Poezie și muzică. Premii, topuri, începuturi

Lumea literară de la noi a rămas mult prea mică.

Anul acesta, ceremonia premiilor Mihai Eminescu nu a mai avut loc pe 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale, ci a fost reprogramată pentru 15 iunie, probabil în speranța că atunci se vor simplifica iar măsurile de prevenție. Dacă la Opera Omnia încă se deliberează, juriul celălalt, al premiului pentru debut Opus Primum, cel mai controversat și care trezește cel mai real interes, a rupt suspansul și a anunțat public laureata: Deniz Otay, cu volumul „Fotocrom Paradis”, un debut despre care deja se discuta ca posibil câștigător.

„Nu există decât distanțe.
Materia vie e în primul rând separare.
Apropierea e suprapunere,
suprapunerea e contaminare.
Nu sunt pentru reconstituirea portretului de
familie,
nici a adolescenței vag dobândite.
Nu sunt pe fugă
sunt rezistența la familie și profesie.
Sunt aproape — aici — în iarbă —
împotrivirea.
Expuși, ca vecinii pe câmp
facem cu mâna, căutăm adierea
unei după-amiezi senine.”
(fragment din „Punct de frontieră”)

Nimic de spus, volumul ar fi meritat orișicum premiul, fiind un debut la care s-a lucrat ani de zile, cu rezultate pe măsură, cu poeme excelente în maniera așa-zis „postumană”, despre care Mihai Iovănel susține că reprezintă apogeul acestei tendințe, ce ar fi atins acum – după mai bine de 10 ani de la debuturile lui Gabi Eftimie, Vlad Moldovan și val chimic – un punct de saturație. Pentru cine nu a aprofundat critica literară actuală, „poezia postumană” e o denumire improvizată pentru o serie de autori care explorează tematici prezente și futuriste, ce țin de tehnologie, ecologie ș.a.m.d., în maniere mai abstracte decât poezia viscerală sau biografistă a „generației 2000”
Și într-adevăr, Alexandru Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Mihai Iovănel, Alex Goldiș și Andrei Terian-Dan constituie un juriu cât se poate de legitim în condițiile prezente; singura problemă ar fi că, întâmplător, Alex Goldiș este și redactor la editura care a publicat-o pe Deniz Otay, deși se ocupă de altă colecție, cea de teorie. Cu alte cuvinte, și aici tot un mic conflict de interes, încă o dovadă că lumea literară de la noi a rămas mult prea mică.
În altă ordine de idei, Mihai Iovănel a avut excepționala idee de a prezenta pe pagina sa de Facebook, înaintea marelui anunț, toate cele 5 nominalizări, lista scurtă (ce mai cuprinde: Lucian Brad, „Un om mai important decât oamenii”; Dumitru Fanfarov, „stepă și transă”; Mircea Andrei Florea, „Larvae”; Antonia Mihăilescu, „note din secolul kitsch”), dar și celelalte 10 volume de poezie luate în considerare, lista lungă, postările criticului stârnind astfel discuții la care au participat mulți dintre poeții scenei, dar și persoane din afara acestor cercuri, nu toate hotărâte să se lamenteze în privința „decadenței” poeziei actuale… Din nefericire, Memorialul Ipotești a păstrat și anul acesta regula ca debuturile să fie trimise pe adresa instituției, ceea ce face ca, într-un eventual viitor, să existe posibilitatea ca antologiile și istoriile perioadei să se oprească asupra unor numeroase omisiuni, debutanți care nu au vrut sau nu au putut să participe din varii motive (cap de listă de pe acum: Răzvan Andrei).
În comentariile sale, Iovănel a sugerat că a recurs la această inițiativă pentru a demonstra că juriul nu comite omisiuni stridente și, pentru a limpezi lucrurile, și-a motivat alegerile și a descris volumele. Volume foarte bune care în anii trecuți ar fi fost nominalizate sau chiar premiate – Teona Galgoțiu și Lena Chilari se află în această categorie – ar fi pierdut la mustață din cauza formulelor stilistice ușor perimate… În cazul altor autoare, cum ar fi Alexia Ema Burneci („cu ochii la steaua Kajam”) sau Tatiana Ernuțeanu („Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra”), problema a constat în inegalitatea volumelor și „potențialul insuficient explorat”. Nu au lipsit însă nici cărțile absolut amatoricești, precum debutul precoce al lui Raoul Andreas Horn, „Ecouri sculptate”, unde pretențiile de estetică neoclasică/romantică total anacronică se întâlnesc cu precaritatea stăpânirii limbii literare…
În fine, valoarea de 40.000 de lei a Premiului Mihai Eminescu „Opera Omnia” a provocat comentarii ostile din partea noului primar din Botoșani, Cosmin-Ionuț Andrei: „Din punctul meu de vedere, este nejustificată valoarea premiului la nivelul la care s-a ajuns şi ar trebui o sumă mai aproape de realităţile şi posibilităţile de plată ale Primăriei Botoşani. Acest premiu este important pentru că este Premiul Naţional de Poezie, nu pentru că are o sumă de bani, într-un cuantum de o anumită valoare”. Nu au întârziat să apară ironiile, sentimentul unora fiind canalizat astfel de același Mihai Iovănel: „până ajunge la douămiiști rămâne din premiu doar privilegiul de a deveni cetățean de onoare al municipiului Botoșani”. De acum ne putem aștepta la orice…
Tot pe 15 ianuarie a avut loc Gala Tinerilor Scriitorilor, unde „Alwarda”, revenirea Ruxandrei Novac, a primit premiul „Cartea de Poezie a anului 2020” (fiind receptată ca un volum de poeme în proză). Poetului Radu Nițescu i-a revenit distincția „Tânărul scriitor al anului 2020”, iar „Tânăra poetă a anului 2020” este Olga Ștefan, grație remarcabilului volum apărut la Paralela 45, „Civilizații”:

„alege-mă, prioritizează-mă,
îmi șoptește prietenul meu cel mai bun
în aplicație, dar reboot, îi spun, reboot,
sunt segregată eu, dar
sunt
și femeia care decide,
fiului meu i-am sacrificat totul
încă de pe-acum
când e un proiect în alb și albastru
pe o pânză fără stativ
refuz
ca pe-un acord de principiu
între părți vătămate,
orice concesie convenționalului,
orice confeti în părul miresei, drama academică,
și nu
renasc în online.”
(fragment din „regina nopții”)

În al treilea rând, a avut loc online în aceeași perioadă a doua ediție a Premiului pentru experiment literar „Gheorghe Iova – textuare”, pe care anul acesta l-a transmis mai departe laureatul de anul trecut, ales de regretatul Iova însuși, Răzvan Țupa. Poeta, jurnalista și antologatoarea Paula Erizanu, în vârstă de douăzeci și opt de ani, este câștigătoarea acestui nou premiu care, sperăm, va deveni tradiție pentru mult timp de acum înainte.
După ce am epuizat premiile, ar mai fi de spus un lucru: continuă și în prezent tradiția puțin absurdă a întocmirii de clasamente și retrospective editoriale cu puțin timp după sau chiar înainte de intrarea în noul an calendaristic. O panoramă aproape completă o oferă, ca de obicei, Claudiu Komartin pe blogul său, în timp ce revista clujeană Echinox s-a grăbit să facă un top 10, „Cele mai bune cărți de poezie ale anului 2020”, clasament condus de Gabi Eftimie cu volumul care a câștigat premiul Sofia Nădejde la categoria Poezie, „Sputnik în grădină”. Rămâne de văzut cum vor fi privite asemenea ierarhizări peste numai 10-20 de ani…
Erată: într-un material anterior, descrisesem volumul „acid” al lui Alexandru Buruiană drept un debut. Autorul mi-a atras atenția că a mai publicat o carte de poezie, „Certificat de deces”, în 2002; în mod ironic, anterior catalogasem cartea pe site-ul Institutul „rupere de rând”, fără să fi căutat mai multe informații.
În muzică, nici cu finalul lui 2020 nu s-a terminat cu fuziunile dintre… trap și manele. Dacă în alte țări încă-tinerii de 25 de ani se întreabă de ce adolescenții ascultă atrocitatea numită 100 gecs, la noi probabil se va auzi ici-colo de… Formația Aburiții, cu albumul strivitor de metaironic „Puterea Leului”.
De notat aici și „Vreau să am prieteni”, single-ul de debut al proiectului muzical Ninigra, format de vocalista Ana Cristina Leonte, textierul Florin Dumitrescu, saxofonistul Mihai Iordache și producătorul Tavi Scurtu. Aceștia încearcă să recicleze moștenirea muzicii ușoare românești printr-o formulă meta-ironică ostentativă, adaptată publicului hipstăresc-corporatist: E salutară această inițiativă ce încearcă să creeze o nișă nouă, chiar dacă primele rezultate nu se cer luate foarte în serios.
Pe de altă parte, un debut îndelung așteptat a fost cel al formației Soare Staniol (Maria Balabaș, Sorin Păun, Mihai Balabaș, Călin Torsan și Marina Pingulescu), formată în 2014. LP-ul cu același titlu, „Soare Staniol”, este o tentativă experimentală, relativ reușită, dar nu fără limite: în timp ce partea de „spoken word” este îmbibată de poezie, Maria Balabaș strălucește în piesa în care cântă în engleză, „She Brings the Rain”, pe când instrumentiștii încearcă din elementele de muzică electronică, trip-hop și rock vag progresiv să facă o mixtură suficient de proaspătă, deși cu un aer de mijlocul anilor 2000… Totuși, un proiect de apreciat în orizontul extrem de limitat al muzicii românești actuale.