Film. Când nimeni nu e vinovat

Ziua Culturii Naţionale a venit şi a trecut aproape fără să ne dăm seama. Preşedintele României decisese să îi confere lui Alexander Nanau, autorul filmului „Colectiv”, medalia „Meritul Cultural”, dar acesta a refuzat-o. Apreciat şi criticat pentru acest gest, Nanau a invocat, într-o scrisoare de justificare, lipsa de interes a statului pentru susţinerea culturii.
Între timp, atenția a fost atrasă și de un alt film românesc de festival, al lui Radu Ciorniciuc: „Acasă – My Home”. Documentarul are în comun cu „Colectiv” câteva elemente: prezintă o realitate relevantă pentru societatea contemporană românească şi nu numai, este foarte bine realizat din punct de vedere tehnic şi mai ales încearcă şi în mare parte reuşeşte să prezinte faptele obiectiv, fără a le interpreta. Acest din urmă aspect este cu atât mai evident în discuțiile purtate pe marginea filmului și în review-uri. Fiecare îşi proiectează propriile preconcepţii şi bias-uri. Discuțiile sunt în principal centrate pe cultură/culturi, pe cultură slabă versus cultură puternică, pe încălcarea teritoriului și valorilor fiecăruia. E dificil când oamenii care încalcă legea nu ştiu sau nu acceptă că fac asta. Sau când crezi că viaţa lor ar fi mai bună dacă i-ai converti la valorile tale.
Gică Enache ocupa abuziv un spaţiu din Delta Văcăreşti pe care îşi făcuse o şandrama în care îşi creştea mulţii copii pe care îi hrănea cu peşti prinşi ilegal în bălţile de acolo. În acelaşi timp, îşi clădise o filosofie de viaţă particulară, cu un alt fel de relaţie cu natura şi societatea „civilizată”. Este o situaţie care nu avea cum să ajungă la un deznodământ fericit. Condiţiile improprii pentru creşterea copiilor sau pericolul de distrugere sau corupere a unui micro-sistem unic sunt în contrast evident cu distrugerea spiritului unui om care, scos de acolo, va rămâne cu un permanent regret al propriului paradis pierdut. Drama lui este una reală și acuză cultura al cărei rezultat este, mai degrabă decât vreuna din părţile implicate – el şi familia lui vs. statul român contemporan. Un om cu 12 clase care lucra într-un laborator chimic a decis, în 1998, că ideal pentru el ar fi să părăsească societatea şi să se auto-exileze în „delta” din Bucureşti. În 2016, când a fost creat Parcul Natural Văcăreşti, cineva urma să piardă ceva – el viaţa pe care şi-o crease acolo sau Bucureştiul cel mai mare parc natural intra-urban din Europa. Oricare ar fi fost soluţia, rău este că s-a ajuns aici, nu că (sau cum) se încearcă o rezolvare. Deşi născută în România, din punct de vedere cultural, familia Enache este acum străină. Și efortul de a îi reintegra pe membrii ei în societate s-a întâlnit, aşa cum era de aşteptat, cu rezistenţa lor în faţa unei paradigme care le era la fel de străină. Mutaţi într-o locuinţă socială, ei încearcă să îşi păstreze identitatea şi obieciurile din nefericire incompatibile cu societatea „noastră”.
Filmul nu urmărește să ne spună ce ar trebui făcut acum, sau ce ar fi trebuit făcut în 2016. Nu stabilește culpe și nu indică reparații.