În al doilea an de facultate (1962-1963), am făcut literatura română cu Paul Cornea, proaspăt conferenţiar, aflat la început de drum. El îmbina încă, în acei ani, activitatea didactică cu diferite responsabilităţi politice şi culturale: redactor-şef la unele publicaţii politice, director general al teatrelor, director al cinematografiei, şef de sector la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei.
Se întâmplă că nu demult, în perioada în care eu fac aceste retrospecţii, a apărut, la Editura Polirom din Iaăi, volumul lui Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost. Cum a fost, prefaţă de Paul Cornea, postfaţă de Daniel Cristea-Enache, carte de memorii, precum uşor se poate înţelege, pe care abia aştept să o citesc. Se mai întâmplă însă că, tocmai în zilele în care pun pe hârtie aceste însemnări, Cosmin Ciotloş publică în România literară (nr. 51/20 decembrie 2013, p. 7) cronica literară la acest volum, cronică din care nu mă pot abţine a cita: „Fără a dramatiza şi fără a victimiza, Paul Cornea construieşte nu o pledoarie pro domo sua, ci o interpretare (impecabilă sub aspect logic şi coerentă narativ) a unui destin. Care e în primul rând al cărturarului. Nimic nu l-a putut abate din pasiunea pentru cărţi, din nobilul viciu al cercetării arhivelor, din (sic!) nevoia de a fi un model pentru studenţii săi. Nu mai trebuie să subliniez caracterul excepţional al acestei pasiuni. Câţi ajunşi în poziţii sociale de vârf se pot debarasa de luxul autorităţii, pentru a se dedica, de pildă, studiilor despre paşoptism?“
Aşa este. În anii următori, Paul Cornea se va debarasa de orice altă responsabilitate şi se va consacra istoriei literare: Anton Pann (1964), De la Alexandrescu la Eminescu (1966), Originile romantismului românesc. Spiritul public, miăcarea ideilor şi literatura între 1780-1840 (1972), toate temeinic documentate pe descoperiri arhivistice şi original construite, pe baza unui stil bine temperat. În 1962, publicase Studii de literatură modernă şi un curs universitar, Istoria literaturii moderne (în colaborare cu asistentul său, Dimitrie Păcuraru).
Faţă cărnoasă, însă fără impresia de exces, frunte luminoasă, păr negru, corp perfect proporţionat, profesorul Paul Cornea făcea figură cert academică, rostindu-şi prelegerea din spatele catedrei, în picioare. Vorbea cu aplomb, fără să aibă nevoie de note. Îşi pigmenta, din când în când, cu anecdote sau cu aluzii anecdotice, expunerea. De aceea era ascultat cu plăcere şi urmărit cu atenţie.
În acel an, eu nu i-am fost lui Paul Cornea decât student. Relaţiile noastre au început cam din 1970, când el făcea parte din colectivul ce supraveghea apariţia revistei Limbă şi literatură (sub egida Societăţii de Ştiinţe Filologice), iar eu eram colaborator al acesteia şi membru în colegiul de redacţie. Dovedea un mare interes şi o grijă, colegială aproape, pentru cei ce uceniceam ca publiciăti întru ale ştiinţei. Era uşor abordabil, fără morgă de om de ştiinţă, mi-a dat multe îndrumări de toate felurile, având o influenţă formatoare asupra mea. Mi-a fost, altfel spus, model, alături de alte nume de rezonanţă ale ştiinţei şi culturii române din a doua jumătate a secolului al XX-lea: profesorii universitari Boris Cazacu, redactorul responsabil al revistei, I.C. Chiţimia, polonist şi folclorist, Mioara Avram, Alexandru Dima, Gheorghe Bulgăr şi alţii, bineînţeles, despre care va veni vorba în diferite momente ale acestor evocări.
De Paul Cornea m-a legat şi o altă împrejurare, de un ordin mai larg social, ca să zic aăa. Devenit profesor la Liceul „Cantemir-Vodă“, l-am avut, într-o serie, ca elev, pe Octav, al doilea băiat al Profesorului. Era brici. De la informaţie până la speculaţie. Împreună cu alţi 2-3 elevi îmi anima lecţiile în aăa măsură, că acestea deveneau adevărate seminarii. Cu o ocazie oarecare, tatăl său mi-a spus: „Octav e mulţumit de liceu, de română… Te place.” Ceea ce nu m-a putut lăsa indiferent, se înţelege.
În zilele în care scriu aceste evocări (noiembrie, 2013), Profesorul Cornea tocmai rotunjeşte incredibila vârstă de 90 de ani. L-am sunat să-l felicit, iscodindu-l asupra unei inexactităţi de istorie literară. Aceasta îl dă născut pe 3 noiembrie 1924. „La început a fost greşeala lor, dar mai târziu a fost greşeala mea că n-am intervenit să se opereze corectura cuvenită“, mi-a mărturisit uăor amuzat.
După pensionare, dorind să rămână în preajma tinerilor, a fondat Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată, al cărei preşedinte şi mentor a devenit, continuând cu vivacitate modelarea noilor specialiăti. Performând, iniţial, ca bun cunoscător al literaturii române paşoptiste şi moderne din secolul al XIX-lea, a avut tăria să se auto-reformeze şi să devină axul iradiant în sociologia literaturii, în teoria lecturii (Introducere în teoria lecturii, ediţia I, Editura Minerva, Bucureăti, 1988, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 1998), a receptării şi interpretării.
Pentru a ne face o idee cât mai fidelă asupra ecoului pe care l-a stârnit, în plan internaţional, această carte, citez din „Prefaţa la ediţia a doua“ a autorului: „Adevăratul drum al cărţii a început însă după revoluţia din 1989 şi pare a nu fi ajuns încă la capăt. Graţie rezumatului francez, foarte analitic, tezele mele asupra lecturii au ajuns, treptat, să fie cunoscute peste hotare, ceea ce mi-a adus un curier bogat şi o serie de invitaţii. Am ţinut astfel, în cursul câtorva ani, conferinţe la universităţile din Bochum, Augsburg, Paris 3, Paris 7, École des Hautes Études, Victoria şi York – Toronto, Hamilton – Ontario, Institutul de Romanistică din Viena şi am participat la dezbateri şi colocvii special organizate la universităţile din Siegen, Mc Gill – Montréal, Edmonton. În ţară, pe lângă universitari şi critici literari, ca Andrei Corbea, Fl. Berindeanu, Corneliu Nistor, Cr. Stamatoiu, V. Atanasiu ş.a. Introducerea a atras atenţia unor pedagogi, psiho-lingvişti ori specialişti ai «receptării», dintre care C. Parfene, Carmen Mecu, Ecaterina Mihăilă, şi a început să fie larg citată în lucrări de specialitate. În 1993, cartea a apărut în Italia, la editura Sansoni, din Florenţa, în traducerea Gabrielei Caragiani, sub îngrijirea ştiinţifică a prof. G. Caragiani“ (p. II). Aşa încât, mă raliez lui Paul Cernat, sub fraza căruia închei: „Îndrăznesc să afirm că, după Tudor Vianu şi G. Călinescu, niciun profesor de literatură din România nu a marcat într-o asemenea măsură devenirea profesională a studenţilor pe care i-a format“ (România literară, nr. 46/ 15 noiembrie 2013, p. 11).
Autor: A. Gh. OlteanuApărut în nr. 461