Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Dana Buzura-Gagniuc: „Eu sunt casa mea!”

Dana Buzura-Gagniuc: „Eu sunt casa mea!”

M-am întrebat adesea ce-aș face dacă aș avea o sumă uriașă de bani… O sumă atât de consistentă încât să-mi permită orice moft, orice fel de achiziție, orice casă, orice călătorie… Și răspunsul a venit rapid, simplu și tranșant: n-am nevoie de o altă casă diferită de spațiul în care locuiesc acum și care este suma eforturilor, a timpului, a investițiilor materiale și sentimentale, a ideilor, a emoțiilor, a furiei, a temerilor și – de ce nu? – a lacrimilor și iubirilor mele… Pentru că o casă se construiește cu eforturi, dificil și în timp, la fel cum îți edifici personalitatea, pregătirea, studiul, devenirea. Și totuși, dacă mi-aș permite totul, casa mea ar arăta exact la fel cu cea pe care o am acum când îmi permit doar lucruri obișnuite pentru un om obișnuit. N-aș vrea nimic în plus, nimic în minus, pentru că eu sunt casa mea… Însă, cu siguranță, aș călători, aș strânge-n suflet și-n minte cât s-ar putea de mult, și-aș insista pe acel segment. Al cunoașterii, al satisfacerii unor curiozități și dorințe culturale.

Casa mea, adică cele trei camere, o bucătărie, două holuri, două băi, o terasă, o curte cu pomi, foarte multe flori, două pisici și-un cățel, spațiul cald și calm în care mă întorc cu o formă naivă de nestăpânită emoție în fiecare zi când vin de la biroul rece și convențional ori de la shopping sau de la orice alte întâlniri, activități, acțiuni… este deopotrivă și casa mea de vacanță… Poate și din considerentul pur subiectiv care-mi spune că viața trebuie să fie relaxantă, frumoasă, liberă, colorată, echilibrată și după serviciu și înainte. Din convingerea că ne putem permite simplu și cu un minimum de efort o vacanță în fiecare după-amiază. Pentru mine vacanța nu trebuie să însemne doar cele două sau trei săptămâni din sezonul estival în care alegem un concediu într-un loc exotic. Vacanța mea trebuie să fie liniștea mea, chiar după-amiaza mea, casa mea. Și, în acest prezent atât de complicat, de alert, de tulbure, avem nevoie de acest debușeu în fiecare zi.
Mi-am privit casa, întotdeauna, ca fiind o prelungire a mea, a sufletului meu, a simțului meu estetic și cromatic, poate dintr-un egoism excesiv, poate dintr-o dorință de a mă regăsi, de a mă căuta și cunoaște, de a domina chiar. Cred că între noi e o relație care, musai, trebuie să fie onestă. În care domin și eu, domină și ea. În care ne potențăm reciproc liniștea, inspirația, momentele de visare, cele de încărcare a bateriilor, în care ne refugiem de nebunia cotidiană, una în brațele celeilalte.
Nu i-am înțeles niciodată pe oamenii care au multe case. Care dintre ele este cea adevărată? Care este „acasă?” M-am întrebat ce fel de neîmpliniri, neliniști, temeri trebuie să fi avut ca să fie nevoiți să le înăbușe acumulând spații, decoruri, opulențe, risipindu-se atât de mult între locuri, camere, stiluri. Căutându-se pe sine, de fapt. De ce trebuie să ne oferim falsa idee că trebuie să dominăm spații, teritorii, decoruri? Cred că fiecărui om trebuie să-i corespundă doar o casă. Una singură, care să fie o prelungire a sufletului, a simțului practic, estetic, cromatic, artistic poate, al fiecăruia dintre noi. Sigur, nu e exhaustiv nimic din ce spun, pentru că nu se poate exclude ideea de a avea un apartament la mare, în care să-ți petreci vacanțele, o cabană la munte, o căsuță departe de lume…
După cum cred că e o falsă afirmație cea legată de capacitatea de a-ți lăsa dincolo de ușa de la birou problemele de serviciu. N-ai cum, pentru că nu ești robot. Nu poți să închizi o ușă, să apeși un buton, să trasezi o demarcație atât de rigidă și de categorică între cel care ești dimineața și cel care devii după-amiaza. Dar există lucruri pe care le poți face pentru a-ți spori confortul fizic și psihic și acestea țin și de armonizarea spațiului de-acasă, dincolo de celelalte activități, preocupări, oameni și locuri care ne pot colora viața. De fapt, ce căutăm în acest prezent tulbure și alert? Ce ne dorim de la jumătatea de acasă a vieții noastre, pentru că – haideți să recunoaștem – jumătate din viață înseamnă serviciu, trafic, supermarket, poate, sală, bazin, cursuri, întâlniri, transportul copiilor la meditații, sport…etc.? E esențial să înțelegem că nu suntem două personalități într-o singură persoană. Suntem un singur om care, opt ore, este nevoit să digere spații, decoruri, persoane, probleme care nu constituie o opțiune, ci un dat. Și care caută ulterior o idee, un decor, o atmosferă care să contrabalanseze orele de la birou.
În acest prezent dominat de superficialitate, de tendința de construire a unor realități virtuale, în care riscăm să ne pierdem, să devenim sclavii unor mode și tendințe care, la un moment dat, avem senzația că ni se potrivesc, casa rămâne acel CEVA care se construiește, pe care îl edifici, așa cum – citind, studiind, documentând – te edifici pe tine. Mi se pare atât de important „să pui mâna” pentru a-ți aranja spațiul tău. Sigur, nu fac o pledoarie pentru minimalizarea rolului designerilor, a dezvoltatorilor imobiliari, a celor care oferă soluții complete în acest domeniu. Dar cred cu tărie în importanța chimiei între om și locuință, între locatar și spațiul de locuit. În ce se traduce această chimie? Într-o armonie între interior și exterior care să-ți confere confort, liniște, siguranță. Chiar dacă ai cumpărat-o la cheie, ți-a decorat-o un designer, ți-ai ales-o pe cea preferată dintr-o multitudine de oferte, casa trebuie să fii tu! Unicat, nu duplicat! Această idee de unicitate cred că ne poate da un confort extraordinar.
Am oscilat întotdeauna între două stiluri: clasic și rustic, pentru că le-am simțit mai apropiate de sufletul meu, mai calde. M-am întrebat la un moment dat dacă faptul că sunt un semn zodiacal de pământ are vreo relevanță. Posibil. Dar nu decisiv. Stilul clasic mi-e drag grație sobrietății și seriozității pe care le imprimă, iar cel rustic grație asocierii cu vacanța, căldura, câmpul, copilăria cu tot cu poveștile ei perfecte, rădăcinile, muntele, libertatea, pădurea. Și, pentru că nu pot să merg în vacanță de câte ori simt nevoia, mi-am construit vacanța mea din fiecare zi, amenajându-mi casa așa cum mi-ar plăcea să fie o casă de vacanță: puțin clasic, puțin rustic, cu mult lemn, cu piatră, cu materiale naturale și doar în culori de pământ. Cu recuperarea multor lucruri vechi și valoroase de la bunici. Pentru un asemenea stil, deloc comod, deloc ușor de îngrijit… cred că optezi doar la maturitate. N-a fost atât de gândit de dinainte acest stil, ci pur și simplu s-a născut pas cu pas în timpul și-n anii în care mi-am construit universul de acasă. Și, deși știam că nu e un stil comod, mi l-am asumat. Micile mele colecții de halbe, de vase din ceramică, biblioteca mea într-o permanentă expansiune, sutele mele de ghivece de flori sunt precum copiii mei cărora sunt tentată să le cumpăr lucruri noi de câte ori ajung undeva departe de casă. Din călătorii ori din concedii vin cu halbe sau vase înghesuite-n bagaje printre haine ca să nu se spargă, cu plante, cu măști din lemn, cu icoane, cu povești… Și nu există bucurie mai frumoasă decât întoarcerea acasă…

Un comentariu la „Dana Buzura-Gagniuc: „Eu sunt casa mea!””

  1. Pingback: Oameni - Case - Orașe. Dinamica utilizării spațiului public și a spațiului privat - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.