Alțâna, Sibiu | AMBULANȚA PENTRU MONUMENTE | Ștefan Vaida crede că drumul lui către vocația de restaurator a fost unul firesc. Că familia și, în general, mediul în care a trăit i-au asigurat parcursul. Că nu a inventat ceva și nu a trebuit să aștepte o vârstă și un moment în care să meargă la un workshop și nici măcar nu a existat un moment în care să-și propună să facă restaurare. Lucrurile, pur și simplu, s-au întâmplat.

Mai întâi, în copilărie, a stat mult pe lângă tatăl său, meșter bun care știa să facă orice. Pentru că, spune el, în toate familiile din zonă, copiii asta făceau: meștereau alături de părinți. Nu apăruse încă acel model de parenting potrivit căruia copiii trebuie menajați cât mai mult, pe principiul că dacă părinții au muncit din greu, copiii trebuie ținuți departe de asta. Iar Ștefan crede în continuare că cei mici trebuie încurajați să își exerseze skill-urile. Mai târziu, după perioada în care asista la cioplirea grinzilor, a început să învețe, tot de la tatăl lui, tencuitul. În acei ani, fratele lui se pregătea de admitere la Universitatea Ion Mincu și tatăl îi spunea că o să fie singurul arhitect care o să știe să tencuiască.
Ștefan, cu lecțiile de cioplit și tencuit primite de acasă, și-a făcut studiile în restaurare picturii tempera și a lemnului policrom. I s-a părut și atunci și i se pare și acum că nu poți sta să refaci floricele, în timp ce știi că sute și mii de case sunt pe punctul de a se prăbuși. A simțit că are alte priorități, așa că, imediat după facultate, s-a apucat de restaurare. Era într-un green field și prea puțini erau cei care înțelegeau ideea. Își amintește că a făcut eforturi mari pentru a-i convinge pe cei câțiva meșteri pe care i-a găsit să i se alăture. Acum, acei meșteri sunt recunoscuți și solicitați pentru multe lucrări.

Îi place să facă dulgherie. Învață continuu câte ceva de la meșterul dulgher nea Toader, care are 74 ani și care merge pe șantiere, peste tot prin țară. Îi mai place cum tencuiește Misti, care e cel mai bun tencuitor pe care l-a întâlnit vreodată și pe care îl cunoaște de când a terminat facultatea. Spune că Misti aruncă mortarul fără să curgă un fir pe jos. Și că a văzut cum se oprește lumea ca să se uite la el minute în șir. Și nu îi place betonul. Crede că generația părinților lui e generația care ar folosi beton sau ciment la orice. Că oamenii aceia se lasă greu convinși și că nu e bine să îi lași singuri pe un șantier pentru că nu știi când le-ar veni ideea să adauge puțin ciment în ceva.
Ștefan e preocupat, evident, de ecologie. Crede că e bine să nu aduci materialele de departe și că, doar cu puțin efort în plus, le poți găsi la o distanță mai mică. Respinge, mai mult decât orice, comportamentul consumerist. (Carmen Corbu)
Casa Voluntarilor
Proiect al Asociației Monumentum

Ajungem în Alțâna, județul Sibiu, după ora prânzului. Șantierul de la Casa Voluntarilor se află în partea românească a vechiului sat săsesc. Nici nu coborâm bine din mașină și o bătrână ne arată, fără să o întrebăm, unde îl găsim pe Ștefan Vaida, cel care, împreună cu fratele său Eugen, a fondat în 2016 Ambulanța pentru Monumente. Ștefan ne așteaptă în curtea lui, care găzduiește Muzeul interetnic al Văii Hârtibaciului, o superbă șură readaptată, precum și propria lui locuință, pe care o pune la dispoziția prietenilor voluntari cu care împarte, an de an, șantiere. Grupul are o intervenție la Casa Voluntarilor, unde de patru ani se lucrează la un spațiu pentru cei care își dedică benevol timpul lor restaurării. Casa asupra căreia se intervine datează cu aproximație din anul 1910. Aici au fost găsite elemente de lemn de la o primă construcție, mult mai veche, de la care au fost refolosite la început de secol al XX-lea anumite componente. Semn că străbunii locului aveau acest obicei, de a da o viață nouă materialelor care încă pot fi folosite, exact așa cum se întâmplă și pe șantierele coordonate de Ștefan. Materialele au viața lor, iar voluntarii manifestă un respect fantastic atunci când lucrează, sub ochii noștri, cu bucăți de lemn, țigle și cărămizi recuperate. Ni se precizează din capul locului că am ajuns într-o echipă de tip „family”, unde voluntarii nu sunt la prima lor acțiune. Printre ei, îi cunoaștem pe Cristina Nicolaescu, arhitect și voluntar de peste 10 ani în Ambulanță, pe Adrian Stan, care a absolvit Politehnica și studii de psihologie și care își dă un răgaz să se caute pe sine în pauzele de șantier, pe Ana Perșinaru, care, deși a trăit, studiat și lucrat în patru țări europene diferite, consideră că sentimentul de utilitate pe care ți-l dă implicarea într-un șantier nu se compară cu nimic altceva. Se pare că refacerea unui monument poate aduce împreună oameni diferiți ca bagaj cultural, atât timp cât ei sunt dispuși să împartă aceeași etică de lucru.
Ambulanța este o inițiativă a Asociației Monumentum, care a fost extinsă de alte asociații la nivel național. Scopul ei este acela de a reduce gradul de degradare în care se află unele monumente, prin intervenții de urgență, realizate asupra lor cu ajutorul echipelor de voluntari și cu sprijinul comunităților locale. Doar în anul 2023, au fost salvate 18 monumente din toată țara. Anul trecut, alte nouă ONG-uri care activează sub aceeași umbrelă a Ambulanței au fost înființate pentru a deservi alte zone, 440 de studenți au beneficiat de instruire, iar 618 voluntari și 30 de experți au fost implicați în acțiuni de restaurare. (Corina Taraș-Lungu)

„Ce facem pe șantier nu e pentru noi, e pentru el”
Munca de restaurare este, în final, o chestiune de etică
Ștefan Vaida: „Trebuie să ai capacitatea să poți să lucrezi la o viteză optimă și în mai multe moduri, în funcție de context. În Ambulanță, timpul este inamicul nostru, lucrăm în regim de urgență. Pe voluntari așa îi antrenez, le dau timpi ca să îi ajut să finalizeze totul în termen. E multă muncă pentru pregătit terenul, șantierul, voluntarii și materialele. Îi pregătești să pună un tavan timp de două zile și, apoi, lucrul efectiv la el durează două ore. La restaurare, 80% din muncă este cea de pregătire.
Căutarea materialelor este foarte importantă, caut foarte mult materialul care îmi trebuie, ca să iau exact cât am nevoie, nu mai mult și nu mai puțin. Avem o etică: nu risipim materialele. Cumpărăm cât mai puțin. Cele mai multe sunt refolosite. De asemenea, reciclăm tot ce putem. Zidim cu lut adus din râpă, nu costă nimic. Cărămizile sunt toate din sat, le strângem de pe la rude. Lemne luăm dintre cele vechi din depozit, din alte dărâmături. Țiglele ni le donează cineva. Dacă ești arhitect sau restaurator, nu poți să fii consumerist. Să fii restaurator nu e un job, e un stil de viață.
Pe un șantier trebuie să lăsăm orgoliile deoparte și concurența. Mulți vin pe șantier preocupați să facă bine ceea ce preiau în lucru și sunt mulțumiți să-și facă bucățica lor, fără să fie preocupați de întregul șantier. Ei sunt focusați pe sarcina lor, ca să simtă că și-au atins misiunea. Dar nu asta e abordarea. Ea afectează munca de grup, pentru că acești oameni s-ar putea să se concentreze o zi întreagă pe o chestie care ar trebui să dureze o oră. Dau de o dificultate și stau acolo și nu vor să renunțe, pentru că ar însemna pentru ei că nu sunt capabili. Nu e o problemă să recunoaștem că greșim sau nu putem. Odată ce acceptăm asta, vom găsi o soluție ca să mergem mai departe. Ce facem pe șantier nu e pentru noi, e pentru el.
Unul dintre principiile noastre este să redăm monumentul comunității. Există o ruptură între localnici și monumente, ei spun de multe ori că nu e treaba lor, ci a autorităților.
La început mergeam prin țară și găseam noi clădirile, făceam o listă de priorități. Acum vin multe solicitări către noi, mai multe decât putem prelua, așa că avem nişte condiții. Prima condiție e să existe o inițiativă în comunitate, din partea unei autorități sau a unei persoane fizice. Apoi să contribuie și oamenii locului, fie financiar, fie fizic. Iar monumentul să fie o prioritate, să fie în stadiu de colaps sau precolaps.”

Șantierul de la Casa Voluntarilor
Ștefan Vaida: „Casa Voluntarilor e un loc unde voluntarii pot veni să doarmă, să gătească, să studieze, să locuiască, să petreacă, să lucreze. Acum vreo patru ani, am cumpărat această casă și, la câteva săptămâni după, ea s-a prăbușit. Noi eram pe alte șantiere și am aflat de la un vecin. Tot peretele de 12 metri s-a prăbușit în interior, până în beci, și a tras după el hornul și acoperișul. A fost un moment trist, dar m-am gândit că așa vom avea prilejul să învățăm, didactic, toate procesele de la zero.”
Cristina Nicolaescu: „Sunt patru ani de când am început acest șantier la Casa Voluntarilor. În foarte multe zone ale casei, totul e făcut de la zero. Am început din pivniță, unde nu mai era nimic. Am făcut o fundație de piatră, apoi am continuat cu cărămidă. Grinzile erau căzute, le-am repus pe poziție. Tot ce era încă bun s-a păstrat și am făcut completări acolo unde era neapărat nevoie. Intervenim minim, doar unde este neapărat nevoie. Trebuie să folosim materialele originale folosite într-o construcție. Pentru că este, de fapt, vorba despre compatibilitatea dintre materiale. Cele moderne, care conțin ciment, aditivi, nu sunt compatibile cu cele din care erau făcute casele. Dacă pui ciment pe o cărămidă veche, ea nu mai poate să respire și atunci se macină în interior și apare igrasia, apar tot felul de probleme. E ca și cum ne-am îmbrăca noi cu haine de plastic. Dacă aplici pe cărămidă mortar pe bază de var și nisip, fără ciment, dacă folosești lemn, toate aceste materiale absorb apa, dar o și elimină. Totul funcționează natural.”

Școală de proiecte personale
Ștefan Vaida: „În școală nu se învață meșteșug. Sunt cursuri generale de restaurare, de materiale și tehnici. Dar nu știe nimeni să lucreze cu materialele. Aici, învață. Dintre toți voluntarii, deja sunt șapte persoane care au avut curajul să facă pasul de a cumpăra o gospodărie ruinată sau părăsită. Vrem să găsim un fond în cadrul asociației și să oferim un credit fără dobândă unui voluntar care vine de pe băncile școlii, nu are niciun ban și care e motivat să facă pasul ăsta. Voluntarii se ajută și ei reciproc, avem deja un network. Un voluntar din Hosman e deja meșter. A lucrat cu mine câțiva ani și acum și-a făcut o firmă de restaurare împreună cu frații lui. Ei au ajutat-o pe Cristina să își tencuie casa în Argeș, timp de o săptămână. Dora e voluntar în Ambulanță de doi ani. E atât de firavă încât o ridici într-o mână, dar face cele mai faine chertări. Le poate face din stejar, cu gheare, cu pene. Sunt spectaculoase. Avem un voluntar foarte pasionat care acum studiază restaurare la Cambridge și pe care l-am ajutat cu o bursă.”

Cristina Nicolaescu, voluntar: „Am cumpărat o gospodărie în Argeș, pe care am conservat-o așa cum a fost ea făcută pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Nu căutam deloc o casă la țară, dar am găsit-o și mi-am spus: Doamne, cât e de frumoasă! Sigur o să o dărâme cineva dacă nu o să o iau. Nu căutam și nu îmi trebuia, dar am luat-o și acum o restaurez.”
Ana Perșinaru, voluntar: „Faptul că participi activ la un șantier face lucrurile să capete alt sens. Mai trec cu mașina cu ai mei și le povestesc că am contribuit și eu la restaurare. E o mândrie. Suntem voluntari de multă vreme în astfel de proiecte. Și suntem ca o familie mare.”

Scump sau ieftin – o problemă de alegere
Cei din Asociația Monumentum sunt convinși că prețurile fabuloase asociate cu ideea de restaurare sunt mai degrabă un mit. Și că diferența o face alegerea între a face lucrurile pe principii de trend și pentru propriul ego și a face lucrurile simplu și firesc și a gândi restaurarea ca pe o reparare. Potrivit lor, este mult prea răspândită practica de a fugi în magazin pentru a cumpăra materiale și sunt cazuri în care și unii meșteri recomandă să se cumpere cât mai mult. Restaurarea se poate face și cu mai puțin, cu materiale vechi și trainice care se găsesc și care pot fi refolosite, dar găsirea lor solicită timp și atenție, însă, la final, costurile sunt mult mai mici. Tot ei spun că despre materialele noi nu știm prea multe detalii. Că ar trebui să fie mai bune, dar asta nu e documentat suficient și nu avem încă toate dovezile. Pentru că timpul le testează calitatea. De exemplu, despre cărămidă știm că poate avea o viață de sute de ani. Iar o țiglă pe care scrie că e făcută în anul 1700, a rezistat 300 ani și încă e bună, poate să mai țină încă 100, în timp ce pentru țigla nouă producătorii dau o garanție de cel mult 30 ani.

Fotografii de Cristian Șuțu
Articol din ediția tematică Oamenii din spatele inițiativelor culturale independente
