Cu o consecvență de aproape două decenii, o trupă mică, dar extrem de valoroasă, cea a Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, se dovedește oricând dispusă experimentului, deschizându-se către noi și noi formule. Dacă alte teatre care au luat startul alături de cel de la Sfântu Gheorghe s-au clasicizat sau au mai obosit între timp, TAM și echipa sa au rămas disponibile pentru orice trăsnaie de calitate. Își văd și acum, netulburat, de direcția avangardistă, invitând regizori în căutare de forme proaspete. Așa s-a întâmplat și cu ultimul spectacol, „Și liniștea are puls”, de dramaturgul britanic Brad Birch, în regia lui Horia Suru, neobosit în a experimenta, cu fiecare montare, o nouă direcție.
Pornind de la textul despre disoluția unui cuplu format dintr-o Ea și un El storși de jobul pentru care nu simt nici o afinitate, regizorul multiplică perechea de trei ori, împărțind replicile sau reluându-le. Serializarea celor doi parteneri fără identitate, rutina dublată de instantanee sau de reacțiile în fața situațiilor de fiecare zi, de la muncă sau de acasă, repetată de fiecare dintre cei șase, accentuează gradul de generalitate a existențelor trase la xerox. Spațiul conceput surprinzător de scenograful Romulus Boicu, cu scena ridicată în mijloc, ca o galerie, contribuie în mare măsură la impresia de spectacol-instalație. În fiecare dintre cele patru încăperi, living, dormitor, baie și bucătărie, locuiește câte un cuplu. Pe laterale, două birouri. Publicul se plimbă de jur împrejur pentru a alege la care dintre scenele desfășurate, hai să zicem simultan, se va opri. Decupează un fragment de aici, unul de dincolo. Se oprește asupra unui singur plan sau alege desfășurarea de ansamblu (mă rog, cât ansamblu poate prinde cu ochiul sau urechea). Poate sta unde vrea, în picioare, pe trepte sau pe scaun (dacă îl cere). Libertate deplină! Toate posibilitățile rămân deschise pe întreaga durată a spectacolului.
Simultaneitatea pe care o propune Horia Suru, cu acțiuni scenice desfășurate (aparent) în același timp, în spații înghesuite – reproducere a aglomerației și sufocării pe care ne vedem nevoiți să le gestionăm zi de zi – reprezintă, într-un alt plan, un pariu de mare virtuozitate tehnică pentru actorii cu intrările și replicile cronometrate la secundă. Unul pe deplin câștigat! Strecurându-se afară și înăuntru, cu mișcări atent calculate de Sophie Duncan, în cutiuțele lor strâmte, personajele le iau parcă aerul partenerilor de scenă, dar și publicului care, fără să-și dea seama, se imersează în spectacol. O oglindă a lumii noastre agitate, unde oamenii trag de dimineață până seara pentru bani, în job-uri pe care le aceptă „pentru că nu au nici o altă opțiune”, după cum va spune personajul Fatmei Mohamed, actriță cu o prezență captivantă și o expresivitate corporală de invidiat. Unde nici o construcție afectivă nu rezistă. Epoca grabei, a stresului și a depersonalizării. Unul dintre cele mai izbutite aspecte ale spectacolului semnat de Horia Suru este alternața de ritmuri, de la goana înnebunită a tuturor personajelor spre serviciu, pe fondul zgomotului astenizant de mașini, până la momentele de epuizare și apoi cacofonia vorbitului deodată.
Graba îi face pe toți nervoși, oțărâți și deseori vulgari. Nici un stimul nu-i atinge în mod profund. Rar vorbesc unul cu altul. Totul este pe fugă, și discuții, și relații, și sex – mai degrabă terapeutic decât rezultat al intimității. Orice devine obositor și enervant. Lipsa timpului necesar pentru a înainta pas cu pas într-o relație care să se dezvolte și să prindă temelii omoară plăcerea. „Îmi fug gândurile în mii de direcţii, pentru că mintea mea e dezrădăcinată, pentru că nu are nimic de care să se agaţe”, va spune unul dintre personaje. Fiecare este angrenat în propriul monolog, cu informații disparate, cu flash back-uri de peste zi sau cu reacțiile produse de întâmplările de duzină cu colegii de la job. Sau cu șeful! Dar în cețurile interioare ale unui eu din ce în ce mai indistinct își croiesc drum anxietatea și teama de moarte.
Același ciclu se reia în viața fiecărui cuplu, cu scene domestice, însoțite de detalii subtile, trezire, spălat abulic pe dinți, conversație scurtă cu partenerul/ partenera, ceainicul care scoate fum, fuga haotică spre serviciu a tuturor personajelor în același timp, frecușul de la muncă, spaima subterană de a-și pierde jobul. Îmbrăcate office, în taior negru cu bluză albă, toate femeile arată parcă la fel. Aceleași replici se rostesc de către cel puțin două personaje, semn al standardizării discursului. Dezumanizarea și depersonalizarea, pe de o parte, frica de scăderea performanței și de consecințele fatale ale uzurii, pe de alta („fiecare telefon și fiecare email sunt o amenințare”, va spune personajul Ioanei Costea), domină societatea de pe scenă. Fiecare dintre actori găsește propria soluție pentru a le exprima, ca Elena Popa, serioasă, cu un pattern solid, a cărui deviză este „nimic prea mult”, sau ca Daniel Rizea în bărbatul obosit, depășit, dar uman, într-un rol expresiv, construit cu o excelentă economie de mijloace.
Personajele își amintesc dramele pe fugă. Nu au timp de profunzimi. Mănâncă pe sponci hrana cu E-uri în pauza de masă („Nu e nici o diferență între pâinea acestui sandwich și cartonul în care e ambalat”, va spune personajul interpretat de Claudia Ardeleanu, o actriță de o factură specială, cu voce penetrantă și cu o puternică prezență de scenă). Apoi, după munca epuizantă, zac în fața ecranului, acaparați de telefon, de monitor sau de televizor. „Ne petrecem majoritatea serilor în faţa televizorului. Ţi se oferă en gros visele altor oameni, iar tu nu eşti nevoit să ai propriile opinii”, va adăuga tânăra iritată de prietenul ei care „se uită tot timpul la TV, la bombardamente și, în rest, nimic. Stă și se uită imobil la Știri”. Personajele trăiesc, prin procură, dramele de la TV, în inflația de catastrofe și de bombardamente care, serializate, își pierd impactul: „La televizor arată imagini cu un bărbat care ţine în braţe trupul fiului său. E mort iar în fundal se aude muzică”, va spune personajul lui Costi Apostol, reproducere fidelă a anesteziei induse de o existență fără scop, în afară de cel al supraviețuirii financiare. „Înainte de ora zece am reuşit să văd oameni suferind în mod real şi să trăiesc mizeria răspândită ca o epidemie globală, de mai multe ori decât am reuşit să simt orice fel de satisfacţie persoanlă. Şi asta datorită televizorului, radioului şi internetului.” Cu viața reală se întâlnește numai când ajutorul pe care trebuie să-l dea tatălui rămas șomer îi dă peste cap, deși ambii parteneri muncesc.
Toți bărbații din cuplu le spun partenerelor „Ești în centrul tuturor deciziilor pe care le iau. Am nevoie de tine. Te iubesc”. Doar că același „Te iubesc” va fi și replica de despărțire, pentru că, în frecușul de zi cu zi, cu mărunțișurile fără sens care le mănâncă tot timpul, cuplurile sunt sortite disoluției. Certurile izbucnesc din nimic, iar înstrăinarea se insinuează pas cu pas. Chinuindu-se să facă față presiunii constante, să depășească depresia, nici unul dintre ei nu mai știe cine e cu adevărat. Contactul cu ceea ce este esențial și priza cu propria ființă au dispărut. Ritmul existenței îi depersonalizează. Poate că cea mai relevantă replică a spectacolului este „Mi-e dor de mine”, a personajului Ioanei Costea care interpretează atât de firesc și, în același timp, nuanțat, onestitatea, lipsa de perspectivă și epuizarea.
„Și liniștea are puls” reproduce disiparea și serializarea vremii noastre, în care până și sărbătorile sunt trase la xerox: „Bem șampanie proastă și ne uităm la artificiile altor oameni”. La fel ca și descărcarea generală, în care toți țipă, dansează, aruncă fulgii din perne, distrug cu zâmbetul pe buze. Când lucrurile nu mai funcționează între parteneri, ambientul creat de Romulus Boicu intră în disoluție. La final, personajele părăsesc scena pentru ca alții, care până atunci ocupau poziții marginale, să le ia locul. Caruselul depersonalizării se rotește la nesfârșit.
Foto: Radu Matei
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022