De câțiva ani se produc adevărate aberații politice. Oamenii, inclusiv mulți de bună credință (nu toți), votează împotriva intereselor lor evidente. Mai mult, votează lideri a căror alegere le va face rău inclusiv lor. Unii dintre acești lideri sunt – tehnic și fără hate fiind spus – sociopați.
Uneori asemenea lideri câștigă, uneori nu, dar procesele electorale au devenit loterii al căror mecanism de extragere pur și simplu nu-l știm și nu-l vedem.
Facem ulterior analize și vorbim despre frustrare, vot vindicativ sau pur și simplu furie socială. Dar nu reușim nicicum să ajungem la sursa acestor fenomene, mai ales că ele nu au constanță. Într-o rundă electorală furia cuprinde unele grupuri sociale (sau segmente sociale); în alta alte grupuri; nici măcar „învinșii” din runda precedentă.
Lipsa de previzibilitate și de reacție anticipatorie ar trebui să ne preocupe cel puțin cât fenomenul în sine. Devine clar faptul că aparatul conceptual pe care încă îl folosim în înțelegerea fenomenelor politice este incompatibil cu societatea de azi și că, dincolo de niște rudimente conceptuale („psihologia de turmă”), toți cei care căutăm explicații logice eșuăm în analize confuze și care nu explică nimic, dovedind doar eșecul instrumentelor de lucru pe care le folosim în definirea, descrierea și măsurarea acestui fenomen heraclitian care este politica în lumea contemporană.
Culmea, înțelegerea politicii nu a făcut în ultimele decenii decât să provoace o și mai mare instabilitate a fenomenului studiat. Nu e o formulă paradoxală din spectrul adoptării de prototipuri din cuantică (ex. „observația schimbă elementele realității”). Știința politică, pe măsura dezvoltării ei, nu este o știință observațională, ci una agentivă. Cunoașterea politică este un segment al acțiunii politice. Înțelegerea unor fenomene și a unor dinamici este nelipsită de partea acționaristă a utilizării acestei cunoașteri în scopul transformării în instrument politic. Tehnici de inginerie socială, uneori simpliste, alteori teribil de sofisticate, uneori transparente, alteori teribil de obscure, sunt instantaneu adresate, imediat ce sunt cunoscute, pentru a interveni în câmpul social-politic, cu scopul clar de a crea avantaj electoral, de a forța simpatii și aderențe sau de a crea clivaje a căror energie să poată fi transformată în capital electoral.
Științele politice nu sunt neutre, ci ofensive.
Iar lipsa lor de cunoaștere și puterea explicativă redusă nu le face în niciun mod să își piardă capacitatea de acțiune, ci, dimpotrivă, iar aici chiar e un paradox, le face să fie utilizate într-o și mai mare măsură. Parte din necesitatea folosirii lor fiind dată tocmai de problemele create prin utilizarea lor. Rezultatele confuze fac ca nevoia de acțiune politică să fie și mai mare, ceea ce alimentează un ciclu nesfârșit în care cunoașterea politică și acțiunea politică se autoalimentează, provocând fricțiuni sociale nenecesare.
Ideologiile au murit, iar cele rămase s-au transformat, prin mutarea accentelor interne, până la a fi incompatibile cu prototipul de secol 19 cu care au plecat la drum. Cultura și economia au schimbat cu totul cadrele sociale. Cele mai importante obiective ideologice din secolul trecut s-au realizat deja. (În formule de neimaginat gânditorilor politici care au fondat ideologii; de ex., statul social este prototipul etatist de azi, dar nu în varianta marxist-leninistă, complet eșuată, ci în cea a moderației suedeze). Totuși, constructele politice și matematica fundamentală folosite în calculul politic rămân cele de secol 19, chiar dacă ele nu mai corespund faptelor și stazelor sociale.
Probabil momentul care ar putea fi luat ca jalon al transformării ireversibile a substanței sociale este cel al crizei din 1979. Azi aproape uitat, 1979-ul a dus la abandonarea etalonului aur al monedelor, la conștientizarea energiei și riscului ecologic, la alterări ale structurilor seculare quasi-patriarhale încă dominante și la consacrarea unor revoluții artistice majore. Ca orice criză, ea nu a fost cauza acestor fenomene, ci doar momentul unor ajustări majore prin care tendințe anunțate cu ani și decenii în urmă au găsit spațiu de realizare și afirmare. Ea a dus și la transformări politice, unele dintre ele evidente în anii imediat următori crizei, altele după oarecare latență, inclusiv prăbușirea URSS și a captivității ideologice a vieții politice. În lumea de după 1979 s-a impus și un alt factor transformativ de o capacitate enormă, cibernetica, o tehnologie cu epicentru social, care a făcut posibilă disiparea liniilor dure dintre comunități și a provocat (alături de noua economie) globalismul.
În centrul tuturor acestor transformări, politica a evoluat încercând să se adapteze, însă rămâne singurul domeniu care n-a trecut printr-o transformare esențială. Dimpotrivă, atât partidele, cât și politicienii, la fel ca suporterii și grupurile metapolitice, probabil din nevoia de a fi previzibile/i, au recurs la metode și subterfugii care să le asigure supraviețuirea și perpetuarea și care astăzi au ajuns să provoace falii politice și sociale majore, greu sau imposibil de explicat în condițiile în care, în multe țări, nivelul de trai a crescut enorm și este în continuare într-un proces de ameliorare. Ceea ce le-a permis supraviețuirea netransformativă a fost tocmai reiterarea necontenită a științei politice în politică. Iar ceea ce provoacă azi marile conflicte quasi-inexplicabile este perpetuarea matematicii politice de tip liniar, mecanicist, în condițiile în care viața socială, cea economică și cea culturală au cunoscut și cunosc complexificări majore, varianța și variabilitatea lor impunând mai degrabă un aparat lorenzian decât unul algebric, al simplei agregări în majorități parlamentare obținute. Astfel, pe lângă iluzia că poate funcționa în baza unor concepte și mecanisme moștenite de la societăți azi trecute în istorie, politica are un al doilea viciu major – iluzia că ea se întâmplă doar în cercul închis al adunărilor parlamentare sau la mesele lungi ale consiliilor de miniștri, când ea, de facto, s-a mutat mai întâi la televiziunile de știri, apoi pe rețelele sociale, iar mâine cine știe ce alt teritoriu va câștiga.
Sunt astăzi varii eforturi academice de redefinire sau măcar renuanțare a aparatului conceptual al politicii.
Devine evident că lumea nu mai poate fi văzută ca împărțită între bogați și săraci. O dovedea deja prăbușirea comunismului, rămas fără combustie ideologică, dar și mai toate celelalte exemple, inclusiv structura electoratului american. (Cum s-a ajuns aici merită alte analize, distincte). De asemenea, prăbușire sistemului de partide în țări europene (Franța în primul rând), metamorfoza comuniștilor chinezi sau vietnamezi, varii evoluții africane și sud-americane. Alte fenomene (sau aceleași) demonstrează că inclusiv împărțirea în pături și păturici și pleduri sociale a devenit nerealistă. Preferințele politice se rup pe generații, bule, grupuscule. Sexul devine în unele zile de maximă importanță, în altele complet irelevant. Statisticile și sondajele simple board-games.
Printre noile viziuni politice, cele mai promițătoare sunt cele care împart forțele (și grupurile) sociale în ascendente și descendente. Cei care au potențialul de a câștiga din jocul politic și cei care au potențialul de a pierde. Cei care sunt mulțumiți de realizarea propriului prospect și cei care sunt frustrați. Cei adaptați și cei zdrobiți de stresul adaptării. Dar, dincolo de astea, poate chiar conceptul de forță ar trebui regândit atunci când e aplicat în științele sociale. El simplifică acțiunea socială atribuind-i un cuantificator (iluzoriu în științele umane) și un vector (o direcție) unic (o simplificare, iarăși, inacceptabilă azi, când avem putere de calcul prin care putem modela complexitudini).
O altă generație de concepte vine din cyber. Constructele de rețea socială și arhitectură socială, cu noduri supra- și sub-alimentate, au capacitatea de a descrie multe fapte și structuri, dar păcătuiesc prin a fi statice (stadiale) și reducționiste (dispun de un număr limitat de axe, incapabil să noteze complexitatea câmpului pe care vor să îl mapeze).
Alte propuneri vin din sfera pragmatismului, care nu și-a epuizat capacitatea de a fi un sumator al teoriilor existente, în măsura în care acestea pot fi transformate în tools. Problema este că aceste alte teorii întârzie să apară, iar pragmatismul se rotește singur între propriile extreme, prea puțin împrospătat și victimă a unor „războaie culturale” pe care (probabil fără să vrea) le-a alimentat puțin câte puțin. Rezumabil la un eșicher al echilibrului relativ și tranzitoriu între valori și interese (și intra-valori și intra-interese), pragmatismul dispune de prea puține concepte proprii pentru a putea genera el însuși o revoluție a științelor politice. În plus, fiind o știință și o practică a divergenței (și chiar a conflictului), prin realizarea unor valori și a unor interese în defavoarea altor valori și a altor interese, pragmatismul tinde să se poziționeze el însuși ca fiind o cauză a problemelor contemporane (cel puțin în măsura în care este și o soluție a lor).
Concluzia, deja anunțată, este că atunci când tot ce ai este un ciocan, orice lucru din jurul tău devine cui. Altfel spus, teoria politică fiind aceeași cu acțiunea politică, fără o împrospătare teoretică ea devine contraproductivă și nocivă. Presiunea schimbării este asupra mediului academic: nu doar de a crea și finisa instrumentele politicii, ci de a redefini cadrele imaginative ale acțiunii sociale și fundamentele ei filosofice. În lipsa acestora, asistăm la fenomene sociale inexplicabile și șocante și la o lipsă de orizont a acțiunii politice.
Incompetențele teoriei politice pot să pară un element neglijabil, cu impact zero, de interes doar pentru o mână de specialiști. Totuși: aberațiile politice sesizabile aproape oriunde, probează o lipsă a jaloanelor și instrumentelor de măsurare ale acțiunii politice. Fiecare ne imaginăm alt conținut pentru acțiunea politică utilă; performanțele pozitive și negative sunt imposibil de evaluat. Politicianul deține una din profesiile esențiale în lumea de azi – și probabil singura cu un atât de mare impact care nu are o fișă a postului. Iar aceasta nu poate fi definită folcloric, prin însumarea liberă a opiniilor sau prin analiza zicerilor de pe rețele sociale. Teoria politică este cea care poate oferi perspectivă și coerență acțiunii politice, fără de care lupta pentru putere devine o formă a luptei de stradă, prea puțin capabilă să genereze civilizație, să ghideze și să sancționeze buna guvernare.
imagine: fotografie din ciclul „Povestiri fotonice”
- Cum poate arăta pacea în Ucraina și ce a fost în mintea lui Putin când a declanșat războiul? - 6 ianuarie 2025
- Matematica alegerilor prezidențiale: ce candidați vor fi pe listele din 2025? - 31 decembrie 2024
- Mașina rea și narativul mașinii rele - 29 decembrie 2024