Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » „Captura” – debut în lungmetrajul de ficțiune

„Captura” – debut în lungmetrajul de ficțiune

Captura este o adevărată călătorie inițiatică, o coborâre în infern, unde spectatorul trăiește abuzul de putere sub multiplele sale forme: de la constrângerile unui sistem fragil până la degradarea individului sub greutatea presiunilor interioare și ale realității în care este aruncat cu brutalitate.

Interviu cu regizorul Adi Voicu

În 2012, participând la o demonstrație, regizorul a trăit pe propria piele abuzul de putere al autorităților. Urcat într-o dubă a jandarmeriei, acesta a trecut printr-un adevărat calvar, o experiență care avea să-i marcheze perspectiva și să devină sursa de inspirație pentruCaptura. Filmul reconstituie fragmente din acea realitate, transpunând pe ecran intensitatea și dramatismul confruntării directe cu un sistem abuziv.

Scenariul și regia îi aparțin lui Adi Voicu, directorul de imagine al filmului este Krum Rodriguez, montajul este semnat de Ciprian Cimpoi, iar producătorul filmului este Marcian Lazăr. Din distribuție fac parte Yann Verburgh și Nicoleta Lefter.

Adi Voicu a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, după care a realizat o serie de filme documentare precum Metrobranding sau Victoria. Debutul său în ficțiune este reprezentat de scurtmetrajul Fog (2017), cu care a câștigat Centaurul de aur pentru debut la Sankt Petersburg și Marele Premiu al Juriului la festivalul Premiers Plans Angers. Al doilea scurtmetraj, Ultimul drum spre mare, a avut premiera mondială în 2019 la Cannes în competiția oficială Semaine de la Critique și a primit numeroase premii.

Captura este primul său lungmetraj de ficțiune și a fost dezvoltat la Next Step Cannes în 2019, a participat la Les Arcs Coproduction Village în 2018 și a câștigat Premiul Special al Juriului la Sofia Film Festival (2023). În România, Captura a rulat în programul Les Films de Cannes à Bucarest (2023) și la Festivalul Internațional de Film Anonimul (2024). Filmul a intrat în cinematografe începând cu 15 noiembrie 2024.

Trailer:

Ce te-a determinat să alegi acest subiect pentru debutul tău în lungmetrajul de ficțiune?

De data aceasta subiectul m-a ales pe mine și a fost prima dată când m-am confruntat cu o realitate trăită și transpusă în ficțiune. Am recontextualizat realitatea în plan ficțional. Este un proces invers, până acum am imaginat și am transpus în realitate.

Am intrat într-o relație specială cu propria mea memorie, am avut material filmat de la protestele din 2012, pe care le-am folosit în film. Aici e o poveste! Când m-au obligat jandarmii să șterg tot ce am filmat, sub amenințare și lovituri, am șters. După o vreme a venit la mine un prieten IT-ist și printr-un program a reușit să-mi recupereze tot materialul filmat pe cameră, material care este în film. Imaginile capturate de mine, șterse, apoi recuperate au devenit o parte din memoria mea virtuală păstrată într-un spațiu extern și extrem de valoroasă pentru felul în care am reușit să păstrez pe cât posibil nealterată experiența zilelor petrecute în stradă în ianuarie 2012, pentru a o restitui peste zece ani în filmul Captura.

Și în „Captura”, la fel ca în „Ultimul drum spre mare”, apare condiția străinului care se dedică țării adoptive mai mult decât autohtonii. În ce mod te preocupă acest subiect?

Străinul meu nu e condamnat la moarte, e condamnat la viață prin „ghilotinare”. În Ultimul drum spre mare, străinul este un pasager de origine turcă. A venit la înmormântarea unei rude, ca reprezentant al familiei, nu este afectat de eveniment, vrea cu orice preț să ajungă acasă. În compartiment este perceput ca un soi de terorist capabil să se detoneze împreună cu ceilalți, ceea ce provoacă panică în rândul călătorilor. Sami din Captura este dezrădăcinatul, omul în căutarea propriei identități, o identitate pe care nu a pierdut-o, nu a avut-o. El este veșnic „străinul”. În cazul celuilalt, este străin atât timp cât nu este în țara lui de origine. Sami nu are origine. În structura filmului, Sami renaște în ultimul cadru. Filmul se termină cu începutul.

Imaginile surprinse cu camera video din film par a reda ceea ce nu poate fi spus în cuvinte. Care este rolul ei și ce efect estetic ai dorit să obții?

Filmul este într-o estetică observațională, camera urmărește personajele fără a interfera cu ele. Timpul cinematografic se confundă cu timpul real, astfel spectatorul devine martor al evenimentului care curge prin fața ochilor lui în timp real, fără elipse și tăieturi. Camera-actor este personaj în film, prin ea spectatorul vede exact ce vede Sami, un material brut, nealterat. Construcția dramaturgică este construită din perspectiva lui Sami și perspectiva autorului care, undeva, dacă privim în spate, încep să se confunde.

Psihologia personajului Samuel Filipi este foarte consistent susținută în toată complexitatea ei umană pe parcursul filmului. De unde a venit inspirația acestui personaj, pe cine reprezintă și cum a fost el construit?

Numele personajului a influențat esențial definirea personajului. Samuel, în Vechiul Testament, este prorocul care i-a readus pe evrei la origine, după ce au fost sub ocupație filistină în jur de 20 de ani, timp în care s-au îndepărtat de propria lor credință. Samuel reprezintă pentru mine momentul zero, momentul de cotitură, drumul întins spre adevăr. Filip se traduce „iubitorul de cai”, iar prorocul Filip l-a însoțit pe Sfântul Andrei în creștinarea locului în care ne aflăm și astăzi. Samuel Filippi este simbolul dezrădăcinatului, omului fără origini și într-o căutare a propriei identități. Personajul este definit de această lipsă pe care nu o poate enunța, ceea ce îl face să pară indiferent, rece, superficial. Am construit un personaj cu care este greu să empatizezi de la început. Trebuie să consumi timp cu el și să încerci să-l înțelegi. Un om în suferință este neplăcut. Frustratul bravează, prostul epatează, semidoctul vorbește prețios. Sami este în suferință, de aici un aer superior cu care defilează până când realitatea îl înghite și îl pune la locul lui pe o bancă între oameni.

Cum și până unde se estompează limita dintre vinovăție și nevinovăție în „Captura”?

Compromisul este acceptarea răului în interes personal. Ne facem că nu am văzut ca să ne fie nouă bine. Din păcate compromisul a devenit astăzi o practică vitală. Dacă nu-l practici ești un ciudat care ar trebui să meargă la un specialist să se controleze. Ce încerc să spun aici este că limitele sunt foarte difuze și totul este interpretabil. În această derută, facem rău în numele binelui și bine în numele răului. Sistemul de valori este răsturnat și, în oglindă, cred că acesta e motivul pentru care am ales să fac film, cu speranța că prin camera de filmat voi obține imaginea corectă a realității.

Sami și Pia au experiența diferită a aceluiași eveniment. Sami experimentează din interior, iar Pia din exterior. În final ajung la un protest conjugal pe care îl experimentează împreună. Experiența comună le împinge limitele și ajung la o formă de adevăr, lăsându-l pe spectator să construiască mental continuarea. Nu mi-am propus să stabilesc cine sunt vinovații. Un sistem este format din oameni. Dacă oamenii sunt fragili, sistemul este fragil. Sistemul fragil este violent, opresiv, răzbunător. Oamenii din interiorul sistemului sunt la rândul lor niște victime ale superiorilor lor care pun presiune pe ei, care la rândul lor au un superior care pune presiune și tot așa până când ajungem la locul de unde vin toate nenorocirile, numit „de sus”.

Filmul dezvăluie un peisaj autohton abuziv. Ce puncte comune consideri că mai are realitatea socială de astăzi cu cea a anului 2012?

Acum abuzul se întâmplă online. Ecranele sunt prelungiri ale realității fără de care noi ne pierdem sensul ca ființă umană. Este un pic de speriat. Am asistat la un moment dat la o criză de isterie pentru că unui individ i s a terminat bateria la telefon în timp ce butona ceva acolo. Problemele astea nu erau atât de grave în momentul în care scriam Captura. Eu am introdus ideea de contact la distanță cu realitatea prin camera de filmat, ecrane… dar dependența față de device e o boală mai recentă, perfect comparabilă cu dependența de droguri, alcool, păcănele. Sentimentul cunoașterii prin absență, ne face să ficționalizăm, iar lucrurile sunt aparent valabile până în momentul în care suprapunem teoria cu realitatea. Aici cred că putem vorbi despre abuz, când încercăm să transformăm realitatea la nivel de percepție. În Captura ești vinovat pentru că „ai picat ca musca-n lapte”, iar din malaxor nu poți să ieși decât vinovat, altă opțiune nu există. În momentul de față nu cred că mai conștientizăm malaxorul.

Continuă, te rog, afirmația: abuzul de putere apare atunci când…

… sistemul (politic, de apărare, funcționăresc) este în dificultate, indiferent dacă forțează limitele legii sau chiar le depășește.

Lucrezi la film încă din pandemie. Ce surse documentare ai folosit pentru realizarea acestui film și cum ai descrie travaliul lui?

În cei doi ani 2020-2022 am fost determinat să modific scenariul pentru noile condiții de filmare impuse de autorități. Un număr maxim de persoane laolaltă, măști, teste și alte constrângeri care au avut efect și asupra bugetului, care se diminua odată cu respectarea noilor reguli, dar și asupra scenariului. În mijlocul filmării peste jumătate din echipă a ieșit la teste pozitiv și am fost obligați să oprim filmarea două săptămâni fiind declarați focar.

Sursele de documentare le aveam parcurse prin participarea mea la proteste, în 2019 m-am nimerit la Paris în plin Gilets Jaunes (n.e. Mișcarea Vestelor Galbene). Filmarea fiind programată inițial în 2020 mă reîncărcasem cu spiritul protestatar, dar din primăvară totul a rămas în suspensie preț de doi ani de zile. În perioada blocajului la domiciliu am revăzut filmările de la revoluție și mineriade, fotograful jurnalist Ilie Bumbac mi-a arătat imagini realizate de el în acea perioadă, fotografii pe care ulterior le-am introdus în film. Pe baza imaginilor de arhivă filmate la mineriade de Olimpiu Gheorghiu, am realizat un performace cu Simona Dabija și Flavia Hojda în care am proiectat imaginile pe corpurile lor care se decupează în funcție de coregrafie.

După ce principii artistice te ghidezi în cariera ta de regizor?

Am câteva repere, puține dar fixe: realitate, adevăr, limbaj. Îmi place să am experiență directă, să iau informația la prima mână de acolo unde se întâmplă acțiunea sau la a doua mână, de la oameni pasionați care pot deveni inspirație pentru personajele mele.

Raporturile între personaje trebuie să fie juste, altfel nu știu să mă raportez la actor. Mi se întâmplă să întreb actorul de unde i-a venit să facă un anumit gest sau de ce a aruncat o anumită privire și nu e un reproș, vreau doar să înțeleg de unde îi vin gândurile. Jocul actorului fără un gând în spate este artificialul prin definiție. În momentul în care jocul actorului este just în raport cu situația dată, gesturile devin naturale și eu îl cred. Dacă îl cred înseamnă că e bine. Eu sunt primul spectator și vreau să văd adevăr.

Pentru mine este imposibil să mă apuc de filmare dacă nu văd filmul în cap. Îl văd din momentul în care îl scriu, dar până la filmare lucrurile din scenariu trebuie adaptate la realitate: decor și distribuție. Îmi place să construiesc în cadru. La repetiții punem bazele personajelor, stabilim raporturile dintre ele. De la o dublă la alta simt ceva unic când văd că aparatul de filmat surprinde o bucată de viață. Asta e cea mai mare satisfacție a mea, când trăiesc acest moment. Cadrul pentru mine este această așteptare a întâmplării accidentului din care să se contureze forme vii și autentice de existență.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.