Ce-am aflat şi ce-am învăţat, în această perioadă, despre noi şi despre ceilalţi, despre relaţia noastră cu familia, cu cei apropiaţi sau îndepărtaţi, cu locul de muncă şi cu superiorii, dar şi despre noi ca pacienţi în relaţia cu sistemul medical confruntat cu situaţii nebănuite? O întrebare care nu mai poate să rămână retorică. O întrebare care are nevoie nu doar de răspunsuri, ci şi de norme concrete de aplicare.
Trezindu-ne destul de singuri şi derutaţi în faţa unui pericol a cărui dimensiune nu o puteam cuantifica, ne-am descoperit uimitoarea capacitate de a ne reconfigura reperele între care ne pendulăm cotidianul. Ne-am căutat şi ne-am oferit motive de fericire, de linişte în nelinişte, cantonându-ne astfel într-un hedonism psihologic, aşa cum îl defineşte utilitaristul Jeremy Bentham, cel pentru care fericirea ţine cont de doi factori fundamentali sub care natura a aşezat omenirea: plăcerea şi durerea. O acțiune devine conformă cu principiul utilității, atunci când tendința și scopul ei sunt de a spori fericirea. Cu alte cuvinte, termenul utilitarism, înseamnă surplusul de plăcere în raport cu durerea, fiind sinonim cu termenul „fericire”. De altfel, utilitariştii, la fel ca Aristotel, susţin că scopul fiinţelor umane este fericirea, pe care fiecare o înţelege şi o percepe în mod diferit. De la Epicur până la Benhtam, fiecare autor care a susținut teoria utilității a înțeles că utilitatea nu e ceva deosebit de plăcere, ci plăcerea însăși, laolaltă cu evitarea durerii. Ce-a însemnat fericirea în această perioadă, în acest context? Posibilitatea apropierii de cei dragi, sentimentul de siguranţă în special în raport cu sănătatea, dar şi un răspuns optimist vizavi de grija pentru ziua de mâine. Dintr-o dată, relaţia cu sistemul de sănătate a căpătat o dimensiune etică în plus: responsabilizarea suplimentară a mea ca potenţial pacient. Obligaţia mea de a face propriile demersuri care să-mi confere siguranţă şi să-mi asigure un minim de confort într-o izolare căreia nu-i puteam intui durata. Ceea ce, până nu demult, era relaţie contractuală a individului cu sistemul de sănătate s-a transformat, nu pentru că juridic s-ar fi viciat, ci pentru că au existat momente în care realmente n-am putut uza de ea. Gândul că trebuie să acţionăm, în virtutea unei responsabilităţi exacerbate de un context social special, ne-a făcut să plonjăm într-un utilitarism egoist, care până la urmă nici nu cred că e de rău augur. Am realizat că siguranţa poate fi sprijinită pe cei doi piloni propuşi de utilitarişti, dar şi că depinde de noi cum ni-i armonizăm.
În contrapartidă, s-a putut percepe o formă de scindare, de radicalizare a relaţiilor, vizibilă în mediul on-line, între românii de acasă, asiguraţi şi contribuabili la sistemul de sănătate, şi românii veniţi acasă din străinătate de teama pandemiei, cărora statul român le-a asigurat carantina şi asistenţa medicală cu tot ce presupun acestea din punct de vedere al condiţiilor şi, mai ales, al costurilor. Nu s-a pus problema existenţei asigurărilor de sănătate a acestora, pentru că situaţiile speciale presupun măsuri speciale. Însă, a existat o formă de frustrare a celor de acasă, o formă de revoltă surdă a pacientului român disciplinat şi prompt în raport cu obligaţiile sale, în comparaţie cu atitudinea celorlalţi pe care i-a perceput drept privilegiaţi. Aşadar, dacă ar fi să gândim din perspectivă utilitaristă, poate rar ni s-a mai întâmplat să pendulăm între extremele hedonismului psihologic, încercând să ne refugiem într-o intimitate construită, înjghebată şi căptuşită de noi cu provizii şi medicamente, căutând refugii, soluţii şi surogate. Le-am căutat şi pentru că am înţeles mai mult ca oricând că nu suntem în siguranţă nicăieri, că există un ceva nevăzut, un duşman invizibil care atacă nemilos, insinuându-se inclusiv în mediile care ar trebui să-l ucidă, să-l anihileze. Şi-atunci, tot mai mulţi dintre noi am preluat responsabilităţi noi, am învăţat din mers cum să facem faţă unei situaţii noi. „Nimic spectaculos!” ar putea spune cârcotaşii. Şi ar avea dreptate. Doar că, acest nou mod de a ne raporta la o problemă de sănătate a noastă şi a societăţii în general ar putea să ne găsească mai pregătiţi pentru orice situaţii similare. Aşa cum, pentru japonezii extrem de pregătiţi pentru întâlnirile frecvente cu seismele, acestea nu mai au nimic înspăimântător, spectaculos. Au învăţat convieţuirea cu ele, au învăţa că fac parte din cotidian.
Dana Gagniuc-Buzura este jurnalist.
Materialul este parte a dezbaterii Sănătatea, între metafizică și contractualism.
https://revistacultura.ro/2020/sanatatea-intre-metafizica-si-contractualism/
- Din tinerețea lui Augustin Buzura - 21 septembrie 2024
- Stelian Blagoslov, omul care face din metal altceva decât a învățat la școală și acum vizează un festival de artă la Baia Mare - 12 decembrie 2022
- O perioadă în care cuvântul de ordine este „frica” - 27 iulie 2022