Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » De la cântec la jazz. Cu o sută de ani în urmă și azi

De la cântec la jazz. Cu o sută de ani în urmă și azi

Guilelm Șorban omagiat după un secol

Efervescența vieții muzicale clujene are ca revers riscul ca evenimente întru totul notabile să rămână neconsemnate prin cronici sau comentarii. Probabil că aș fi ratat eu însumi un asemenea concert, dacă distinsa profesoară Elena Maria Șorban de la Academia Națională de Muzică George Dima din Cluj nu m-ar fi invitat să asist. E vorba despre serata intitulată De la cântec la jazz – GUILELM ȘORBAN, muzicianul lui Eminescu și Goga, actual, desfășurată în Sala Studio a ANMGD în toamna anului 2023. Omonimia sesizabilă în frazele de mai sus se justifică prin legăturile de rudenie dintre compozitorul-pianist – cap de afiș – și nepoata sa, în ipostaza de principală organizatoare a acestui veritabil act de revalorizare a patrimoniului nostru muzical. Ar fi fost o impietate ca împlinirea unui secol de la moartea prematură a muzicianului transilvănean (n. 1876 la Arad – d. 1923 la Dej) să fie ignorată. Și ar fi fost dificil de imaginat o comemorare mai ingenioasă decât cea realizată scenic de către pianistul Marius Popescu, baritonul Alexandru Suciu și balerina Gabriela Sima.

Guilelm Șorban
Compozitorul-pianist Guilelm Șorban (1876-1923), fotografie din 1904

Salutarul program de sală revela publicului concise date biografice, susceptibile să atragă interesul asupra unei complexe personalități culturale și muzicale, încă precar cunoscute (cu atât mai utilă pentru documentare este teza de doctorat elaborată de Bogdan Stanciu la Universitatea Babeș-Bolyai în 2023, sub titlul De la cnezi la lideri ai vieții social-politice moderne românești în Transilvania și Partium. Cazul familiei Șorban/Șerban de Cernești).Mărturisesc că patronimicul Șorban îmi era familiar din fragedă pruncie, căci diploma ce consfințea absolvirea Conservatorului clujean de către mama mea, în 1948, era semnată de rectorul Raoul Șorban (fiul mai mic al lui Guilelm, cel mare fiind Wilhelm Șorban, părintele antemenționatei Elena Maria). Capitolul din Wikipedia consacrat lui Raoul Șorban consemnează: „Tatăl său a fost compozitorul Guilelm Șorban, descendent dintr-o veche familie nobiliară română din Transilvania, iar bunica sa era originară din Alsacia.” În acte, prenumele viitorului compozitor și jurist fusese Wilhelm (inspirat de cel al mamei), dar după 1918 el și-a asumat varianta latinizată a acestuia – Guilelm. Deși dispunea de înzestrarea unui autentic pianist, ipotetica sa evoluție pe acea direcție fu întreruptă în 1900, când două degete ale mâinii stângi i-au fost invalidate în urma unei infecții. Pentru a nu-și abandona vocația muzicală, s-a reorientat spre compoziție, afirmându-se îndeosebi ca autor de lieduri cu specific românesc (pentru care prefera denumirea de cântece). Acestea erau bazate frecvent pe texte din poeți consacrați, precum Eminescu, Alecsandri, Bolintineanu, Coșbuc, Goga ș.a., iar vestmântul melodic aspira către specificul autohtonist, în acord cu concepțiile unor Grieg sau Bartók. Relevantă pentru sagacitatea estetică a lui Șorban mi se pare opinia sa, conform căreia muzica lui Béla Bartók  „nu e nici clasică, nici modernă – ci este esențială.” Pe o linie mai pragmatică, înzestratul muzician a absolvit facultatea de drept la Viena în 1899, luându-și doctoratul în științe politice la Cluj, în 1901. După Unirea Transilvaniei cu România, prin decizia Consiliului dirigent al Transilvaniei, Guilelm Șorban a devenit primul subprefect român al județului Solnoc-Dăbâca, cu capitala la Dej (unde a decedat în 1923, fiind înhumat în Cimitirul Rozelor).

Referitor la premisele componisticii lui Guilelm Șorban, edificator mi se pare excelentul eseu biografic de pe Pagina oficială a compozitorului accesabilă pe internet (deși textul e nesemnat, din conținut rezultă că fu elaborat de fiul Raoul, la sugestia lui Titus Moisescu, directorul Editurii Muzicale). Redau un pasaj concludent: „După ce i s-a lămurit calea spre tradiție, spre zăcămintele etnice cele mai profunde – care au regenerat nu numai arta și literatura, dar chiar și gândirea politică româneasca – a știut să se inspire «în felul națiunii căreia îi aparține», chiar și atunci când nu a solicitat forme de natură ori amintire folclorică. Numai astfel Cântecele și piesele pentru pian ori corurile pe care le-a compus dădeau expresie unor sentimente românești, coincidente cu structura emoțională și conștiința națională a compozitorului. Înainte însă, G. Șorban cutreierase satele de pe Valea Someșului și de pe Valea Mureșului, a cunoscut așezările Sălajului, ale Chioarului, a revenit ani de-a rândul în Țara Hațegului, în Țara Moților, în Făgăraș și a pătruns până sus în Maramureș. A notat jocuri, doine, colinde, balade, ca și ritualul muzical al botezurilor, nunților și bocetelor, căutându-le obârșiile, tradițiile, dialectele, asemănările și deosebirile. Cu trecerea anilor substanța acestei lumi sonore s-a prefăcut în suflet și atitudine, într-o magmă emoțională ce nu mai lua forma modelului ci se transforma în modelul unor melodii ce aveau să pătrundă în sensibilitatea colectivă, ca în propria lor matcă.”

Cei trei protagoniști ai spectacolului omagial dedicat lui Guilelm Șorban la Academia Națională de Muzică 
G. Dima din Cluj (de la stânga): pianistul Marius Popescu, balerina Gabriela Sima, baritonul Alexandru Suciu.

Recitalul comemorativ – prezentat succesiv la Ciucea, Dej și Cluj – a fost structurat în două grupaje de pian solo și șase Cântece vocale cu acompaniament pianistic, aglutinate prin succinte interludii coreografice. Ponderea principală în economia spectacolului i-a aparținut pianistului Marius Popescu (născut la Oradea în 1962, actualmente conf. univ. dr. la Academia Națională de Muzică din Cluj). Cunoșteam preocupările sale din sfera muzicii avangardiste, întrucât fusese un component esențial  al memorabilului spectacol Bizarmonia (mostră radicală de teatru instrumental, realizată la cumpăna secolelor XX și XXI de cvartetul Musica Nova – alcătuit din Popescu/pian, Flavius Trif/clarinet, Lucia Florescu și Dominic Csergo/percuții, pe muzica lui Nicolae Brânduș, în regia lui Alexandru Tocilescu, coregrafia Ralucăi Ianegic și scenografia lui Cătălin Arbore).

Compozițiile lui Guilelm Șorban își află în Marius Popescu un interpret de o fidelitate acribică față de partitură, dar focalizată asupra pasajelor tematice. Spre surpriza auditorilor (chiar și a celor mai puțin convenționali), în porțiunile mediane ale pieselor pianistul adaugă extinse variațiuni de factură improvizatorică, revelatoare ale propriilor capacități creative, conduse uneori spre imprevizibile descătușări de factură free jazz. Aș zice că pianistul nostru reușește astfel o „aclimatizare” a muzicii lui Șorban la climatul babilonic-amenințător al timpului actual, ca un fel de replică peste un secol dată compozitorului preocupat a înfăptui remodelarea melosul tradițional prin mijlocirea cântecului erudit. Plonjonul retrospectiv în tonalitățile belle epoque își vădește fertilitatea prin joncțiunea cu aplombul jazzului. Atacurile fortissime asupra claviaturii, ce rămân o marcă a lui Marius Popescu, sunt contrabalansate acum de tușeul pianissimo cu care „dezghioacă” sonurile unei miniaturi meditative, intitulate Melancolie, continuate apoi printr-o desfășurare de tip impresionist. Într-o parafrază numită Gradual Swing, linia melodică inițial „transilvană” e întoarsă pe fațete ritmice accelerate progresiv. În subsidiar, fericita idee de a extrage idei muzicale din creații centenare re-argumentează validitatea titlului cu valoare de aforism It Don’t Mean a Thing If It Ain’t Got That Swing, făcut celebru de Duke Ellington și orchestra sa în 1931 (pe versurile lui Irving Mills). Asemenea asocieri nu sunt întâmplătoare, având în vedere și irezistibilul humor ce-l caracterizează pe Popescu în viața de toate zilele…

Cele trei cântece pe poeme eminesciene (O, rămâi, Peste vârfuri, Mai am un singur dor), și alte trei pe versuri de Octavian Goga (Fată mare, fată mare, Măi crâșmare Niculae și Dorurile mele) au beneficiat de impecabila prestație scenică a baritonului Alexandru Suciu: inflexiuni vocale învăluitoare, dicțiune optimă, sobrietatea prin care nuanțele emotive și patetismul conținut reușesc o fuziune între planul semantic și cel muzical. Tânărul și talentatul cântăreț știe să valorifice din plin arta acompaniamentului discret, profesată cu devotament de pianistul Mihai Popescu. Putem înțelege astfel mai bine cum asemenea nestemate și-au depășit statutul strict concertistic, devenind „bunuri colective” ale memoriei noastre etno-muzicale.

În fine, consemnez și contribuția de o eleganță aparte a improvizatoarei coreografice Gabriela Sima, cunoscută din Ansamblul de balet al Operei Naționale Române Cluj-Napoca, actualmente masterandă ANMGD la secția de Artele Spectacolului, condusă de ex-colega sa Livia Tulbure-Gună. Longilină, învestmântată în alb, balerina a trasat mișcări abstracte, sugerând ipotetice reminiscențe lirice pe un fundal de liniște absolută. Aceste străfulgerări dansate a cappella creau un complement pur gestual față de elocventa îmbinare dintre muzică și poezie.

Concertul celor trei artiști reprezintă un binemeritat omagiu adus lui Guilelm Șorban. Spectacolul – realizat cu mare dăruire sufletească, dar eludând risipa financiară – demonstrează perenitatea creației compozitorului și s-ar preta la o difuziune mai amplă.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.