Relația dintre educație, cultură și bunăstare

Interviu cu Remus Ștefureac, directorul INSCOP Research

„Relația este multidirecțională. Nu putem să spunem că bunăstarea determină cultura sau că educația determină bunăstarea”

La INSCOP Research, aveți în lucru o cercetare privind consumul cultural. Care sunt ipotezele de la care ați plecat în definirea acestei cercetări? Cum arată tabloul global?

Remus Ștefureac: Cercetarea este mai amplă. Cultura este doar una dintre direcții. Am avut în vedere legătura dintre educație, cultură și bunăstare. Este imposibil de imaginat că o societate modernă poate funcționa optim, cu un nivel de calitate a vieții ridicat, fără a avea un nivel ridicat al sistemului educațional. Acesta alimentează celelalte sisteme sociale, produce valori culturale și consumatori de cultură, și toate, la rândul lor, pe termen lung, produc bunăstare. Dar relația este multidirecțională. Nu putem să spunem că bunăstarea determină cultura sau că educația determină bunăstarea. Toate se influențează unele pe celelalte.

Cercetarea noastră vizează, într-o prima fază, tipurile de consum cultural în România, frecvența lor, de la cititul de carte, la mersul la teatru, la vizitarea unor expoziții, galerii, la vizitarea de muzee. Evident, generăm și o profilare a comportamentelor, pe niveluri de educație, în funcție de situația financiară personală și celelalte criterii demografice. Ca ipoteză de lucru, plecăm de la premisa că un nivel de educație mai ridicat determină un consum cultural mai mare, dar că acest consum este puternic dependent de nivelul de bunăstare personală. Și extrapolăm datele pe nivelul de bunăstare general, al întregii națiunii.

De-a lungul istoriei, marile națiuni, care au produs bunăstare, sunt cele care au reușit să genereze produse și valori culturale. Ele au influențat, până la urmă, modul în care au evoluat și alte națiuni. Noi facem parte din acest tip de evoluție, fiind influențați de cultura franceză, de cultura antică… Am devenit ca națiune tocmai sub influența unor modele occidentale, iar acest lucru ne definește și în prezent.

„Când se organizează zilele comunei, zilele orașului, am putea avea mai mult decât o scenă și câțiva muzicieni”

Utilizând doar doi dintre parametrii pe care îi avem la dispoziție, oferta și infrastructura culturală, statisticile arată că avem trei Românii distincte. Avem, pe de o parte, Bucureștiul, la un nivel peste mediu în Europa. Apoi avem marile orașe, cele universitare, cu ofertă și infrastructură sub medie, dar în dezvoltare. Apoi avem orașele mici și tot mediul rural, cu o ofertă precară sau total lipsite de proiecte și infrastructură. Cum se reflectă acest fapt în coeziunea socială? În percepția propriei identități – naționale, comunitare?

R.Ș.: Evident că se reflectă destul de clar. O precaritate a infrastructurii culturale determină precaritate în ceea ce privește capacitatea acelor comunități de a rezona la marile dezbateri ale națiunii, de a vedea progresul națiunii în anumite direcții, și determină riscul ca acele comunități să rămână ancorate în trecut, să devină prizoniere ale unor valori care nu mai au nicio legătură nici cu prezentul, nici cu viitorul. Nu este din vina acestor comunități, evident. Însă cred că e necesar un efort mai amplu, nu doar al statului – statul are o responsabilitate importantă –, astfel încât oportunitățile care există în orașele mari, în capitală, unele dintre ele, (nu ar fi realist să ne imaginăm că toate) să fie promovate și în urbanul mic, mijlociu și în mediul rural.

Există azi instrumente moderne, care facilitează diseminarea produsele culturale. Sigur, nu sunt suficiente acestea canale, dar mediul online poate ajuta, fără îndoială, la o expunere și o promovare mai bună a produsele culturale. În același timp, cred că ar merita o mobilizare și o creativitate a autorităților locale în a folosi oportunitățile existente. Există evenimente locale care pot fi îmbunătățite printr-o ofertă mai diversă și mai de calitate. Sigur, nu întreaga comunitatea locală va consuma toate produsele culturale, dar se vor găsi grupuri care să viziteze o expoziție itinerantă, să vadă o piesă de teatru… Când se organizează zilele comunei, zilele orașului, am putea avea mai mult decât o scenă și câțiva muzicieni. Evident, și aceasta e o formă de cultură foarte importantă. Dar putem să imaginăm o diversificare a ofertei, care ar avea un impact deosebit asupra educației culturale.

„Avem 4-5 milioane de cetățeni care în ultimii douăzeci de ani au dispărut, pur și simplu, din România”

În România, avem un fenomen extraordinar, o emigrație masivă, pe care puține societăți au experimentat-o în istoria recentă. Care este impactul acestui fenomen asupra comunităților din țară? Alterează acest fenomen relația dintre educație, cultură și bunăstare?

R.Ș.: Impactul este dramatic. Avem 4-5 milioane de cetățeni care în ultimii douăzeci de ani au dispărut, pur și simplu, din România. Ei interacționează sporadic cu cei din țară. Au plecat foarte mulți tineri. Din cauza emigrației, se nasc mai puțini copii în țară, prin urmare oferta educațională trebuie și ea calibrată altfel… Impactul asupra politicilor culturale este la fel de puternic. Avem o bază mai restrânsă de selecție din care se pot naște elite culturale. De asemenea, avem o bază și mai restrânsă decât înainte de consumatori de produse culturale.

Din acest punct de vedere, dezvoltarea ofertei educativ-culturale poate fi una dintre măsurile care pot stimula revenirea unei părți a românilor care au plecat în străinătate. Pentru că, dacă au plecat din motive sociale, economice, din cauza sărăciei, s-au realizat financiar în țările occidentale, dar nu s-au integrat în acele societăți și ar dori să revină. Însă nu revin pentru că au deja copii și vor pentru ei o educație minim la fel de bună ca acolo. S-au obișnuit cu un anumit standard. Nu mă refer doar la infrastructura fizică, ci și la oportunitățile pe care le au copiii în școală. La fel, infrastructura culturală, care crește calitatea vieții, este importantă pentru acești oameni.

Ei ar putea reveni, împreună cu familia, dar obiectivul lor nu este doar să găsească locuri de muncă. Locuri de muncă mai bine plătite au început să apară în România. Însă e ceva mai mult decât atât: s-ar întoarce pentru un nivel de calitate a vieții care este dat tocmai de accesul la produse culturale și la servicii educaționale de înaltă calitate.

„În societățile afectate puternic de sărăcie este greu de promovat produse culturale”

Consumul cultural este văzut, prin perspectiva piramidei lui Maslow, printre ultimele necesități ale unui individ. Important pentru calitatea vieții, dar nu atât de important precum supraviețuirea. Cum se aplică asta în cazul societății românești? Cât de vizibilă este în comportamentele sociale?

R.Ș.: Trebuie să fim realiști: în societățile afectate puternic de sărăcie este greu de promovat produse culturale foarte sofisticate. Pe de altă parte, părinții din comunitățile afectate de sărăcie au o așteptare, o deschidere, au convingerea că accesul la educație și la cultură oferă șanse pentru copiii lor. Poate calea cea mai bună, inclusiv de a stimula ieșirea din sărăcie, dincolo de ajutoarele sociale și chiar dincolo de crearea de locuri de muncă (necesară, desigur), este aceea a generării unei rețele de inițiative care să reconecteze comunități, mai ales la nivelul copiilor. Pentru că acolo este deschiderea cea mai mare, inclusiv a părinților, față de inițiative și produse culturale cât mai diverse. Sigur, există cazuri și cazuri, nu toți reacționează la fel, dar în marea majoritate părinții ar fi deschiși.

Trebuie să privim lucrurile și dintr-un punct de vedere psihosocial: în general, relația românilor cu proprii copii este una foarte frumoasă, legăturile sunt puternice, și, dacă am acționa în principal la acest nivel, am putea descoperi, poate cu surprindere, niște rezultate foarte bune.

„E foarte dificil să combați fenomenul abandonului școlar doar prin alocații și prin stimulente financiare. Fără interacțiune socială, acestea sunt prea puțin eficiente.”

Totuși abandonul școlar este foarte mare în mediile sărace, nu doar în mediul rural. Este enorm la nivelul european, aproape 16% după cifrele oficiale. Evaluări independente susțin că este dublu, 32-34%. E un indiciu că educația nu este văzută ca o soluție a problemelor acelor comunități?

R.Ș.: Da, e un abandon ridicat. Însă el este determinat de nivelul de interacțiune socială. Abandonul școlar este mare, mai ales în mediile sărace, dar asta și pentru că sunt comunități cu care nu mai vorbește nimeni. Nu vorbesc nici autoritățile locale, nu ajunge nici societatea civilă acolo. Și atunci, e foarte dificil să combați fenomenul doar prin alocații și prin stimulente financiare. Fără interacțiune socială, acestea sunt prea puțin eficiente. Însă interacțiunea socială de acest tip, prin inițiative culturale, poate să aducă acea formă de dialog, de comunicare, care să fie eficientă inclusiv în combaterea abandonului școlar și, mai mult decât atât, în a genera un acces la servicii educațional-culturale de calitate.

Aici vorbim de o mobilizare mai amplă, la care să participe autorități locale, centrale, dar și societatea civilă. Nu mă refer doar la organizațiile non-guvernamentale, ci și la mediul de afaceri. Și este nevoie de noi reglementări, de o legislație care să stimuleze suplimentar susținerea, sponsorizarea unor inițiative de acest tip, mai ales în cadrul comunităților afectate puternic de sărăcie.

„Nu ne putem naște peste noapte mai învățați din punct de vedere civic, mai implicați”

Ce e de făcut pentru a avea o dezvoltare culturală și identitară omogenă? Cum pot fi proiectele educaționale și culturale folosite pentru a promova incluziunea socială și reducerea inegalității? Cum pot fi proiectele educaționale și culturale folosite pentru a proteja patrimoniul cultural și identitatea locală și națională?

R.Ș.: Noi, ca națiune, suntem într-un proces de maturizare. Spuneam la un moment dat că abia am trecut de o perioadă de adolescență a calității noastre de membri ai Uniunii Europene. Ce vreau să spun este că am trăit cel puțin două decenii teribile, în care totul s-a destructurat prin trecerea de la un regim dictatorial la unul democratic, cu multe confuzii și neclarități. Este necesară o perioadă de adaptare pentru a ajunge la conștientizarea nevoii de implicare. Noi încă suntem insuficient mobilizați din acest punct de vedere, dar este firesc, pentru că e un proces de învățare. Nu ne putem naște peste noapte mai învățați din punct de vedere civic, mai implicați. Toate aceste comportamente necesită timp și necesită o cultivare a lor pe termen lung. Însă cred că pe termen lung ne îndreptăm în direcția corectă.

Mă uit la ultimii 10 ani și nu pot să nu constat o înmulțire a inițiativelor de tot felul. Multe sunt concentrate în orașe mari, dar, ușor-ușor, ele iradiază și spre comunități mai mici. Cred însă, și cred cu tărie, că următoarele două decenii vor fi mai bune pentru această țară. Haideți să luăm doar acest argument: nivelul de sărăcie în România totuși scade, nivelul de bunăstare crește, chiar dacă nu în ritmul pe care ni-l dorim. Evident că vor fi nevoi culturale mai mari care, la rândul lor, vor stimula coeziunea despre care vorbeam, reconectarea comunităților la propria identitate și, în cele din urmă, la identitatea națională.