Dinamica politicii și identitatea artistului. „Artists Talk”, la ARCUB

„Artists Talk” este un spectacol dialogal, semnat de Gianina Cărbunariu și având la bază un text propriu. El explorează relația artistului cu creația sa, în contextul schimbărilor politice la nivel național și european. Faptul că personajele (interpretate de Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean și Bogdan Zamfir) sunt așezate sub o umbrelă a anonimatului ajută la identificarea multor altor stări de fapt similare petrecute în diferite contexte sociale.

Natura artei este politică, acesta nu mai e un secret pentru niciun consumator de cultură. Dacă un demers artistic este adresat unui grup, unei comunități, unei cetăți, unui context, el se manifestă ca fiind politic, pentru că orice astfel de inițiativă conservă pârghiile primordiale ale funcționării polis-ului și integrează toate schimbările care se produc la nivelul valorilor care guvernează viața socială.

În această lumină există o întreagă istorie a dezbaterilor coagulate în jurul tensiunilor manifestate între abordările etice cu privire la artă și la dimensiunea estetică a creației. Produsele artistice contemporane sunt permanent integrate acestor dezbateri, prin prisma dinamicii manifestate în sfera politicii, care este marcată de o accentuare a relativității și relativizării valorilor. Discursul artistic, prezentat în ambalajul empatiei față de grupul țintă al creatorilor față de cei care sunt, de fapt, instrumentalizați întru succesul financiar și de imagine al artiștilor este, în esență, o marcă a narcisismului societății contemporane în care s-au diluat puternic funcția ascultării și fondul empatic al comunicării interumane.

În „Artists Talk”, situațiile din scenă se înscriu în sfera universalității, ceea ce conduce la oglindiri multiple ale unor fapte care vor rezona cu siguranță în memoria colectivă și individuală a spectatorilor. „Somewhere in Europe” (dominând scena sub forma unei reclame luminoase) este sintagma care localizează acțiunile scenice și care, prin absența unei specificități, configurează un topos flexibil detectabil la nivelul realității europene.

Un primar izolează o comunitate considerată etnie defavorizată, construind între aceasta și cetățenii feriți de eticheta marginalității ceea ce este cu siguranță un zid, dar pe care primarul (interpretat de Alexandru Potocean) îl numește gard, conștient fiind de impactul la nivelul mentalității colective a primului termen. Zidul în cauză este prezentat ca o operă de artă, ceea ce face ca demersul care poate părea o manifestare generoasă a autorității, ridică probleme cu privire la funcția drepturilor de autor. Zidul nu va putea fi dărâmat, fiind protejat de drepturi de autor, transformându-se creația artistică într-o armă a politicului și într-un sprijin al accentuării marginalității anumitor grupuri sociale. Tinerii artiști (interpretați de Ilinca Manolache și Bogdan Zamfir) sub coordonarea unei profesoare afiliate politic (Ruxandra Maniu) și susținuți de vocea unui cetățean (Gabriel Răuță) revoltat împotriva celor izolați prin intermediul “gardului”, constituie un cvartet ideologic care validează funcția politicii în deturnarea conceptului de drepturi de autor de la funcția lui primordială. Desigur, această scenă va trezi amintirea zidului de la Baia Mare, construit pentru a separa romii de români, dar rolul său cel mai relevant este acela de a pune în lumină o ciocnire puternică între un fapt de sorginte etică și o acțiune de tip artistic și de a semnala pericolul prin care încălcarea drepturilor omului se poate face prin falsificarea unui alt drept: acela de proprietate intelectuală.

Arta socială este, la nivel european, o formă de manifestare fără de care contextul cultural nu ar mai putea fi reprezentat. În centrul atenției multor festivaluri de arte performative stau astfel de producții care sunt construite într-un limbaj și printr-o formă de argumentare fără de care finanțarea necesară pentru a crea spectacolele respective nu ar fi obținută. O scenă din „Artists Talk” reprezintă o reflecție tocmai asupra acestui tip de context, dar mai atrage atenția asupra unor aspecte notabile. Cei patru protagoniști ai acestei scene pun în lumină, prin dialogul lor, faptul că între creatori și comunitățile discriminate nu există întotdeauna un flux comunicațional, o disponibilitate a celor care inițiază produsul artistic de a empatiza cu paradigmele culturale ale celor care devin subiecți ai spectacolului propus. Astfel, prin refuzul (sau eșecul) creatorilor de se situa într-o relație de deschidere cu membrii grupului situat în centrul discursului artistic, aceștia se transformă în instrumente pentru atingerea, de către artiști, a vizibilității și câștigului material. Dialogul lor mai pune în lumină și faptul că vehicularea unor astfel de produse culturale riscă să fie prezentată printr-un limbaj pretins critic, construit pe clișee recognoscibile.

O altă scenă a spectacolului având, în esență, același mesaj ca și cea menționată anterior vizează demascarea modului în care cei care realizează filme bazate pe situația unor comunități care trăiesc pe limita pericolului înțeleg să se raporteze la principiile deontologiei profesionale. Industria filmului contemporan (fie el documentar, lung sau scurt – metraj) a integrat ușor moda creației având în centrul său persoane aparținând unor comunități discriminate. Astfel de filme ajung în festivaluri, iar producătorii și regizorii ridică statuete prestigioase, în urma premiilor obținute. În spatele acestor momente de glorie stă, de fapt, transformarea unor grupuri marginale în masa de manevră pentru atingerea succesului de către anumite case de producție.

Inspirată de discursurile regizorului Alvis Hermanis care și-a exprimat deschis atitudinea sa împotriva fenomenului imigraționist, scena construită sub forma unui interviu realizat cu o jurnalistă (Ilinca Manolache) care nu împărtășește opiniile regizorului (Alexandru Potocean) indică modul în care este relativizată o anumită condiție – în cazul acesta, cea de imigrant – în lumina unor abordări extremiste formulate chiar de unii artiști și generează noi interogații despre etica artistului în relația sa cu realitățile sociale. Regizorul, imigrant el însuși neagă vreo similitudine cu condiția celor împotriva cărora își îndreaptă discursul, afirmându-se, prin prisma unei viziuni naționaliste, ca aparținător de drept al Europei, rang la care, susține acesta, nu pot accede cei cărora el consideră că trebuie să li se închidă porțile. Traducătorii interviului (interpretați cu umor și subtilitate de Ruxandra Maniu și Gabriel Răuță) care par a deturna pe alocuri sensurile replicilor traduse, au funcția de a prezenta impactul pe care opiniile formulate pe marginea unei teme precum cea în jurul căreia este construită această scenă, accentuează și generează ecouri în rândul opiniei publice.

Finalul spectacolului este rezervat unei scene care are la bază biografia scriitoarei evreice Irène Némirovsky, ucisă la Auschwitz. Discursul lui Bogdan Zamfir, rostit în limba franceză ne prezintă nu doar biografia scriitoarei, ci se instituie ca o formulă de problematizare a identității. Pe un palier interogativ, este pus sub lupă modul în care identitatea artistică, prin abandonarea unei comunități pentru o alta (din motive generate fie de atrocități istorice, fie de interese personale sau profesionale) primește un grad de relativitate comparabil cu cel al valorilor manifestate în plan socio-politic.

Spectacolul Gianinei Cărbunariu este de văzut și de revăzut întrucât publicul are nevoie să își păstreze resursele de luciditate cu privire la raporturile existente în planul relațiilor dintre valorile care ar trebui să solidifice structura comunităților și conexiunile dintre ele și creația artistică ce nu poate fi ruptă de realitatea politică. Interpretarea actoricească este de o calitate ireproșabilă, toți cei patru protagoniști dovedind abilitatea de a schimba identități și situații și de a asimila discursuri care conțin interogații ce privesc orice individualitate sau comunitate artistică de azi.