Subiectul singurătății e riscant și provocator

Interviu cu Diana Buluga

Asociația Create.Act.Enjoy a luat naștere în 2013, la Cluj-Napoca, din dorința de a sprijini dezvoltarea ecosistemului cultural independent din România. Misiunea ei este aceea de a îmbunătăți starea de bine a comunității și de a răspunde nevoilor acesteia prin creativitate, educație și artă ca terapie. Create.Act.Enjoy se dedică creării unor experiențe culturale și educative, de la ateliere non-formale și producții artistice, până la intervenții sociale și proiecte de artă participativă. Asociația pune nevoile comunității pe primul loc și crede că arta poate fi o formă puternică de creștere și reconectare.

După Oaze de liniște (2022) și Muzeul Frustrărilor (2023), proiectul Conexiuni fragmentare | un muzeu al singurătății reprezintă inițiativa Create.Act.Enjoy prin care adresează problema singurătății, cu ajutorul artelor digitale și new media.

„Singurătatea poate să apară chiar și atunci când ești înconjurat(ă) de oameni sau ai o viață socială activă. Nu este vorba doar despre numărul de relații, ci despre profunzimea și calitatea acestora. De multe ori, lipsa unei conexiuni autentice poate lăsa un gol interior, amplificând sentimentul de izolare. Tranzițiile din viață, precum pierderea unei persoane dragi, pensionarea, mutarea într-un loc nou, problemele de sănătate mintală sau confruntarea cu era digitală pot intensifica aceste stări, făcându-ne să ne simțim și mai deconectați de cei din jur.” (conexiunifragmentare.com)

Poveștile singurătății pot fi accesate pe platforma conexiunifragmentare.com

Inițiativa unui muzeu al singurătății vine după ce, în anii trecuți, ați implementat alte proiecte dedicate sănătății mentale, ca Oaze de liniște și Muzeul Frustrărilor. Construiți un program prin care să asociați cultura cu starea emoțională a oamenilor sau e doar o coincidență?

Ca să dau un pic de context, Create.Act.Enjoy a pornit neoficial undeva la finalul lui 2011. Asociația a fost înființată în 2013. La început, eram o gașcă de proaspăt absolvenți de teatru, regie de teatru și regie de film. Aveam puține oportunități. Mediul independent nu avea atât de multă amploare ca acum. În această gașcă micuță ne-am întrebat cum ar fi dacă ne-am crea singuri oportunitățile. Am început cu producție de teatru, dar la un moment dat a apărut un concurs de proiecte prin care se căutau intervenții și inițiative artistice care să fie desfășurate în spitale. Am aplicat și am câștigat. A fost primul moment când am făcut practici creative pentru starea de bine, într-un spital din Cluj. Neavând atunci decât intuiție și gândul că arta poate fi mai mult decât o formă de divertisment sau de relaxare. Mai mult decât ceva frumos. Mai bine de jumătate din cei 10 ani de când existăm ni-i i-am petrecut căutând și încercând să ne dăm seama ce ne reprezintă ca artiști. E foarte tentant să aderi la niște crezuri nu neapărat pentru că ele te reprezintă ci pentru că poate sunt mai ofertante atunci când vine vorba de call-uri de finanțare. Ne-am străduit mult să rămânem fideli nouă. Dacă tot nu suntem obligați să facem ceva și totuși alegem să facem artă comunitară, mai bine ea ne reprezintă cât de bine se poate. Așa am ajuns la aceste intervenții artistice care vizează mai multă educație emoțională, care încearcă să facă un transfer de know-how către oamenii din comunitate și să le arate cum pot folosi arta și instrumentele ei pentru a-și crește starea de bine.

Pentru că intervenția pe care o făceam în spitale a prins mare amploare și i-am găsit deja o metodologie, acum 4 ani a apărut gândul că am putea să ducem mai mult intervențiile noastre către publicul extins. Așa au apărut aceste idei punctuale, care nu se mai adresează unui grup vulnerabil, ci comunității largi. Prima instalație am avut-o în 2022 și s-a numit Oaze de liniște. A fost tot un proiect bazat pe new media, pe combinația dintre arte, psihologie și tehnologie. Miza lui a fost să vedem dacă putem să ameliorăm stresul și burnout-ul, cu care tot mai multă lume se confrunta, prin cultură. Era după pandemie și oamenii conștientizau din ce în ce mai mult cât i-au stors de energie acei doi ani. A fost un succes. Oaze de liniște a fost și prima inițiativă la care am măsurat impactul, am lucrat cu cineva pe partea de cercetare și am făcut un studiu ca să vedem cum instalația noastră a influențat starea vizitatorilor. Am luat atunci decizia ca în fiecare am să alegem câte o emoție pe care să o adresăm prin genul acesta de proiect. Așa că am continuat cu frustrarea, care a fost o experiență faină deoarece am ales să arătăm și partea amuzantă a ei, ceea ce a prins mult la public. Dacă ceva te face să râzi pe bune, atunci vei fi mai vulnerabil și mai receptiv la informația care îți este livrată.

Cum ați ales acest subiect riscant al singurătății?

Subiectul singurătății e riscant și provocator. Am ales această temă pentru că ea naște în mine o emoție duală, am nevoie de singurătate și mi-e frică de ea. S-a întâmplat și ceva punctual care a funcționat ca un declanșator. Mergeam cu autobuzul și dădeam scroll pe Facebook. La un moment dat am ajuns la o postare a unui blogger pe care îl urmăresc și care evidenția un comentariu al cuiva, pe care îl primise la o postare. Era comentariul unei persoane de 35-36 ani, care descria cu foarte multe amănunte sentimentul de singurătate și cum încercase multe metode pentru a scăpa de ea, fusese la terapie, mergea în grupuri noi, încerca să lege relații romantice, doar că nimic nu funcționa. Era un mic text care m-a atins foarte tare și când am ajuns la colegii mei, le-am spus că îmi doresc să facem ceva care să aibă legătură cu subiectul. Apoi am început munca pe care noi o facem de obicei, research-ul despre cât de singuri de simt oamenii la nivel mondial, european și în România. Statisticile din România evidențiau foarte tare două grupuri: vârstnicii și tinerii izolați digital. Așa am căutat să punem cele două categorii împreună. Pentru ele am conceput două ateliere, unul de storytelling și podcast și unul de artă digitală. Ele s-au completat cu instalația care a fost deschisă publicului larg timp de 10 zile. Ca să îi includem în proiect, pentru atelierele cu vârstnici am mers pe formula de discuții și prezentări directe, lucrăm foarte bine de câțiva ani cu Centrul de Zi pentru Seniori Nr. 1 din Cluj. E genul de instituție care mie îmi dă speranță. Au foarte multe activități acolo pentru vârstnici, e plin zilnic acolo de persoane care vin să facă ateliere, seri dansante, să ia cina împreună cu ei. Pentru a atrage tinerii am folosit chiar instrumentele care pe ei îi însingurează, adică rețelele online.

Care sunt tendințele și cum crezi că poate inteligența artificială să combată sentimentul de singurătate?

Am vrut să văd în ce fel inteligența artificială poate sau nu să creeze emoție. Am strâns cuvinte de la oameni reali, cărora le-am scris direct și pe care i-am rugat să îmi spună primele 5 cuvinte care le vin în minte atunci când se gândesc la singurătate. Am obținut peste 1 500 cuvinte, după care am stat câteva nopți cu ChatGPT rugându-l să genereze pe baza lor haiku-uri. Pariul a fost să văd cum ceva profund uman ca acele cuvinte sincere și vulnerabile pot căpăta sens prin intermediul unei mașinării. Nu am vrut să demonstrez că ceva e mai bun decât altceva, ci doar am vrut să văd dacă putem colabora cu tehnologia astfel încât să nu mai simțim că ne fură abilitatea sau că ne va înlocui. Am ajuns să expunem peste 100 haiku-uri cu sens. Mulți vizitatori au crezut că ele sunt create de oameni, până să citească descrierea lor din instalație. M-a surprins modul în care ChatGPT încerca să răspundă cu ce îmi doream eu să aud, parcă dorea să fie bun cu mine și să mă facă fericită. E ciudat, pentru că sunt din ce în ce mai mulți oameni care folosesc ChatGPT pe post de terapeut. Cred că trebuie să avem mare grijă. Cu siguranță este un tool bun în anumite aspecte, care poate să simplifice mult căutarea unor informații. Dar îl poți transforma ușor în ceva de care să depinzi, care să ia decizii pentru tine sau să îți ofere direct soluții pentru viața ta reală.

În ceea ce privește starea de bine, cred că suntem mai mulți cei care ne preocupăm astăzi de starea de bine și de sănătatea mentală față de acum 10 ani. Atât că e un decalaj între ritmul lent în care noi progresăm și rapiditatea cu care evoluează problemele societății și stările de anxietate, depresie.

Ce au putut explora în instalație vizitatorii care au ales să se conecteze fragmentar cu propria lor singurătate și cu singurătățile altora?

După ce lăsai haiku-urile, intrai în sala principală, unde puteai asculta 6 povești, care aveau alături un obiect personal. Vizitatorii puteau interacționa absolut cum doreau cu obiectul respectiv în timp ce ascultau în căști povestea lui. Am ales acele 6 povești pentru că ele oglindeau niște tipologii de oameni care s-ar putea simți singuri. Am decis în ultimul moment să includ printre cele 6 și povestea mea proprie. Apoi călătoria din instalație te purta într-un spațiu cu un pat. Invitația era ca vizitatorii să se așeze pe pat alături de un necunoscut și să asculte în căști o versiune a singurătății redată prin instalații audio – într-o pereche de căști era acea versiune a singurătății descrisă ca un amalgam de sunete care nu sunt în armonie, iar în cealaltă pereche era acea singurătate asociată cu pacea, cu liniștea și întâlnirea cu sine. Am avut persoane care au ascultat fragmentele audio în pat, ținându-se de mână, alții s-au privit ochi în ochi pe tot parcursul experienței.

O vizită la muzeu presupune, în accepțiune tradițională, o distanță între opera curatoriată și vizitatori. Prin instalațiile pe care le concepeți oferiți publicului experiențe și interacțiune. Cu toate astea, titlurile proiectelor voastre conțin cuvântul „muzeu”. De ce?

Cred că vrem ca muzeul să țină pasul cu nevoile actuale. Cred că mai sunt puține muzee în România care să răspundă unor nevoi reale. Mai am momente când merg la Muzeul de Artă din Cluj și e gol, de cele mai multe ori. Muzeele trebuie să concureze cu tot ce propune online-ul, să ne facă să ieșim din casă și să le vizităm. Altfel putem să vedem turul virtual al celor mai mari muzee din lume, din confortul caselor noastre. De multe ori ne simțim mai câștigați în fața laptop-ului, făcând un tur virtual. Apoi nu știu dacă mai e suficient să ai spectatori pasivi. Dacă atingi ca muzeu o problematică actuală, e mult mai bine să propui interacțiune. În momentul în care vei putea să atingi obiectele expuse sau când vei putea vedea o proiecție pe care tu o controlezi, cum aveam noi la Oaze de liniște, atunci arta va avea un adevărat impact asupra ta. Noi asta încercăm să facem, prin urmare avem bilanțuri bune. La Conexiuni fragmentare, de exemplu am avut circa 600 spectatori în 10 zile. Deși încă mai colectăm feedback din chestionare, la cald oamenii au avut reacții surprinzătoare. Nu mă așteptam ca atât de multe persoane să asculte toate cele 6 povești extinse, de exemplu, ceea ce a făcut ca toată durata turului să se ridice la 2 ore. Alții ascultau o parte din ele și reveneau a doua zi pentru a le audia pe celelalte. Stăteam ascunsă și le urmăream reacțiile oamenilor, care deveneau foarte vulnerabili, se imersau ușor în experiență. Mulți ne-au spus că, ascultând poveștile, și-au dat seama că problema lor nu mai e atât de specială, că ea impactează și alți oameni, iar ei își pot suporta singurătatea mai ușor cunoscând acest lucru.

Care sunt semnalele că singurătatea noastră nu este în regulă?

De multe ori corpul nostru ne spune ce nu e bine. Din toată perioada asta de discuții și research, sigur am întâlnit o categorie de oameni pentru care singurătatea e o alegere. Dar cei mai mulți sunt cei care își conștientizează singurătate și simt frică să schimbe ceva. Frica asta pare că e progresivă. Social media are efecte negative mari pentru că ne expune prea mult și ne determină să ne comparăm foarte mult. Dacă vezi seară de seară story-uri cu oameni care merg împreună la teatru, la bere, în natură ajungi să râvnești și tu la asta, dar, paradoxal, nu acționezi în niciun fel. Cu cât vezi mai multe microcomunități care râd împreună, care se simt bine împreună, cu atât lucrurile devin mai copleșitoare pentru tine și vei alege să stai de unul singur. Mai e și un segment de oameni care s-a evidențiat, sunt cei cu vârste între 35-40 ani, care sunt singuri și și-ar dori să fie într-o relație, dar nu reușesc. Fie pentru că s-au implicat în trecut în relații care nu au reușit, fie pentru că și-au format anumite tabieturi sau și-au ridicat standardele atât de sus încât nu mai sunt dispuși să facă compromisuri. La vârstnici se observă altceva. Când călătoresc în Spania, Italia sau alte țări, nu e nimic ieșit din comun ca un cuplu la 70 ani să petreacă în public niște momente frumoase, ori în cazul părinților și bunicilor noștri am senzația că odată ce au atins vârsta de pensionare s-a terminat și viața lor socială.

Ați fost în situația în care să intermediați acordarea de asistență psihologică pentru cineva care a participat la proiectele voastre?

Da, am avut un caz la Muzeul Frustrărilor, când am explorat mult vulnerabilitățile oamenilor și am identificat o persoană care avea nevoie de ajutor. I-am oferit mai multe resurse și am îndrumat-o către o asociație care oferea consiliere psihologică gratuită. Trebuie spus că în toate proiectele care au legătura cu sănătatea mentală există un alt tip de responsabilitate pe care echipa de implementare trebuie să o aibă. Noi mereu avem cel puțin un psiholog în echipa de proiect, pentru că oricât de multe informații înmagazinezi, tot nu vei avea pregătirea unui specialist. Protejăm identitatea participanților, poveștile din proiectele noastre sunt semnate anonim, cu unele excepții acolo unde ei chiar au insistat să le folosim prenumele.

Ești și profesor universitar Facultatea de Teatru şi Film din Cluj. La ce râvnesc studenții tăi, la faimă sau la intervenții comunitare?

Eu predau la masterul de Strategii de intervenție culturală, deci studenților care își doresc să devină manageri culturali. În rândul lor, văd dorința de a explora și altfel ce înseamnă artă. Dacă privesc în rândul viitorilor actori, tendința e în continuare să se îndrepte spre ce înseamnă efectiv a fi pe scenă, în lumina reflectoarelor sau pe un ecran de cinema. Când am început noi, prin 2011, teatrul independent era privit ca un second best. În 2024, lucrurile s-au schimbat. Cam așa cred că se întâmplă acum cu arta comunitară. Nu există suficient de multă cunoaștere a domeniului astfel încât să vedem relevanța lui artistică. Ne uităm acum la el suspicios, dar eu cred că ne vom lămuri la un moment dat că managerii culturali pot fi, prin proiectele lor, mai artiști decât cei care fac performance pe scenă, deoarece au posibilitatea de a schimba ceva sub ochii lor. Avem acum un program de formare de 10 luni, prin care pregătim oameni care să lucreze la intersecția dintre artă și sănătate. La înscrieri ne-am așteptat ca aplicanții să vină din sfera pur artistică, dar nu a fost așa. Au venit mulți aplicanți din sfera psihologiei, a sănătății publice sau a managementului. Cu viitorii actori sau regizori, care acum sunt în pregătire, cred că trebuie să mai avem răbdare. Dar e ok, pentru că o avem (râde).

Interviu de Corina Taraș-Lungu
Fotografii de Ioana Groza Pop