune de secundă pereții și axonometria spațiului”, ceea ce, în cazul de față în care au fost pictate inclusiv treptele, înseamnă și un hazard pentru cei cu deficiențe de vedere sau alte condiții ce ar putea dispune la accidentare (nota bene: sediul facultății nu dispune de rampă sau lift pentru persoanele cu dizabilități), ceea ce galeristul a evitat să adreseze în intervențiile sale.
Din „tabăra artiștilor” pare să fi fost adus argumente că ar trebui să-i călească pe farmaciști o asemenea artă și că, la urma urmei, ar trebui să meargă pe mâna „expertizei” artistice, echivalată cu cea medicală…
Dar probabil că intervenția Ancăi Mureșan va stârni și offline un protest – de altfel, s-a speculat posibilitatea existenței unor lupte intestine în administrația universității, ceea ce ar fi generat o parte din reacțiile negative – și se va ajunge la cealaltă soluție radicală, a suprimării și revopsirii, ceea ce ar aduce și mai multă atenție în favoarea artistei, în numele eventualelor acuzații, cum altfel?, de cenzură, punct în care galeristul manifestă un dezagreabil exces libertarian. Cum ar veni, artistul e sfânt și utilizatorii spațiului nu merită decât o frondă „avangardistă” (contra „big pharma”, și-au permis unii să interpreteze)!
Dan Popescu s-a contrazis și cu Bogdan Ghiu, adept al proiectelor și comisiilor care să evalueze cu mare grijă oportunitatea unui astfel de proiect, pledând pentru primatul inițiativei artiștilor…
Autoarea lucrării a muncit pro-bono, universitatea suportând numai cheltuielile cu materialele. Dar cum, inițial, mai multe persoane au crezut că lucrarea a fost făcută pe bani grei, în condițiile în care sediul din Traian Vuia ar necesita reparații mai urgente decât intervențiile artistice…, a fost sugerată chiar o soluție care să împace pe toată lumea: intrare cu plată pentru vizitatori, astfel încăt să se strângă bani pentru reparații.

Lasă un răspuns