Generația Z. Interviu cu Dr. Paul A. Gagniuc

România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Uneori suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.
Are 37 de ani. Predă bioinformatică la Universitatea Politehnică din București. Om de știință cu tot ce presupune acest arhetip: calm, rigoare, firesc, altruism, generozitate, franchețe. Și cu doza obligatorie de boemie și visare… A preferat să nu vorbească despre multiplele sale distincții pentru cercetare științifică – printre care „Premiul Academiei Române – Constantin I. Parhon” în 2014, ci mai degrabă despre mentorii săi, despre frumusețea unor relații cu oamenii care au contat decisiv în evoluția sa profesională.

„Sunt un soi de… europatriot”

Ai avut o teză de doctorat care a impresiona comisia de academicieni… De ce?

Oh, asta se întâmpla acum aproape 10 ani. Cred ca teza de doctorat a fost un catalizator important pentru relațiile pe care le am acum. Din câte cunosc, a fost prima abordare originală de la noi din țară pe partea de algoritmi și aplicații software în genetică. Îi datorez drumul îndrumătorului meu de doctorat, profesorul Lucian Gavrilă, trecut în neființă din 2012. Câteva metode noi descrise în teză au dus ulterior la observații importante legate de structura informației din secvențele ADN. Teza a fost interesantă pentru cei doi academicieni din comisie, Paul Dan Cristea și Constantin Ionescu-Tîrgoviște, pentru că au înțeles problematica în profunzime. Aproape toți cei din comisia de doctorat de atunci mi-au rămas prieteni și parteneri de știință. Ce a făcut profesorul Gavrilă pentru mine atunci are ecou și în prezent. Mi-aș fi dorit să vadă rezultatele ultimului său doctorand. Ar fi fost mândru.
Academicianul Paul Dan Cristea, spre exemplu, a fost primul din țară care a înființat domeniul bioinformaticii. În timpul doctoratului, țin minte că am dat peste câteva articole românești de bioinformatică din anul 2000, semnate Paul Dan Cristea, și mă gândeam cu admiraţie la aceste articole știinţifice, pentru că simpla lor prezență spunea ca nu sunt primul care a făcut bioinformatică în țară. Destinul a făcut ca Paul Dan Cristea să fie invitat din partea Universității Politehnice din București, de către profesorul Gavrilă, să facă parte din comisia mea de doctorat. Ei se cunoșteau și erau chiar prieteni, lucru șocant pentru mine la vremea respectivă. Atunci l-am cunoscut pe academicianul Paul Dan Cristea și țin minte cât de plăcut surprins am rămas, atât pentru calitatea umană deosebită de care dădea dovadă, cât și pentru simplu fapt că vorbeam „aceeași limbă”: bioinformatica. După trecerea lui în neființă, pentru rezultatele remarcabile în știință și pentru înființarea domeniului „Bioinformatică” la noi în țară, amfiteatrul 024 din rectoratul Universității Politehnice din București este astăzi numit „Academician Paul Dan Cristea”. Printre altele, Paul Dan Cristea a înființat învățământul politehnic în limbi străine și a adus rețeaua „Internet” la noi în țară. Interesant, nu? A ales de-a lungul timpului tineri lângă el, cu care eu am continuat o relație de înaltă prietenie și după trecerea lui în neființă în 2013. Printre acești oameni se numără profesorul Bujor Păvăloiu, profesorul Andrei Vasilățeanu, profesorul George Drăgoi – director al Departamentului de Inginerie în Limbi Străine, în care activez, sau profesorul Nicu Goga și alții. În fine, în cele din urmă, cursul de Bioinformatică înființat la Universitatea Politehnică din București de către academicianul Paul Dan Cristea îl predau astăzi eu.
Acum ajungem la academicianul Constantin Ionescu-Tîrgovişte, pe care l-am lăsat ultimul intenționat. Să-l numesc cel mai bun prieten și tată este puțin, foarte puțin. Înainte de prezentarea publică a tezei, profesorul Gavrilă îl invita pe cel mai cunoscut profesor de diabet din țară, academicianul Constantin Ionescu-Tîrgoviște, în comisia mea de doctorat. Publicase consecvent din 1971, de la biochimie până la genetica umană. Prin mâna lui trecuseră în jur de 40.000 de pacienți și Dumnezeu știe câți studenți. Surse apropiate îmi spuneau: „Vezi că este un tip dur și se leagă de orice chichiță. A respins multe teze!” Până și sora mea, care este medic, îmi spunea: „Am făcut cursuri cu el. Ai grijă că este foarte sever”. Oricum deciziile acestea nu stăteau în puterea mea și chiar nu puteam să fac nimic în privința invitaților. Chiar după primul contact cu academicianul Constantin Ionescu-Tîrgoviște, am realizat că era un tip care îngloba multe calități omenești. Compatibilitatea intelectuală dintre mine și Constantin Ionescu-Tîrgoviște a fost una imediată. A rămas foarte impresionat de conținutul tezei și, pe baza acestei teze, am făcut front comun pe genetică, bioinformatică, predicție matematică și știința diabetului, din 2011 până astăzi.

Aşadar, din această perspectivă, ce-ar trebui să ştie candidaţii la doctorat sau post-doctorat?

În perioada doctoratului, vor trece printr-un proces greu şi stresant de dresaj şi reeducare, în care valorile ştiinţifice internaţionale îşi vor pune amprenta asupra gândirii şi personalităţii lor, definitiv şi irevocabil. Comunitatea ştiinţifică internaţională este direct implicată şi garantează pentru titlul lor de doctor în ştiinţe prin evaluarea anonimă şi publicarea articolelor ştiinţifice aferente doctoratului. El, candidatul la doctorat şi el, doctorul în ştiinţe, vor fi două persoane total diferite. Cel puţin aşa stau lucrurile la Universitatea din Bucureşti. Post-doctoratul este o gură de aer curat, menită să salveze tinerii doctori de la pieire şi nebunie. Aceasta este, după părerea mea, chintesenţa lucrurilor pe care un candidat la doctorat trebuie să le conştientizeze înainte să „vrea”. Dacă are noroc, în timpul doctoratului, cei din catedră îl vor „tortura” pe tânărul doctorand până învaţă să scrie. Nu este nicio glumă, vor înţelege frazele mele „la locul faptei”.

Am citit câteva articole extrem de interesante despre performanţa ta şi a echipei tale de a realiza prima hartă a insulelor Langerhans din pancreasul uman, dar şi despre prima metodă imagistică pentru studiul bolilor metabolice…

În știință, în zilele noastre, abordările noi și metodele originale sunt de mare valoare pe plan internațional. În trecut, metodele de analiză clasice au fost explorate până la extrem. Eu spun în mod continuu că nu se poate menține un progres științific planetar constant atât timp cât nu se inventează și metode noi care să susțină acest progres. Chestiunea aceasta este înțeleasă destul de bine de vestici însă nu și de majoritatea oamenilor de la noi. Mai mult de 90% din setul de efecte pe care tehnologia noastră se bazează astăzi au fost descoperite și bine înțelese înainte de 1944. Un exemplu clasic ar fi diferitele efecte descoperite în fizică, de la efectul galvanomagnetic (Hall) până la efectul piezoelectric descoperit de frații Curie sau efectul fotoelectric observat de Hertz și Hallwachs. Până și invenția tranzistorului în 1948-1950 are rădăcini vechi care pornesc de la o altă invenție (detectorul radio cu cristal) făcută și publicată de Jagdish Chandra Bose în 1895. Aceste observații trebuie să ne spună ceva. Prima dată, aceste observații trebuie să ne spună că istoria științelor nu trebuie neglijată, altfel riscăm să reinventăm roata. A doua oară, trebuie să ne spună că suntem într-o căutare disperată de fenomene noi, proprietăți noi, materiale noi, efecte noi.

Se vorbeşte foarte frecvent de discrepanţa dintre condiţiile de a face cercetare în străinătate şi în România în nişte termeni absolut dezarmanţi, ca să nu spun înspăimântători… Cum vezi această discrepanţă în ce te priveşte?

Cei din afara țării fac știință și au făcut știința așa cum o știm astăzi pentru simplu fapt că au viziune, înțeleg implicațiile rezultatelor, nu acceptă mediocritatea și nu vor să facă sclavi din ai lor, în schimb… îi importă. Universitățile trebuie să aibă oameni în componență care sa fie vârf de lance în cercetare. Așa a fost mereu de când s-au înființat pe lumea acesta stimatele instituții. Un bun exemplu care îmi trece prin minte acum este computerul de orientare și echipamentul de navigație al programului Apollo, realizat de o universitate, adică MIT (Massachusetts Institute of Technology). Provocarea principala în știința mondială a fost şi este originalitatea, lucru care începe să prindă rădăcini şi la noi. Bine că există „UEFISCDI” (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior). Fără această instituție nu ar exista știință în România.

Să înțeleg că există o nemulțumire a ta vizavi de sistemul de învățământ din România…

La întrebarea de mai sus pot să răspund și altfel… Adică, aici am o poveste pe care o știu de la profesorul Bujor Păvăloiu și care este reprezentativă pentru sistemul nostru de învățământ de la orice nivel. Tatăl lui Bulă avea un serviciu care necesita mutări lunare dintr-un oraș în altul. În primul oraș, Bulă este înscris în clasa a doua la o școala mediocră apropiată de serviciul lui taică-său. Înainte de prima oră de Lucru manual, elevii pun plastilina pe bancă și așteaptă cuminți profesoara. Bulă începe să construiască un roboțel din plastilină. Ceilalți colegi îi spun: Bulă, trebuie să o așteptăm cuminți în bancă pe doamna profesoară. Doar doamna profesoară ne spune ce să construim din plastilină. Bulă se uita în jur, îi vede pe toți că așteaptă cuminți și se gândește că așa trebuie să facă și el. Când intră profesoara, copiii spun: „Bună dimineața, doamnă profesoară!” Profesoara spune: „Bună dimineața, copii!” Copiii spun: „Doamna profesoară, ce vom face astăzi din plastilină?” Profesoara: „Copii, astăzi vom face o floare!” Atunci toată clasa începe să facă o floare. Trece timpul și tatăl lui Bulă trebuie să se mute în alt oraș. Din nefericire, în acel oraș există o singură școală, o școală de olimpici. Tatăl îl înscrie la aceasta școală și speră ca băiatul său să se descurce. Înainte de prima oră de Lucru manual copiii se bat cu hârtii, cântă, dansează și încep să facă forme din plastilină după cum le trece prin minte. Bulă, când vede ce fac colegii lui, le spune: „Copii, trebuie să o așteptăm cuminți pe doamna profesoară să ne spună ea ce trebuie să facem”. Copiii se uită la el cam ciudat și continuă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. După puțin timp, intră profesoara. Copiii se așează în bănci și o întreabă pe profesoară: „Doamna profesoară, ce vom construi astăzi din plastilină?” La care profesoara, stă puțin pe gânduri și le spune: „Copii, construiți din plastilină ce doriți!”. Fiecare copil modelează un roboțel, un câine, o căsuță, o bărcuță, iar Bulă, modelează… o floare. Această povestioară a fost cea mai tristă și mai profundă revelație legată de sistemul nostru de învățământ.

Și totuși, există și o jumătate plină a paharului…

Globalizarea a dat naștere unor oportunități cu care omul de rând sau omul de știință sărac nu s-au mai întâlnit până în prezent. Aici vorbesc despre ușurința cu care se pot construi aparate experimentale complexe cu bani puțini. Este astăzi suficient să ai acces la internet, o imprimantă 3D și un microcontroler și poți să schimbi lumea. Avem acces la tot. Ce ne împiedică? Ne împiedică deșteapta zicală evreiască: „Toți se plâng de lipsa de bani, dar nimeni nu se plânge de lipsa de minte”. Să-ți dau un exemplu recent şi pozitiv, legat de ştiinţă şi bani, cu care cred că orice om de ştiinţă român este de acord. Am o colaborare cu CEMT (Centrul de Excelență în Medicina Translațională) la Fundeni. CEMT este o instituţie de cercetare la nivel înalt, unde se face ştiinţă avansată. Chiar acum, acolo construiesc un aparat experimental, sofisticat pentru analiza culturilor celulare, un experiment care nu poate fi făcut cu aparatură convenţională. Acest tip de aparat experimental ar costa 2000-3000 de euro sau mai mult, asta dacă aş avea de unde să îl cumpăr. Să îl construiesc, a trebuit să cheltuiesc 20 de euro pentru câteva componente electronice și module electronice şi să investesc multe ore de proiectare şi programare software. Deci se poate și cu puțini bani. Cred că în România problema ţine mai mult de salarii decât de banii pentru experimente. Ştiinţa se face cu oameni. Oamenii trebuie plătiţi suficient de bine, încât să le stea mintea doar la ştiinţă. Aceasta este adevărata problemă! La bază, problema legată de resursa umană în ştiinţă, şi nu numai, ţine de natalitate. Într-o lume în care ştiinţa şi politica îşi pun problema suprapopulării planetei, două ţări ies în evidenţă: România şi Moldova. Sunt printre pricipalele ţări cu populaţie în scădere de ani buni, şi asta nu doar din cauza migraţiei. Clar, pe noi nu ne mai poate acuza nimeni, măcar pe această direcţie. Partea proastă însă este că vizibilitatea în ştiinţă şi numărul de indivizi din populaţie sunt două variabile direct proporţionale.
Acum, majoritatea capetelor luminate care ar trebui reținute în universități pentru știință și cursuri de calitate, sunt alungate la corporații. Am curajul să spun că aceste corporații au ajuns să fie calitativ mult peste universități în anumite situații. Este bine să ne gândim la cercetările pentru realizarea computerelor cuantice sau la cercetările pe inteligenţa artificială şi cine le face. Acum putem spune, bine, dar corporaţiile sunt bogate. Oare, doar acesta să fie motivul? Am avut și am contact cu o corporație mare de la noi și pot să spun din experiență că așa este, majoritatea deștepților sunt la ei. Mai presus de bani, corporațiile țin în frâu răutatea umană, frustrarea și oferă respect. O minte deșteaptă este mai des atrasă de aceste trei oferte decât de bani. Universităţile pot cu greu să mai ţină pasul cu nevoile variate ale industriei. Pentru corporaţii, know-how-ul este ca respectul, greu de câştigat şi uşor de pierdut. Trăim într-o zonă gri. Nu m-ar mira ca aceste corporaţii să-şi facă propriile universităţi în viitor, care să le satisfacă nevoile legate de o resursă umană adaptată vremurilor. Aş spune chiar că aceste universităţi corporatiste există de multă vreme într-o formă mascată. Se numesc „Formări”. Aceste formări le-aş asocia cu diferite cursuri de masterat din universităţi.
Să revenim la România. Văzând cu ochii mei cum funcţionează o corporaţie, aş îndrăzni să spun că un schimb de experienţă forţat, la nivel de resursă umană, între structurile de stat şi corporaţii, ar duce la minuni în managementul ţării. Una peste alta, ţara are nevoie de oameni verticali, greu de şantajat şi cu ţara tot timpul în minte, la orice decizie. Mă rog… tocmai cred că am descris toţi militarii, poliţiştii şi pe toţi funcţionarii SRI. Cu toate scandalurile politice constante din 1990 până astăzi, partea plină a paharului văzută de puțini oameni, este că nu murim de foame și românii cam au ce le trebuie. Asta nu datorită statului (deşi, poate, totuşi, nişte merite o avea… ), ci mediului sănătos de management dictat de UE și nouă, oamenilor. Avantajul meu şi al generaţiei mele este am trecut prin două sisteme diferite într-o singura viață. Prin urmare, putem să vedem ce ne-a adus comunismul, ce ne-au adus anii 1990 și ce ne-a adus Uniunea Europeană; la care eu unul țin foarte mult. Sunt un soi de… europatriot, să spun așa.

Tu de ce nu pleci din ţară? Cu siguranţă ai avut prilejul…

Așa a fost să fie. Sincer nu am avut niciodată această dorință de plecare, însă gânduri au fost. Cât eram la doctorat, eram legat de țară și de Ministerul Agriculturii. După doctorat, am rămas legat de oamenii care au făcut parte din comisia de doctorat și am continuat post-doctoratul la UMF Carol Davila. Apoi, a apărut Universitatea Politehnică din București. Apoi au apărut copiii și nu am avut curajul să plec cu tot cu familie. Am considerat că lucruri de impact pot fi făcute și din București sau din alte orașe din țară. Un alt motiv a fost acela de a face un tur de forță pentru publicarea de articole științifice în contul instituțiilor noastre românești, care nu sunt prea bine văzute în afara țării și nici luate în seamă prea tare. Am un respect deosebit pentru toţi cei care publică în contul universităţilor româneşti, pentru că aceşti oameni aduc plus valoare şi prestanţă ţării. Ei pot fi văzuţi pe listele de premiere a UEFISCDI. Mă bucur când văd că aceste liste devin din ce în ce mai lungi.

Sunteţi un fel de familie Curie, pentru că şi tu şi Elvira – soţia ta – sunteţi doctori în ştiinţe… şi aţi făcut echipă în mai multe proiecte… Poate ne vorbeşti, dincolo de cei doi copii minunaţi pe care-i aveţi, şi despre proiectele voastre ştiinţifice…

Cine nu are mama soacră, să-și cumpere. Eu am! Fără Anastasia nu am putea să mai facem nimic, nici știință, nici cursuri. Timpuri provocatoare. Elvira este profesorul universitar perfect, care ține minte tot și mă corectează des și constant, iar eu sunt poetul analist, mereu în căutarea adevărului fundamental.
La tine e aşa… o poveste clasică: absolventul de liceu din Bacău, care vine în Capitală şi rămâne acolo, cu eforturi financiare mari şi cu sacrificii pe măsură, pentru a-şi urma un vis… Cum se numeşte visul? Dar sacrificiile ce-au însemnat?
Bunicul meu dinspre mamă, Aurel Uricaru, veteran de război şi un om dur de fel, îmi spunea în copilărie: „Caută să nu faci umbră pământului degeaba!” Concluzie: visul se numește „încearcă să lași ceva demn în urma ta”, iar sacrificiile le-am uitat şi sper să rămână acolo unde le este locul, în uitare.

Te-am auzit într-o discuţie mai veche spunând cu un firesc debordant, cu un fel de blândeţe bucovineană, pentru că rădăcinile tale sunt și acolo: „trebuie să existe leac pentru diabet”. Dar blândeţea aceea mie-mi semăna a îndârjire, a încăpăţânare… Îţi mai aminteşti? Poate ne dezvolţi puţin acea afirmaţie…

Îmi amintesc. Acest „trebuie să existe un leac pentru diabet” este mai mult un dresaj pe care l-am moștenit de la cel mai bun prieten, academicianul Constantin Ionescu-Tîrgoviște. Sunt un „specialist” pe partea de diabet, creat printr-un soi de inducție.

Pentru mulţi oameni de ştiinţă apare tentaţia de a scrie beletristică, de-a schimba uneori registrul în mod radical, poate ca defulare… Deşi eşti încă foarte tânăr, ştiu că şi la tine a încolţit acest gând…

Crezi că există o diferență între pictori, scriitori și oameni de știință (fizicieni, matematicieni, chimiști)? Eu unul cred că nu este nicio diferență. Toți avem un set de caracteristici comune: curiozitate, creativitate și nevoia de comunicare. Prin urmare, da, așa este. Scrierea de beletristică este un gând pe care îl am de ani de zile și de care nu reușesc să mă apuc. Caut o fereastră cu lipsă de inspirație pentru știință în care să mă apuc de două cărți, probabil și singurele pe care doresc să le scriu. Este vorba despre povestea „de război” a bunicului meu de pe tată, Petru Gagniuc, și despre relația cu academicianul Constantin Ionescu-Tîrgoviște, care, a avut și el o poveste „de război” întinsă pe 50 de ani de activitate în diabet și în sistemul de sănătate.