Despre artă stradală, graffiti și muralism (I)

De ce scriu ăștia pe pereți

Trecând prin cele mai importante momente din istoria recentă a României, un simplu angajat de corporație devine regizor de film documentar și îi întâlnește pe cei mai importanți reprezentanți ai fenomenului graffiti și street art. Regizorul se transformă într-un personaj activ și devine ghidul personal al privitorului prin măruntaiele culturii urbane, experimentând puțin din senzațiile brute pe care grafferii și artiștii stradali le au atunci când desenează în spațiul public.

Pornit ca o analiză obiectivă a unei contraculturi, documentarul se transformă într-o poveste intimă de maturizare (coming-of-age) a unui bărbat de 35 de ani, înghițit de universul diferit pe care îl descoperă.
Filmul explorează toate dimensiunile și specificitățile aceste comunități – de la intervențiile pe metrouri, tramvaie, trenuri, ajungând la acțiuni clandestine pe străzi, în spațiul public sau în locuri abandonate.

Alexandru Ciubotariu aka Pisica Pătrată

Reporter: Să începem discuția cu o relaționare între banda desenată și arta contemporană. Există o astfel de poziționare?

Alexandru Ciubotariu: Când vorbim despre moralism sau neomoralism în raport cu street art și graffiti, eu cred că aceste două forme de exprimare sunt mai ancorate în arta contemporană față de banda desenată. Aceasta din urmă este, pe de o parte, destul de puțin vizibilă, după părerea mea, și destul de puțin prezentă în ceea ce înseamnă peisaj artistic și editorial cu dubla ei valență, de text și imagine. Prin definiția ei, banda desenată poate fi încadrată și la text, la lectură, cât și la imagine, la cinematografie, la poveste ilustrată, dacă o putem denumi astfel. De aceea, nici prezența ei nu este atât de puternică încât să o consider cumva ca o ramură a artei contemporane, decât foarte sporadic și, atunci când apare, satisface mai mult unele direcții editoriale, poate unele necesități ale pieței, deci mai puțin nevoi sincere ale unui artist de a se exprima prin modalitatea de bandădesenată. La fel și pentru street art, când artistul are o lucrare comisionată încep să apară cerințe, restrângeri, constrângeri, astfel încât actul artistic este împlinit într-o oarecare măsură, este de discutat cât de mult este un act artistic adevărat, căci el răspunde unei cerințe formulate de o entitate care comandă artistului o lucrare de street art sau o carte de bandă desenată.

M-ar interesa să văd mult mai multe situații în care artiștii aleg street art pentru că ei consideră această formă de lucrare cea mai potrivită formă de creație pe care să o livreze unui posibil privitor sau o identifică drept răspunsul la o nevoie artistică personală. Așa am început, cu street art, pentru că am simțit că orașul acesta avea nevoie de o intervenție din partea mea. Nu mă plătea nimeni, nu îmi spunea nimeni ce să fac, dimpotrivă, eu eram cel care investea în lucru, atât resurse financiare, cât și timp, concept.

Reporter: M-am întrebat de multe ori de câte autorizații ai nevoie, ca artist, atunci când lucrezi pe calcanul unei clădiri cu parter și două etaje.

A.C.: Artistul are nevoie, din păcate, de foarte multe aprobări. Dacă s-ar urma toate căile legale, ceea ce rezultă este un dosar de acte asemănător unui dosar pentru o construcție nouă. Este ca și cum s-ar construi o casă, din câte am înțeles din colaborările avute cu instituții care au urmat, bietele de ele, pașii legali. De multe ori, este adevărat, există acordul proprietarului, și dacă artistul îl deține, nu am întâmpinat probleme, chiar dacă s-au sesizat unele persoane, mai precis a intervenit poliția. Agenții ne-au întrebat ce facem, noi aveam acordul proprietarului, iar aceștia și-au notat contactele noastre, ale artiștilor, pentru cazul în care ar fi primit întrebări sau eventuale sesizări. Era similar unei liste de așteptare, dacă o persoană acționa pentru că s-a produs o astfel de lucrare de street art.

Este o zonă destul de permisivă, chiar dacă domeniul este super reglementat, iar noi aflăm mereu portițe, încă se poate construi cu bună intenție.

Reporter: Cu bună credință. Evident, cu un mesaj care să nu conducă privitorii spre o concluzie interpretabilă sau cu mesaje de extrema dreaptă?

A.C.: Eu consider că fiecare artist care intervine în spațiul public, și mă includ și pe mine în discuție, are un recul al unei autocenzuri. Sunt lucruri pe care nu le-aș propune într-un astfel de spațiu. Sunt aspecte pe care le pot dezvolta în spațiul specific galeriilor de artă, al muzeelor, dar în spațiul public nu își au locul discursul din zona extremistă, poate și discursul cu conținut religios. Ca artist, așa mi-am formulat opțiunile după care mă ghidez.

Reporter: În strânsă legătură cu afirmațiile tale anterioare, cum ai lucrat în 2024 în proiecte recente? Cei care au propus o clădire, un perete, au discutat și ați căzut de acord asupra unei teme sau au acceptat direct o idee venită din partea ta?

A.C.: În general, lucrările importante sunt realizate cu persoane care știu exact ce fac, provenite din zona de festivaluri, zona culturală, organizații și entități care cunosc cât de cât fenomenul, artiștii implicați și gândesc aceste proiecte axate în jurul unei libertăți (de creație) destul de mari, uneori condiționată de locul viitoarei lucrări și eventual de o anumită temă, o direcție a unui proiect sau a unui festival. Această cunoaștere a fenomenului street art conduce la acordarea libertății de creație în proiecte. Am un portofoliu destul de important, astfel că mi se permite să explorez. În lucrările de anvergură m-am bucurat de o libertate aproape totală, am experimentat pe deplin. Acestea sunt lucrările care mă interesează cu adevărat. În alte contexte nu am putut proceda în această manieră.

Reporter: În următoare perioadă vor avea loc mai multe evenimente Street Delivery(ies) în orașe din România. Cât de important este un astfel de eveniment pentru regenerare urbană, pentru pulsul orașului?

A.C.: Cea mai recentă lucrare, de la Iași, este realizată în cadrul unui Street Delivery, intitulat Bridge Delivery, deoarece se referă la un pasaj nou construit, în vecinătatea unui parc. Tema proiectului este regenerarea urbană prin intervenții artistice, astfel încât structura podului (pilonii, tablierul), de regulă ocolită de oameni, pentru că sub un pod zona este considerată de factură îndoielnică, a devenit un punct de atracție în sine. Este un fapt, un aspect vizibil, imediat, au fost organizate trei ediții ale proiectului, în 2024 a avut ultima ediție, s-a finalizat zona care ar fi putut fi desenată. Seamănă cu o galerie în aer liber, au participat foarte mulți artiști. Cu un minim de resurse rezultatul este excelent, am sesizat impactul de timpuriu. Vizavi de Cărturești Carusel, pe Lipscani, am desenat o lucrare street art pe un gard ruginit, în dreptul unui teren viran, într-un proiect din 2006 sau 2007 realizat în colaborare cu Institutul Francez. Acesta a devenit un loc de întâlnire, meeting point, de care te apropiai, nu îl mai ocoleai, cei care lucrau în presă găseau lucrarea în băncile de imagini, puteau ilustra un articol despre București folosind rezultatul proiectului. A fost o surpriză enormă pentru mine faptul că un jurnalist putea accesa imaginea și o putea utiliza pentru a ilustra o știre despre București.

Ca o concluzie, se pot rezolva unele aspecte, dar mai mult este o acțiune de atragere a atenției asupra unor probleme, o conștientizare a opiniei publice. Sunt semnale pe care noi, artiștii, le putem trage. Primul pas ar fi conștientizarea și apoi ar trebui făcut pasul cel mai important, rezolvarea problemelor cu clădirile care stau să cadă sau locuri care trebuie igienizate, readuse la un stadiu de normalitate. La acel nivel intervenția artiștilor nu ar mai fi necesară.

Reporter: Ar fi importantă existența unui loc de întâlnire a comunității artistice, ar avea un efect benefic asupra creatorilor?

A.C.: Da și nu, comunitatea este destul de fragmentată, atât în street art, cât și în banda desenată, poate chiar mai mult în street art. Spațiul de întâlnire nu ar fi în această zonă de un real ajutor, artiștii lucrează în spațiul public, în diferite puncte. Motivațiile artiștilor sunt destul de diferite și consider că o comunitate, în adevăratul sens al cuvântului, s-ar coagula cu greutate.

Dar aceasta este o latură fascinantă, fiecare încearcă să creeze sau propune idei surprinzătoare și pentru noi, cei familiarizați cu fenomenul. Dacă am fi împreună este posibilă o omogenizare a discursului artistic. Uneori este nevoie de o intervenție la limita tabuurilor, cum a fost cazul balaurului prietenos de la (clădirea din apropierea km 0) Sfântu Gheorghe, sau este necesară și propunerea de creații care se concentrează pe latura estetică, pe mesaj, în care artiști încearcă să găsească soluții pentru un pasaj precum cel de la Iași, pentru unele școli. Varietatea de motivații aduce un aport pozitiv. Ar fi interesant să existe mai multe instituții care să vină în întâmpinarea acestor artiști și care să conștientizeze potențialul acestei arte, așa cum se întâmplă peste tot în lumea, aș vedea mai multe muzee care să facă apel la genul acesta de creație, la acești artiști, mai multe galerii și proiecte culturale care să propună artiștilor activități în zona de street art.

Reporter: Cei care sunt la început de carieră te întreabă cum ai procedat? Îți povestesc că le este dificil să aleagă un anumit parcurs?

A.C.: Este ca și cum i-aș sfătui cum să își trăiască viața. Da, mai ales în zona de street art, de graffiti, tinerii își doresc foarte mult să intre în festivaluri, să deseneze blocuri de 10 etaje. Pentru mine, au fost ani în care am încercat să fac lucruri foarte micuțe, punctual, prin oraș, pentru că așa simțeam că ar avea sens. Apoi au venit lucrările cu adevărat mari sau în diferite proiecte, nici nu existau festivaluri atunci când ne-am apucat noi, se întâmplau răzleț unele acțiuni. Nici nu se punea problema, acum este o perioadă foarte bună pentru street art, există evenimente.

Alin Boeru, regizor și scenarist de film

Reporter: Când în peisajul cultural românesc ne întâlnim cu subiecte delicate, la limita legii, așa-zisele subiecte tabu, de regulă le ocolim și evităm să discutăm despre ele. Sperăm că vor avea o rezolvare spontană.

A.B.: Mai sunt dialoguri, dar consider că sunt de fațadă. Ca atunci când s-a aprobat legea împotriva graffitti-ului (Legea nr. 260/2022 ce modifica Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice). Au participat grafferi (artiști graffiti), street artists (artiști stradali) în dialog cu autoritățile și în fapt, a fost un lucru formal, nu s-a preluat nimic din discuții, proiectul de lege a rămas la textul inițial.

Reporter: Cum percep artiștii orașul și cum raportează creația la mediul citadin?

A.B.: Situația diferă foarte mult. Fiecare artist are o altă motivație și dacă întrebi cinci reprezentanți ai graffiti, street art, muralistică, pentru că discutăm despre trei ramuri diferite, vei auzi lucruri complet opuse. Un artist stradal cum este Ciubi (Alexandru Ciubotariu/Pisica Pătrată) este foarte interesat de arhitectura orașului, vrea să semnaleze momentul în care o clădire este lăsată să se degradeze, sau e total în paragină, cum au fost celebrele cazuri cu Cinema Capitol și Cinema Dacia. Ciubi a desenat un personaj de-ale sale, într-o primă fază, pe acea poartă de la Capitol,  după care a fost chemat să o refacă, într-un cadru oficial, ajungând să reprezinte un reper în oraș. El vrea să introducă niște semne de exclamație asupra clădirilor abandonate, care stau sa cadă pe trecători, asupra unor anomalii arhitecturale. A făcut-o și pe un pod la Hașdeu la un moment dat, pe unul dintre pasajele peste Dâmbovița, a mers și a măsurat, a văzut exact cum arată pilonii respectivi, a construit niște forme, niște personaje pe care le-a lipit acolo sub formă de paste-up, tocmai pentru a semnala și pentru a se folosi de spațiul acela.

Atunci când întrebi un artist graffiti, aici se separă opiniile, sunt unii care o fac numai pentru adrenalină, pentru că vor să se urce spre locuri cât mai greu accesibile, vor să fie peste tot. Când mergi prin oraș vei vedea MSER, acesta este în general deasupra tuturor graffiti-urilor care există, pentru că el vrea să se urce în locuri greu accesibile, vrea să semnaleze faptul că el este deasupra tuturor.

Apoi sunt cei care vor să deseneze, fiind împotriva sistemului, mai punk-iști, care folosesc clădiri stradale ca pânză urbană. Unii dintre ei au o strategie bine pusă la punct, caută intersecții foarte circulate, de exemplu pe Șos. Ștefan cel Mare. Dacă ei sunt prezenți în cât mai multe intersecții consecutive de pe o arteră principală, senzația trecătorilor este că ei sunt all city, sunt prezenți, există. Un exemplu de graffer ultra-prezent în spațiul public ar fi AEUL, cel care folosește personajul porcușorului-câine.  El merge și marchează trasee, iese și desenează în cele mai tranzitate intersecții, nu ocolește nici locurile mai ascunse, fiind interesat și de crearea unui dialog, de transmiterea unor mesaje, de la cele mai simple la unele complexe, precum încălzirea globală, sărăcia, politica. El pune porcușorul și alături de el, un mesaj. Din nou, sunt viziuni diferite, unii artiști o fac pentru adrenalină, alții pentru a se revolta, mai este o categorie care vrea să transmită mesaje. Cu un mesaj precum: „Dragoste!”, „Jos cu sataniștii care ne conduc!”, acei creatori sunt la marginea graffiti-ului, pentru că nu desenează cu un stil consacrat, nu introduc elemente elaborate, doar se manifestă în spațiul public și desenează.

Intervine și partea de muralism, care este legală, se face în colaborare cu autoritățile. Acolo există elementul de înfrumusețare, provenit mai ales din partea autorităților, dar și din partea artiștilor stradali și muraliștilor, ca mijloc de exprimare. Ei au nevoie de acești pereți de mari dimensiuni pentru a-și pune poveștile și lucrările în această galerie publică, până la urmă, o galerie gratuită pentru oameni. Întotdeauna va exista o nemulțumire, deoarece suntem mulți și fiecare are o viziune. Unele persoane consideră că din clipa în care s-a desenat la ei în cartier, brusc zona devine ghetou și că se încalcă legile. Alții vor aprecia; și mai sunt și cei care își schimbă părerea: pornesc din punctul în care sunt revoltați, am fost martor la o astfel de situație Târgu Jiu, la un festival. Un administrator de bloc, implicat în organizarea acestui festival în care se desena, era extrem de supărat de faptul că se desenează pe blocul lui, că imobilul va deveni ”blocul cu Șchiopul”. Desenul reprezenta un personaj cu un picior de lemn. Pe măsură ce lucrarea prindea contur și se vedea cât de frumoasă este, se atașa de ea și alerga copiii care veneau să dea cu spray-ul pe deasupra, strigând: ”Ce faceți, stricați arta? blocul nostru acum are o lucrare de artă pe el!” Se schimbă perspectiva. La o proiecție de film, câteva doamne revoltate spuneau: ce fel de artă mai e și asta? La finalul proiecției întrebau: ”Cum putem face să avem și noi pe bloc desene, facem o cerere sau vine primăria sau veniți voi? Noi am vrea, acum înțelegem!”

La noi aceasta a fost miza principală cu documentarul „De ce scriu ăștia pe pereți?”, nu doar să arătăm lumea aceasta, ci pentru a crea un dialog. De aceea am ales în filmul documentar acest fir roșu reprezentat ca mine, ca un ghid în arta stradală, eu neavând o legătură cu arta, neștiind să desenez, fiind prieten cu oamenii care o fac. Astfel, m-am pus în această postură, ca reprezentant al publicului larg, care se întrebă: De ce scriu ăștia pe pereți? Ce fac? Ce rost are? Și am intrat încet, încet în atelierele lor, am mers cu artiștii  în locuri secrete, când desenau noaptea pe stradă sau am primit materiale de la metrou. Am pus astfel să adresez toate întrebările acestea, care stăteau pe buzele tuturor, cred eu, ale celor care nu cunosc fenomenul.

De fiecare dată când avem o proiecție și la finalul ei o sesiune de Întrebări & răspunsuri, de dezbatere, ne bucurăm, pentru că am ajuns de la dezbateri de 15 minute la unele de 2 ore. Durau mai multe dezbaterile decât filmul. La întâlniri am aduc artiști stradali și artiști graffiti și i-am pus față în față cu publicul. Întotdeauna este spectaculos, pentru că spectatorii au ocazia să adreseze cele mai ardente întrebări, își exprimă curiozitățile. Miza a fost cumva atinsă, din păcate, filmul nu a ajuns la atâția spectatori pe cât ne-am fi dorit. Centrul Național al Cinematografiei a finanțat acest proiect, ne-am bucurat, am fost surprinși de reușită, pentru că subiectul este unul de nișă. Ulterior, când montajul a fost realizat și am dorit să difuzăm filmul în cinematografe, ne-am izbit de un refuz din partea mai multor distribuitori, dar nu pot spune că nu îi înțeleg. Ei conduc o afacere, trebuie să programeze în sala de cinema filme care să aducă spectatori. Unul dintre distribuitori ne-a spus, la un moment dat, că filmul nostru are trei mari defecte: 1. este românesc, 2. este documentar și 3. este pe un subiect de nișă. Deci nu vor veni oameni. Drept pentru care, ne-am mobilizat, noi, cei de la casa de producție care a realizat filmul – We are Basca (wearebasca.ro) – și am făcut singuri distribuția. Și aceasta însemna că eu conduceam mașina până la Timișoara, eu dădeam interviuri, eu făceam probele tehnice, eu mă ocupam de social media, mă ajutau artiștii cu afișele, a fost un lucru foarte in house (cu buget zero), ne-am descurcat practic cum am putut  mai bine. Afișarea pe spider la lansarea filmului nu a fost plătită, nu aveam buget, au creat-o artiștii Robert OBERT, John Dot S, Ionuț Popescu și Pisica Pătrată. Ei au făcut un zid hand made, au luat cutii de la magazine, le-au văruit, le-au făcut să pară exact ca un zid, cu textură de cărămidă. Efectul a fost unul puternic, integrându-se natural în tematica filmului, reușind, astfel să transformăm un context prost – lipsa de bani- într-un lucru pozitiv. Oamenii ne-au întrebat: Cum ați pregătit zidul? Nu am mai văzut așa până acum. Lucrurile au decurs organic, eu sunt prieten cu unii dintre artiștii stradali, am fost coleg de liceu cu ei și ei mi-au asigurat intrarea în comunitatea de graffiti și street art și au fost acolo alături de mine la fiecare pas.

Interviuri de Andreea Grecu