Hayek a ținut un discurs la scurt timp după ce a ajuns la Cambridge și a fost întrebat de R. F. Kahn:
Dacă mâine mă duc să îmi cumpăr un palton nou, asta ar spori șomajul?
Da, a spus Hayek, dar […] ar fi nevoie de un argument lung, matematic, pentru a explica de ce.
Criza economică mondială, începută în luna decembrie 2007 ca o criză a sistemului financiar și botezată mai apoi de elitele economice neoliberale ca o criză a datoriei publice, a scos lumea din amorțeală, repunând pe tapet vechi idei, desuet-uitate (parțial abandonate), odată cu mult trâmbițatul (mai apoi uzatul) sfârșit al istoriei (Francis Fukuyama). Criza economică re-setează politica occidentală, aducând la lumină demonii național-fascismului. Lumea politică s-a îmbogățit cu o multitudine de personaje excentric-revanșarde de tip Trump și pletora ce-l urmează (Bolsonaro e inclus și el aici). Și în România epoca post-2009 a însemnat inclusiv perioada înșurubării depline a ideilor neoliberale în societatea noastră. Cu măsurile dure de reducere a cheltuielilor publice, concomitent cu discreditarea și caricaturizarea sindicatelor, țara noastră și-a recalibrat (cel puțin) politica domestică. Ascensiunea Partidului Social Democrat și consolidarea lui teritorială este și ea o consecință a acestor aranjamente economice recente. Discursul urii amplificat împotriva categoriilor lipsite de capital simbolic, deci de privilegii, este și acesta tributar (este de analizat în ce măsură) acestui modus vivendi economic ce ridică pe piedestal austeritatea. Dar după cum ne spune Mark Blyth, austeritatea nu e un corp de idei şi o doctrină bine pusă la punct, mai degrabă face referire la un set de credinţe despre rolul statului în economie, răspândite în teoria clasică (şi contemporană) a economiei (p. 44).
Economiștii liberali din secolul al XIX-lea au construit pe fundația solidă moștenită de la Locke, Hume și Smith. Pentru Locke, statul este dușmanul pieței, implicit al capitalismului, iar Hume se exprima total împotriva datoriilor publice, prezicând chiar prăbușirea Marii Britanii din cauza emiterii excesive de datorii. Când Hume făcea aceste premoniții despre perfidul Albion, acesta se pregătea să domine lumea pentru mai mult de un secol. La Adam Smith lucrurile erau la fel de clare: cumpătarea este nu doar virtuoasă ci și productivă.
Ricardo vine și el într-un registru lockean, acesta nerezervându-i statului nici un rol pozitiv (p 183). La Mill statul trebuie să pulseze un pic mai mult, un liberalism soft care, în opoziție cu cel predicat de Ricardo, a împins gândirea liberală către cele două căi divergente:
noul liberalism, unul intervenționist (T. H. Marshall, Keynes, Beveridge);
liberalismul fundamentalist al ramurii austriece (Hayek, von Mises, Schumpeter).
Dacă la Schumpeter progresul economic generat de societatea capitalistă aduce cu sine inclusiv dezordine și de aceea capitalismul nu poate fi judecat pe termen scurt, legile austerității fiind parte a acestui ansamblu complex, pentru Keynes consumul aduce investiții și nu economiile, cecurile de salarii ale muncitorilor stimulând investițiile. Iată de ce, membrii școlii austriece (refugiați în America) au stresat pe deflație, adică pe tăierea salariilor și a prețurilor atunci când are loc o recesiune financiară.
După război, ordoliberalii germani (ordoliberalii consideră că rolul statului este acela de a stabili condițiile cadru necesare pentru ca piețele să opereze eficient) au transformat Germania în refugiul postbelic al austerității – Erst Sparen, damn kaufen [„mai întâi economisește, apoi du-te la cumpărături!”]). Criza europeană recentă are în registru economic o serie de instrucțiuni ordoliberale. Mai târziu, monetarismul lui Friedman a netezit calea pentru neoliberalismul de dată recentă, efectele căruia ne-au zdruncinat pe toți – mai puțin plutocrația financiar-politică (Cei mai bogați 400 de americani deţin mai multe active decât cei 150 de milioane de la baza piramidei – p. 39, iar după criza din 2008, băncile care s-au aliniat cu Comisia pentru Valori Mobiliare şi Burse de Valori din SUA şi-au oferit compensaţi de 2,2 trilioane de dolari – p. 90.). Cele zece politici ale Consensului de la Washington, elaborate de John Williamson, sunt cât se poate de ilustrative pentru ordinea neoliberală și mai apoi a austerității. Patrulaterul de foc includea politici ce vizau disciplina fiscală, liberalizarea comerțului și a investițiilor străine directe (ISD), privatizarea și dereglementarea.
A funcționat, totuși, austeritatea în tot acest amalgam economico-politic sintetizat și foarte precis detaliat de economistul scoțian Mark Blyth? Blyth ne spune că nu, oferindu-ne atât exemplele interbelice ale Statelor Unite, Marii Britanii, Suediei, Franței, Germaniei și Japoniei (pp. 287-314), dar și cazurile mai noi din România, Bulgaria, Estonia, Lituania și Letonia (pp. 314-344). În acest volum Blyth demonstrează foarte clar cum austeritatea este o idee periculoasă pentru că i) nu funcţionează atunci când este aplicată, ii) se bazează pe săraciii care plătesc pentru greșelile bogaților – puțini dintre noi am fost invitaţi la petrecere, dar factura o achităm cu toţii şi iii) se sprijină pe absenţa unei mari erori de structură. În acest cadru, economistul anti-austeritate este un keynesian ce înțelege că disciplina financiară este grozavă pentru bănci pentru că oamenii care trebuie să plătească pentru dezastru nu sunt cei care l-au provocat. Orfan de mamă la vârstă fragedă și crescut de bunicii materni, Blyth a fost un copil ce s-a făcut mare cu ajutoare sociale, unul ce știe bine că viitorul nu le poate aparține doar acelor oameni (puțini) ce sunt deja privilegiați. Volumul este important pentru toți cei care vor să înțeleagă cum funcționează economia într-o societate modernă, pentru cei care, vulgarizând, repetă niște propoziții șablon memorate pe de rost de pe niște platforme neoliberal înclinate. Pentru marxiștii ortodocși, sistemul redistributiv ce-l inspiră pe Blyth ar putea să fie considerat unul limitat-insuficient, alienarea specifică capitalismului nefiind clătinată de asemenea idei redistributiv-keynesiene. Dar cine poate acum submina dezrădăcinarea (Simone Weil) construită cu migală prin intermediul banilor și a muncii repetitive exersată (deja de secole) pe cei care-și vând forța de muncă în sistemul capitalist?
- „O familie aproape perfectă” sau spectacolul cotidianului - 22 decembrie 2024
- Sursele neîncrederii într-un sat moldav sau lumea rurală sub lupa antropologului - 14 decembrie 2024
- Micile comunități depărtate de centrul cultural - 9 decembrie 2023