România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Uneori suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină. Excelenţa românească este aceeaşi peste tot, indiferent că o găsim în ţară sau în afara ei. Absolventă de Istoria artei la Harvard, având un doctorat cu dublă specializare în artă franceză și japoneză la Universitatea Columbia, Sonia Coman-Ernstoff vorbește cu simplitate și căldură despre preocupările și idealurile ei.
„Frumosul ne schimbă în bine, mai ales atunci când suntem capabili să îl detectăm”
Ce-a fost mai întâi: poezia, pictura sau teatrul? Franceza sau japoneza? La 30 de ani, ai deja un doctorat la Universitatea din Columbia, cu o dublă specializare: artă franceză și japoneză, o alăturare, sigur… posibilă, dar destul de neobișnuită, care presupune o implicare și un efort greu de cuantificat.
Mai întâi a fost pictura, apoi poezia, apoi teatrul. Franceza a fost a doua limbă în care am învățat să vorbesc, după limba română, încă de când aveam 3 sau 4 ani, prin conversații, teatru de păpuși și alte jocuri orchestrate de mama mea. Japoneza am învățat-o mai târziu, începând de prin clasa a VI-a, îmboldită de dorința de a înțelege mai bine cultura japoneză și de a citi poezii haiku în original. Într-adevăr, în studiile mele doctorale la Universitatea Columbia, am împletit două specializări, în arta franceză și arta japoneză, scriindu-mi teza de doctorat despre ceramica japonizată franceză de sfârșit de secol 19. În vederea acestei teze, mi-am folosit cunoștințele de limba franceză și de limba japoneză pentru a consulta documente de arhivă atât în Franța, cât și în Japonia. Deși abordarea unor subiecte interculturale sau multiculurale este încurajată la nivel doctoral și postdoctoral în mediul academic american, majoritatea cercetătorilor se specializează într-un singur sub-domeniu, stăpânind doar limba străină necesară acelei sfere epistemologice și recurg la traduceri sau rezumate pentru a face cercetare în alte sub-domenii, care studiază alte culturi. Acest fenomen, din păcate, rezultă în studii care nu aprofundează suficient contextul și consecințele subiectului intercultural tratat. De aceea, sper ca lucrarea mea de doctorat să îi inspire pe viitorii istorici de artă să se aplece în egală măsură asupra ambelor sau tuturor contextelor culturale care contribuie la subiectul intercultural despre care vor să scrie.
Căutând să te cunosc mai bine, citind lucruri despre tine, aveam sentimentul că mă aflu în interiorul unui caleidoscop cu multiple culori: poezie, teatru, ceramică, pictură, literatură japoneză, cultură franceză, matematică… Până unde pot să merg cu această enumerare? Sau, mai bine-zis, vorbește-ne despre tine…
În formarea mea profesională și în ceea ce fac în prezent caut să cultiv interferențele disciplinare și culturale. Îmi place, spre exemplu, foarte mult matematica, într-atât încât iau cursuri online de calcul diferențial și integral ori de câte ori am timp (de obicei, noaptea!). O demonstrație matematică, spre exemplu, are eleganța unei poezii bune. Cu toate acestea, până în prezent, mi-am dedicat cariera artei și culturii, predând istoria artei, scriind articole academice, dar și poezii și piese de teatru, și lucrând în domeniul curatorial în muzee din Franța, Statele Unite și Japonia. Pictura și poezia se împletesc în mod firesc deoarece – nu-i așa? – o imagine valorează cât 1000 de cuvinte. Modelarea și decorarea unui vas din lut conform unei anumite tradiții sunt asemenea procesului de stăpânire a unei limbi străine, deoarece ambele oferă o cale de intrare în sufletul unei culturi. Toate aceste corespondențe m-au fascinat dintotdeauna.
Deci, vorbim despre artă ca instrument de modelare a societății…
Consider că arta este indispensabilă societății, întrucât surprinde esența umanității noastre. Arta permite cea mai eficientă exprimare a emoțiilor și creează punți de legătură între indivizi și culturi, sărind spectaculos peste cele mai mari diferențe. Având în vedere acest rol important pe care arta îl poate juca în societate, este benefic să nu o punem pe un piedestal, ci să o identificăm oriunde se află – pe eticheta unei sticle, în desenul unui copil, în cântecele lui Beyoncé și chiar și în matematică. Apoi, e de dorit să o consumăm inteligent – interesându-ne de aspectul artistic a ceea ce ne înconjoară, întrebându-ne care ar fi cea mai satisfăcătoare definiție a artei și învățându-i vocabularul și structurile așa cum învățăm o limbă străină. Astfel, devenim tot mai conștienți de frumosul din noi înșine și din jurul nostru. Frumosul ne schimbă în bine mai ales atunci când suntem capabili să îl detectăm și să îl înțelegem în pluralitatea surselor și contextelor sale, ca apoi să îl integrăm în mod conștient în alte sfere de activitate. Un moment artistic detensionează atmosfera unei negocieri de pace sau în afaceri, amintindu-ne de ceea ce ne unește și de umanitatea din noi. Esteticul și eticul se împletesc deoarece nu putem ignora aspectul social al artei; din contră, așa cum ne demonstrează nenumărate exemple din istoria universală, acest aspect este folosit ca instrument diplomatic, de la programe oficiale la gesturi și interacțiuni de la om la om. Sper să contribui, prin activitatea mea, la această menire a artei, prin pași cât de mici, oriunde m-aș afla.
Dar multiculturalismul din perspectiva unui om care a studiat fenomenul cultural din două colțuri diferite ale lumii…
Nu putem nega tensiunea care se creează între aceste două impulsuri, cel de globalizare și cel de conservare a identității culturale. Tensiunea aceasta e negativă și distrugătoare, dar forța ei poate fi redirecționată, transformând-o într-o tensiune creatoare. Nu îmi pot imagina atmosfera intelectuală de la Harvard fără aspectul multicultural al comunităților de profesori și studenți. Eu am studiat arta japoneză și arta franceză, am învățat italiana și japoneza, am locuit cu colege din Tunisia și din Turcia și am participat la seri de film chinez și german. Astfel de preocupări și experiențe m-au făcut să văd lumea ca fiind deopotrivă mică și de necuprins. Această dihotomie începe să se armonizeze numai prin interferențe culturale. Ceea ce face posibil dialogul multicultural este, desigur, transparența discursului personal, cuplată cu respectul pentru opinia și libertatea celuilalt. Acest dialog a fost dintotdeauna fragil, iar în lumea de astăzi ni se pare că e mai fragil ca oricând. În loc să îl smulgem din rădăcini, îl putem cultiva prin artă și prin frumos.
Tema cursului tău despre folosirea obiectului ceramic ca instrument diplomatic pare un subiect nu doar interesant, ci și destul de puțin abordat, cel puțin din perspectiva decelării categoriilor de mesaje, dar și a decriptării unor asemenea gesturi. Cu siguranță, există elemente de simbolistică și ritual neobservate de public. Poate ne concentrezi în câteva cuvinte acest subiect…
Mi-a făcut o deosebită plăcere să predau acel curs despre obiectul ceramic folosit ca instrument diplomatic în diverse culturi, ale lumii din epoca safavidă în Persia, până în China zilelor noastre, trecând prin Rusia Ecaterinei cea Mare și Franța lui Marie Antoinette. Multe obiecte culturale au fost folosite drept cadouri diplomatice, dar ceramica a ocupat întotdeauna un loc special, reprezentând un fel de numitor comun și, totodată, un eșantion al identității culturale, a locului de proveniență prin specificitatea formelor și decorațiunilor. Noțiunea teoretică pe care am explorat-o cel mai des în acet curs a fost acea de ”soft power” sau „putere blândă”, dezvoltată de politologul american Joseph Nye. Acest concept ne-a permis să înțelegem mai bine motivele și efectele unor obiecte ceramice special alese drept cadouri strategice între oameni de stat, sau comandate și expuse de pretendenți la putere care își legitimau astfel imaginea publică și dreptul de a conduce.
Spune-ne, dintre poeziile tale, care te definește sau dacă există o temă care revine, care-ți place, care te „caută”?
Îmi este greu să aleg o singură poezie, dar, da, mă pot referi la un motiv literar la care pare că revin constant, și anume, căprioara și cerbul. Impresionată de mică de colindul cerbului și de renumita poezie a lui Labiș „Moartea căprioarei”, am rămas cu o mare dragoste față de simbolistica acestui animal. În versurile mele evoc întâlnirea de o clipă cu o căprioară în pădure, concentrarea și emoția unui contact vizual între om și cerb, înțelese în cheie simbolică, având potențialul unui efect profund asupra conștiinței de sine și a vocabularului de semne care definesc imaginea fiecăruia.
Există un subiect pe care n-am cum să-l evit în orice discuție: modelele, influența dascălilor, a mentorilor…
Mai ales în ziua de astăzi, când mediul virtual ne copleșește cu multiple versiuni ale realității, tinerii au nevoie de mentori sinceri, dezinteresați, cu principii care decurg atât din cultivare intelectuală cât și din experiență de viață. Eu am avut norocul să găsesc astfel de mentori în propriii părinți și nu numai, dacă îi număr și pe profesorii de la Harvard și de la Columbia care m-au ajutat să mă maturizez și să îmi deschid ochii asupra lumii. Cred cu tărie că un mod excepțional de a contribui la dezvoltarea societății este de a crea platforme și comunități care să faciliteze mentoratul.
De când eram copil, părinții mi-au făcut cunoscut motto-ul familiei noastre, Age quod agis, traductibil ca „Fă bine în ceea ce faci.” Aparținând de secole familiei Periețeanu, a bunicii mele pe linie maternă, acest sfat este pe cât de simplu de dat, pe atât de dificil de pus în aplicare. M-am gândit deseori la dubla lui semnificație: pe de o parte, îndemnul de a face la superlativ orice ai face – cu alte cuvinte, o deviză a calității, fără excepții. Pe de altă parte, acest motto îndeamnă la bunătate, la a face bine în sensul moral. În plus, a căuta și a manifesta binele în toate presupune și o prioritizare a bunătății pe toate nivelurile de existență, de la viața spirituală și personală la cea profesională și publică. A trăi conform acestui motto este o provocare pe care mi-o asum zi de zi și, deși nu reușesc de multe ori să mă ridic la frumusețea acestui ideal, nu am nicio îndoială că mă ajută să cultiv ceea ce este bun în mine.
Anul trecut le-am dedicat părinților mei cea mai recentă carte a mea de poezii, intitulată Treceri (New Canaan, CT: editura Hoshin, 2017). Fără încrederea pe care mi-au arătat-o în proiectele mele artistice, această carte nu ar fi apărut și o dată cu ea, nici preocupările și activitățile care au condus la publicarea ei, cum ar fi exercițiul zilnic de creație, pasiunea pentru lectură și traducere și nu în ultimul rând, dorința de a împărtăși gânduri și sentimente cu alții, chiar dacă această deschidere presupune și o vulnerabilitate asumată. Oricât de departe am fi unii de alții din punct de vedere geografic, ceea ce am învățat de la părinți continuă să mă ghideze în mod fundamental, iar conversațiile pe care le am cu ei, mai ales cele profunde, de viață, sunt o binecuvântare.
La ce proiect lucrezi acum?
Proiectul meu prezent este o carte despre colecționarul american de artă japoneză Charles Freer, fondatorul muzeului, din cadrul instituției Smithsonian la care lucrez. În această carte, demonstrez influența rețelei sociale a acestui colecționar, formată în mare parte din artiști și negustori de artă, asupra gustului său, în materie de artă est-asiatică și mai ales de ceramică japoneză. Creez un fel de geneză și de portret al acestei importante colecții de ceramică japoneză de început de secol XX, folosind atât metode specifice istoriei artelor, cât și instrumente de analiză a rețelelor sociale împrumutate din sociologie.
Din tot ce-am vorbit cu tine, văd o constantă aducere şi readucere pe tapet a influenţei părinţilor, înainte şi dincolo de orice nivel şi demers academic, o permanentă raportare la începuturi, la acel… acasă… N-aș numi-o nostalgie. E prea devreme. Dar, totuși întreb: te-ai gândit să revii în țară? Ce anume te-ai vedea făcând aici?
Nu mă opun ideii de a reveni acasă. Încă nu știu cum ar arăta acea situație, dar sunt convinsă că, în mod ideal, ar fi un context în care să îmi pot valorifica experiența și cunoștințele în cadrul unui proiect de suflet care să îmi dea aripi. Un proiect care, la nivel de societate, să ne reafirme încrederea în forțele proprii și în rolul pe care îl putem juca în lume.
- Stelian Blagoslov, omul care face din metal altceva decât a învățat la școală și acum vizează un festival de artă la Baia Mare - 12 decembrie 2022
- O perioadă în care cuvântul de ordine este „frica” - 27 iulie 2022
- Între Gogol și Buhnici… - 21 iulie 2022