Andreea Răsuceanu a publicat noul ei roman, „Vântul, duhul, suflarea”, care păstrează şi impune definitiv o viziune asupra vieţii şi un stil literar propriu, aşa cum se constituiseră de la primul roman: întâi de toate dorinţa de a transpune evanescenţa existenţei. Apoi, acelaşi interes pentru lumea senzațiilor, interferența fluidă a omului cu timpul și cu spațiul, a vieții cu moartea, a gestului cu repetabilitatea lui absurd-ritualică, atavic-stranie, descrierea simbolică a spaţiilor domestice sau largi (camera, bucătăria de apartament, casa veche, câmpia în apropierea mlaştinii sau a Dunării), a suprafețelor mișcătoare cu adâncimi opac-transparente. Dramele individuale sunt transpuse cu autenticitate în intervalul dintre psihologic şi fantasmatic, de aici metaforele din titlu: vântul, duhul, suflarea sunt efecte ale interferenţei dintre moment, trăire şi destin. Romanul de atmosferă, fantasmatic, livresc și rafinat se construieşte pe trei voci narative. Prima este a Iolandei, tânăra avocată nefericită al cărei soţ dispare încercând să evadeze din România comunistă trecând înot Dunărea, un mariaj trist din pricina infidelităţilor bărbatului şi a sarcinilor ei nedorite – scena avortului ilegal este similară cu cea din romanul Corinei Sabău „Şi se auzeau greierii”, unde tot o tânără intelectuală suportă tragedia celor circa 10.000 de femei care au murit în urma avorturilor ilegale de după decretul ceauşist din 1966, identităţi feminine zdrobite tocmai în societatea care promitea egalitate şi emancipare. Incursiunile în copilăria satului dunărean sărac şi drama adopţiei justifică psihologia comportamentală a femeii care nu se iubeşte suficient, dar e îndeajuns de puternică să crească singură doi băieţi. A doua voce este a băiatului celui mare, M., care suferă din pricina depresiei mamei şi fiindcă se simte mai puţin iubit decât mezinul. Prin Mihalachi, prozatoarea se întoarce în trecut cu vreo două sute de ani, în satul de câmpie unde „apa neagră” şi vântul cel rău, caraelul, laitmotiv al romanului, constituie imaginea destinului care trece prin timp şi se permanentizează în spaţiu.

„Caraelul e un vânt care se răzgândeşte uşor, până traversează C.-ul de la un capăt la altul, îşi schimbă direcţia de atâtea ori, că trecătorul sfârşeşte epuizat în faţa rotocoalelor lui, tot încercând să se ferească de uscăciunea care îi intră în nări şi în albul ochilor. Înşelător şi ademenitor în acelaşi timp, pentru că ridică de prin grădini mirosurile de trandafiri şi bujori ca o promisiune, dar aduce lehamitea şi uitarea, pentru că se învârte în vârtejuri mici de praf, în care privirea rămâne aninată, uitând de perspectiva ce se deschide deasupra.”
(Andreea Răsuceanu, „Vântul, duhul, suflarea”, Polirom, 2020)

Doina Ruști este o scriitoare care a ales să construiască realist-magic lumi ivite dintr-un imaginar cultural balcanic sau dintr-un Bucureşti mistic, prelungind astfel reprezentările obișnuite ale lumii într-un joc al realităților suprapuse, mereu înșelătoare. Noul ei roman, „Paturi oculte”, creează o mitologie sui-generis a erosului, pornind de la povestea unei tinere studente la Litere, Flori, care are trăiri neobişnuite, extrasenzoriale, într-un pat în care se află întâmplător, într-o locuinţă din oraşul contemporan, şi care ajunge să se schimbe şi să aibă acces la o veche poveste de seducţie magică. În urmă cu două veacuri, mai multe paturi de roşcov fuseseră construite de un cuplu ce îşi găsise împlinirea erotică, Valache Cercel şi Olimpiada, fiică de zaraf și bijutier prosper, din pădurea pe care ei înşişi o deţineau. Paturile sunt o poartă spre o altă dimensiune a realului, care aduce schimbări majore în viaţa personajelor. Cunoscătoare adâncă a operei lui Mircea Eliade, ca şi Andreea Răsuceanu, Doina Ruşti înglobează fascinant în proza ei teza sacrului camuflat în profan, a deschiderii dinspre banal spre magic, dinspre cotidian spre iniţiatic, printr-o amuletă erotică de această dată.

„Nopțile ca nopțile, dar nici ziua nu se mai despărțeau, erau doar ei și acest pat, care-i făcea continuu să se dorească.(…) Întotdeauna spre ziuă, după ore de frământări, răbufneau aromele lemnului, care-i făceau să adoarmă. Iar pe lângă parfum, Valache auzea și muzica frunzelor uneori, lucru pe care l-a ținut pentru sine.”
(Doina Ruşti, „Paturi oculte”, Editura Litera, 2020)

Debutând la începutul secolului al XX-lea, scriitorul american H.P. Lovecraft este unul dintre marii prozatori ai lumii pentru care graniţele dintre real şi ireal sunt permeabile. Povestirile lui fantastice asociază visul, grotescul şi coşmarescul, ştiinţa şi fantezia, intuiţia şi legendele. La marginea dintre uman şi nonuman, povestirile lui macabre mizează pe straniu şi definesc fantasticul în cea mai cunoscută dintre definiţii: ezitarea cititorului între logic şi ilogic, între a găsi o explicaţie pentru viziunile şi fiinţele monstruoase care le populează şi absenţa oricărei explicaţii. Prozele sunt populate de zei răzbunători, obiecte magice, atlantide descoperite în timp de război de submarine eşuate, transformări bizare ale spaţiului şi ale indivizilor, blesteme şi corăbii care duc spre lumile de dincolo etc. Lovecraft este un maestru incontestabil al imaginilor, al suprinderii unor existenţe care se destramă şi a unor lumi noi care se construiesc bizar, horror, postapocaliptic, suprinzător de contemporan-virtual, pe umerii primelor.

„Soarele strălucea din înălţimile unui cer fără nori care mi-a părut aproape negru, ca şi cum ar fi reflectat şi el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situaţia mea nu avea decât o singură explicaţie: datorită vreunei erupţii vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafaţă regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de întins, încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul niciunui talaz.”
(H.P. Lovecraft, „Dagon şi alte povestiri macabre”, traducere de Mircea Opriţă, Polirom, 2020)

 

Lasă un răspuns