Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Pisica Pătrată: dialog despre banda desenată

Pisica Pătrată: dialog despre banda desenată

Alexandru Ciubotaru aka Pisica Pătrată

Pornind de la ideea ta de colaborare între entități culturale și artiști, cum consideri că instituțiile de cultură ar putea integra în programele anuale și multianuale proiecte de bandă desenată,o modalitate de atragere a unui nou public?

Pasiunea mea pentru bandă desenată este nemărginită și reprezintă o constantă în viața mea. Subliniez acest aspect ori de câte ori am avut ocazia și mă bucur că o pot face și cu acest prilej. Începând cu etapa de creație, trecând prin întâlniri cu autori, citind – evident! – tot ceea ce înseamnă bandă desenată, sunt mereu interesat de istoricul celei de-a noua arte. De aceea, albumul 150 de ani de bandă desenată românească, alături de alte proiecte personale, au venit să se acumuleze ca un bulgăre de zăpadă. Prin preocupările mele, am mai adunat materiale de la apariția albumului și până acum, mi-aș dori să le concretizez din nou într-un studiu. Există și alte subiecte punctuale cărora le acord timp, este vorba despre anumiți autori, anumite teme sau reprezentări, cum ar fi modul de redare a textului, cum este transpus sunetul într-o bandă desenată de-a lungul istoriei. Este interesant de văzut cum a evaluat de exemplu onomatopeea în banda desenată, ce traseu a parcurs reprezentarea femeii, ce înseamnă aceasta, ba chiar participarea femeii în fenomenul benzii desenate, ca autoare, deci sunt o sumedenie de lucruri care îmi atrag atenția. Nu s-au realizat foarte multe studii în această zonă și mă bucur atunci când încerc să decodez elemente pentru care nu am referințe anterioare propriu-zise. Este un proces interesant, mai ales când trăiești o pasiune atât de mare, sunt complet fascinant de motivul, ”de ce-ul” pentru care unii artiști au ales să spună prin acest mijloc de exprimare anumite mesaje: aveau la îndemână și alte forme, ilustrația simplă, ilustrația de presă sau caricatura. Unii au ales să se îndrepte spre această narațiune destul de complicată, atât din punct de vedere al realizării, cât și din punct de vedere al propunerii de proiect final, în special, căci spre deosebire de alte arte, banda desenată are nevoie de finalitate, ea trebuie să apară într-un album, într-o revistă. Nu există bandă desenată ”de sertar” sau autorii nu o creează pentru a o expune, nu prea are sens o astfel de situație. Banda desenată trebuie să existe cu această finalitate. Până nu demult, aceasta implica un editor, costuri de tipar, în prezent sigur că democratizarea autopublicării este un subiect aparte și poate ar fi necesară explorarea mai intensă a acestui filon de către artiști. Nu mai este obligatorie implicarea unui editor pentru tipărirea unei cărți, există tiparul digital care a atins performanța senzaționale, nu mai apasă o cerință de tiraj, se pot tipări și 10 exemplare. Autorul le poate distribui pe căi tradiționale, dar și de la un prieten la altul, a fost îndepărtată bariera care până nu de mult stopa suficiente proiecte sincere de bandă desenată.

Ce consideri că ar fi de folos pentru cei care creează bandă desenată în România? Ce lipsește în prezent și ce ar da un impuls mediului artistic?

Răspunsul cel mai simplu și cu aplicare imediată ar fi că existența mai multor autori ar determina mai multe edituri să își dorească să publice bandă desenată. Aceasta este cea mai importantă verigă din tot lanțul acesta de creare în banda desenată: dacă există editori care văd potențialul. Există statisticile editurilor care au înțeles că banda desenată poate reprezenta un pas înainte pentru ei ca edituri, desigur va exista și cerință de producere și aceasta poate fi satisfăcută de autori de bandă desenată. Deci aceasta este veriga cea mai importantă. Este drept, doi-trei nebuni așa ca mine vor face și fără niciun editor, vom fotocopia materialele, vom face oricum bandă desenată, pentru că în asta credem . Dar editorii care să conștientizeze forma aceasta de artă, a noua artă, reprezintă un punct esențial.

Evenimentele de promovare a BD se înmulțesc și la noi. Cât de mult contribuie ele la distribuția și la promovarea BD?

Eu cred că ajută foarte mult, așa am intrat și eu în această lume. Eram pasionat de domeniu, îmi plăcea, dar în momentul acela, fiind destul de tânăr, nu realizam că aș putea crea chiar eu acele benzi desenate. Eu eram fascinat de caricatură, aceasta poate fi mai abordabilă, așa cum era caricatura de presă. Visul meu era să fac o astfel de caricatură, dar banda desenată implica totuși ceva mai complex, pe care atunci nu îl conștientizam ca pe un tip de creație pe care îl puteam realiza. Un festival dedicat BD aduce autori din alte țări, cu care ai putut discuta și pe care i-ai putut auzi în anumite conferințe despre modul de lucru sau motivul pentru care fac, când au realizat sau când vor crea, până la editori, expoziții fascinante de planșe originale. Cu această ocazie am văzut o planșă originală pe care eu o consider o operă de artă în sine , extrem de neglijată. Ea are sens în paginile publicate și de multe ori se uită cum se produce. Practic, am înțeles în acel moment: cumva, cândva voi face și eu BD. Este important un festival, el deschide o oportunitate, este mai mult decât o revistă sau un singur album publicat, există o întreagă lume în spate, o cercetare, oameni care decodifică tot ceea ce se realizează, sunt istorici care documentează acest fenomen. Este o lume fascinantă care pe mine m-a prins iremediabil, un gen de artă. 

Ai cochetat și cu grafica de film, ai fost implicat în proiecte cinematografice?

Acesta a fost unul dintre visele mele. La un moment dat mi-am dorit foarte mult să lucrez tangențial. Sunt două forme de artă total diferite, chiar dacă împart foarte multe elemente comune. Am reușit cu Matei Branea, am fost racolat într-o echipă de serial de desen animat. Experiența mi-a plăcut foarte mult, nu la fel ca în cazul unei BD, unde ai mai mult control. În filmele de animație trebuie să ai  o filosofie de  grup, de echipă mult mai dezvoltată, chiar dacă este vorba despre un film de autor, pentru a ne referi la situații apropiate de artă. Nu prea poți să le faci pe toate, filmul de desen animat implică sunet, arta mișcării, ca o artă în sine, ea trebuie stăpânită din desen. Cum spuneam, tangențial am lucrat și din când în când apar mici oportunități pe care, dacă îmi place ideea, le accept.

Sunt mulți artiști talentați. Ce le mai este necesar pentru a depăși momentul de tânără speranță și pentru a trece în zona de artist consacrat?

Mie îmi este greu să identific, mai ales în contextul actual, întâlnind foarte mulți tineri, ce ar determina confirmarea unei tinere speranțe. Am observat însă că se doresc rezultate extrem de rapid într-o muncă de anduranță. De aceea îmi este dificil să organizez ateliere de BD. Pentru a ajunge să creezi o BD sunt necesari ani de încercări, de lucru efectiv, și ani de cultură vizuală. Eu îi sfătuiesc pe toți tinerii care încearcă să vadă foarte multe evenimente. Așa am învățat și noi, am început cu Pif care acum nu mai înseamnă nimic pentru tineri. Pentru noi era un monument, greu de egalat. La sfârșitul anilor 90, revista Pif a avut impact asupra unei întregi generații: microbul BD s-a declanșat astfel pentru mulți autori. De aceea, tinerii au nevoie să vadă nu numai Pif, nu numai comic, ci tot ceea ce înseamnă bandă desenată și modul în care un autor a rezolvat o situație, până unde poți să împingi limitele narațiunii vizuale, a textului, a grafismului. Este o îmbinare foarte largă, există benzi desenate fără text, de exemplu, sunt superbe, autorul spune o poveste fără pic de text, fără niciun cuvânt. Sfatul meu către tineri este să creadă în șansa lor. Eu am făcut-o și cred că foarte târziu mi-am pus problema că pot face altceva. M-am debarasat de gândul că nu aș putea câștiga suficient pentru a trăi din activitatea aceasta. Dacă și ei ar proceda similar… Desigur că pentru unii ar fi riscant să acționeze astfel, dar pentru mine așa s-au petrecut lucrurile. Eu nu m-am gândit nicio clipă că există alt drum. Eram atât de convins că aceasta este ceea ce trebuie să fac și aceasta este activitatea ce are sens pentru mine! Este foarte amuzant faptul că mă surprind în ipostaza în care încă îmi place să lucrez. Pregătesc acum o bandă desenată pentru copii și încă simt bucuria de a lucra și mă simt foarte fericit că pot face acest lucru, după atâta timp, fără nicio constrângere, fără să mă gândesc la ceea ce îmi va aduce, pecuniar sau altfel. Este cea mai mare bucurie, ea vine în timp. Eu cred că orice artist ar trebui să acumuleze, iar rezultatele nu au cum să nu apară, chiar dacă mai greu decât și-ar dori. Acumularea, după mine, se confundă cu viața unui artist. Pentru mine cele două nu sunt separate, nu am o viață de civil și una de artist. Și atunci când nu lucrez, imaginile, bagajul imagistic se construiesc și așteaptă un moment de răgaz în care să fie așternut pe hârtie. Construcția este un proces fără sfârșit.

Interviu de Andreea Grecu

Andreea Grecu
Ultimele postari ale lui Andreea Grecu (vezi toate)

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.