Ne adaptăm la contextele sociale care apar? Găsim soluții eficiente în situații dificile? Manifestăm respect pentru ceilalți și ne putem sincroniza acțiunile cu ei?
Nu? Mergem pe varianta cu mie să îmi fie bine și restul nu contează? Ne ascundem în peșterile fricii că cineva necunoscut și neprecizat ne vrea răul oricând și oricum? Refuzăm să gândim și să analizăm contexte, dincolo de expunerea la prima manipulare? Instinctul supraviețurii o ia năuc în toate direcțiile, iar cel al altruismului nu se instalează? Atunci, nu cumva avem un scor scăzut de inteligență socială?
Perseverăm în fața dificultăților, apreciind corect sarcinile și resursele? Obținem energie pozitivă din emoții, acționând performant pentru prezervarea ființei? Rezistăm tentațiilor efemere pentru a atinge un scop mai înalt? Ne înțelegem cu cei din jur, identificându-le și respectându-le emoțiile și nevoile? Acționăm în acord cu cerințele sinelui și cu necesitățile celorlalți?
Nu, la toate de mai sus? Avem convingerea că dacă noi suntem fericiți nu există om nefericit pe lume? Că dacă noi nu avem bunici, nimeni nu are? Refuzăm să ne spălăm mâinile și să purtăm o mască de protecție? Ignorăm norme sociale și sanitare? Practicăm ipocrizia ca stil de viață? Nu acceptăm un vaccin în context de pandemie? Credem că suntem cei mai deștepți oameni de pe pământ, că ne pricepem la orice în fiecare secundă a vieții noastre? Am decis că suntem deținătorii adevărului absolut, că am demontat toate misterele universului și am destructurat toate conspirațiile și ocultele mondiale? Pe scurt, părem că suntem în plină manifestare a unei sociopatii sau a unui sindrom post-traumatic? Nu cumva, pur și simplu, doar suntem la pământ cu inteligența emoțională?
Este cultura un educator civic, un formator al gândirii critice, al empatiei? Este cultura o platformă care susține dezvoltarea emoțională a societății? Este cultura un sistem de valori și de acțiuni care participă la vindecarea traumelor societății?
Nu știm, la toată lista? Dacă tot avem un minister dedicat, Cultura este – ar trebui să fie? poate întruni condițiile de a fi? – „serviciu public”? Cu studii de impact, analiza contextului, cunoașterea grupurilor țintă și a nevoilor și măsurilor care accesează aceste nevoi? Care ar fi ultima, sau prima, sau una dintre cercetările comandate de Ministerul Culturii, pentru a-și stabili politicile publice? De exemplu, ce instrumente administrative sunt necesare? Sau: este modelul anglo-saxon potrivit într-o societate mutilată de comunism? este modelul franco-italian potrivit pentru o societate avidă de libertate și descentralizare? este vechiul model american potrivit pentru o societate aflată în disoluție axiologică? Cum se armonizează diversele măsuri de finanțare cu caracteristicile și nevoile specifice ale societății? Ce înseamnă proiecte prioritare, dacă tot au fost inventate? Să fie entertainment, să fie educație, să fie fidelizare, să fie activare? Să fie cultura formă de educație continuă pentru adulți și să fie facilitat accesul la ea pentru cât mai multe categorii de sociale? Să fie subvenții, să fie voucher-e? Să consumăm cu toții și o poveste pe lângă cei doi litri de apă pe zi, pentru că poveștile ne dezvoltă emoțional și ne învață care sunt consecințele faptelor bune și ale celor rele și cum să discernem între bine și rău, între efectele practicării adevărului și a minciunii și între lașitate și curaj?

Un comentariu la „Doi litri de apă pe zi, un film pe săptămână și trei cărți pe an”

  1. Pingback: Dezastrul sanitar de acum a început cu mulți ani în urmă. De ce Educația și Cultura nu sunt mai puțin vinovate - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.