Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Andra Mitia Dumitru: „Spațiul determină comportamentul uman, asta este admis și la nivel de științe sociale și din perspectivă urbanistică”

Andra Mitia Dumitru: „Spațiul determină comportamentul uman, asta este admis și la nivel de științe sociale și din perspectivă urbanistică”

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

La Urboteca încercați, printre altele, să familiarizați publicul cu chestiuni de proiectare urbană. De ce e important pentru o comunitate să cunoască ABC-ul urbanismului?

Informația este putere, în orice doză, întotdeauna. Ăsta ar fi răspunsul simplu. Răspunsul detaliat este că acolo unde e cazul de astfel de informații și oamenii le cer, ele chiar fac o diferență. La un prim nivel, treaba cetățeanului nu este să cunoască proiectare urbană, dar în contextul unui oraș ca București – și, mai mult, în contextul unor orașe post-socialiste specifice pentru partea asta de Europă –, acest aspect este deseori nereglementat corespunzător sau în acord cu transformările urbane care vin la pachet cu niște schimbări politice și sociale. Contextele acestea nasc fel și fel de situații, care, abordate cu răbdare, perseverență și informație, pot fi aduse pe un aliniament comun. Dacă tot ai inclus cuvântul comunitate în întrebare, în cazul ăsta o comunitate poate fi comunitatea locuitorilor din cartierul X preocupați de construirea unor vile cu regim de înălțime nepermis în zona respectivă sau comunitatea celor care sunt deranjați de folosirea necorespunzătoarea a unui teren de utilitate publică etc. E important să îți cunoști drepturile și asta vine dintr-o informare conjugată, pentru că doar așa poți să pui la îndoială aspecte care poate doar ți se par în neregulă.

(foto: Andra Mitia Dumitru)

În 2014, cel mai căutat apartament din capitală era situat în cartierul Tineretului, avea peste 70 de metri pătraţi şi 3 camere, la etaj intermediar. Astăzi, care credeți că este cel mai căutat tip de locuință?

Nu cred că s-au schimbat foarte multe de la ultima sondare a pieței imobiliare în privința acestui aspect în București. E posibil ca la un centimetru în fața sau în spatele acestui prototip de locuință să fie cel al apartamentului dintr-un ansamblu rezidențial dintr-o comunitate gated, situat undeva în zonele periferice ale orașului, cu 2 sau 3 camere și cu viitori sau actuali proprietari cu vârste de aproximativ 25-45 ani. De când m-a preocupat acest aspect al locuirii în București am dezbătut aceste subiecte în podcastul Urboteca, alături de doi specialiști care au cercetat istoric și antropologic locuirea în ansamblurile rezidențiale și locuințele proiectate în perioada de început de secol XX. Discuția din podcastul respectiv are scopul de a sublinia cât de diferit evoluează reperele și criteriile unor locuințe dezirabile, în funcție de contexte care, de fapt, nu țin deloc de spațiul construit în sine, ci de celelalte învelișuri ale locuirii: context social, politic și economic etc. Episoadele pot fi ascultate aici și aici.

Cheia în care putem discuta despre obiectivele culturale vii ale orașelor de astăzi

Cum se construiește identitatea locatarilor în raport cu spațiul locuit?

Spațiul determină comportamentul uman, asta este admis la nivel de științe sociale și chiar din perspectivă urbanistică. Sigur că atunci când dispui de un spațiu intermediar între oraș și locuință, cum ar fi cartierul, e destul de probabil să dezvolți interacțiuni de tip vecinătate, la orice scală ar fi ele. Sau dacă dispui de o curte, timpul liber și odihna au altă configurație pentru locuitorul respectiv. În cazul apartamentelor însă aria activităților pe care le poți dezvolta sunt din sfera privată și casnică și atunci premisele pentru un individualism crescut și o atomizare a relațiilor sociale sunt la ele acasă. Ceea ce, de fapt, a și fost proiectat de statul socialist prin locuirea colectivă și prin „formarea omului nou”. Discuțiile despre urbanizarea ruralității (blocul văzut ca o stradă pe verticală) sunt corelate cu locuirea colectivă. Și de aici putem deduce încotro se îndreaptă discuția despre identitatea locatarilor, care se transformă și ea puțin, pe măsură ce te muți de la casă la bloc. Nuanțele pot fi multiple, iar vecinătățile de bloc mai există în foarte mică măsură. Dacă vorbești despre identitatea locuitorilor în raport cu spațiul, aș zice că trebuie să te uiți invers, de la spațiu la om. Și vei avea un profil general al tipologiei.

(foto: Oana Pavăl)

Care sunt punctele culturale strategice ale orașelor de astăzi, acele locuri care concentrează în jurul lor funcții simbolice?

E greu să lansezi ipoteze, dacă vorbim de orașe în general, pentru că fiecare oraș are identitatea și istoricul lui distincte. Încercând să dau un răspuns cât mai realist, am vizitat mental orașe precum Oxford, Londra, Suceava, Craiova, București, Berlin sau Giurgiu și Sibiu, privite printr-o lupă calibrată la istoricul politic și economic. Consumerismului exacerbat și gentrificarea sunt linii roșii care atrag cu ele polarizarea „obiectivelor culturale”, ca mall-ul sau cafeneaua standard pe care o găsești în toate dintre orașele enumerate mai sus. Pe de altă parte, poți vorbi și despre centre culturale reale ale orașelor, precum teatre și parcuri cu tradiție, cinematografe sau pur și simplu o stradă pietonală care magnetizează industria creativă. Important de subliniat aici e că într-un oraș post-socialist te poți aștepta ca centrele civice – „casa de cultură” –, care au fost proiectate ca nuclee culturale, să fie pe moarte sau doar un suport pentru reclame outdoor, iar obiectivele culturale să le găsești în cafenele, cartiere creative sau centre comerciale. Aceste aspecte vorbesc direct despre gradul bunăstării sau al nivelului economic în care se găsește orașul respectiv. Am vizitat recent un cartier în Berlin, Friedrichshain, care s-a transformat vizibil în ultimii 30 de ani. De la un cartier muncitoresc din partea estică a Berlinului a devenit un pin cultural pentru întregul oraș și pentru turiștii săi. Privit în zoom out, el este acum un obiectiv cultural în sine. Locuitorul tipic al acestui cartier este un tânăr(ă) cu vârsta cuprinsă între 30 și 40 de ani, care are preocupări în zona industriilor creative și un venit care se înscrie în categoria upper middle class. Cât despre preocupările și nevoile lui culturale, acestea țin de grădinărit urban, estetică, arte și gastronomie. Gentrificarea este la ea acasă în acest cartier, pe toate palierele: servicii nișate pentru locuitorii cartierului, piața imobiliară în regim turistic, cafenele și baruri, refuncționalizări culturale ale spațiilor industriale și, în general, o atmosferă aparent boemă, cu restaurante unde poți încerca meniuri dintre cele mai exotice locuri ale lumii. Revin la direcția politico-economică a momentului în care un oraș se regăsește și răspund că aceasta este cheia în care putem discuta despre obiectivele culturale vii ale orașelor de astăzi.

Există o mare distanță socială și culturală între spațiile urbane și cele rurale. Suntem hiperurbanizați?

Aș spune că nu. Fenomenul social al „comunităților imaginate”, prin care grupuri de oameni aleg să se reorienteze către natură sau către localități mai mici, este deja un trend al ultimelor decenii. Cred că vârful hiperurbanizării și-a atins de mult apogeul, iar preocupări precum tranziția ecologică și semnalele de alarmă cu privire la consecințele hiperurbanizării au dimensiuni cel puțin mondiale acum. Dacă revenim la spațiul românesc, aș zice că migrarea ruralului către urban s-a inversat de cel puțin 20 de ani, iar acest lucru aduce cu sine nu doar o calitate a vieții, ci și o amprentă de carbon mai redusă.

Spațiul are legătură directă cu felul în care arată relațiile sociale pe care el le determină

Care mai este importanța cartierului în ceea ce privește apartenența la o comunitate?

Granițele cartierului sunt repere invizibile negociate la nivel subiectiv. Cartierul este mai degrabă o formă fluidă decât un cadran pe harta orașului. Sensul social al cartierului este și mai specific de atât, pentru că spațiul are legătură directă cu felul în care arată relațiile sociale pe care el le determină. Când analizezi o comunitate dintr-un cartier anume te întrebi în primul rând cine este acea comunitate și dacă ea există înainte de a presupune asta ca cercetător. Sigur, e dezirabil să îți dorești să existe o comunitate, dar poți începe să descoperi comunitatea de cartier prin a te uita la felul în care arată cartierul respectiv pe harta orașului și, apoi, printr-o vizită la pas prin cartier. Dacă acest cartier despre care discutăm este într-o fază de transformare profundă, cum e cazul cartierului Buzești-Matache, comunitatea pe care nu am regăsit-o acolo are legătură cu traumele suferite de acea zonă urbană care a fost cândva un cartier. Altfel, în cartiere precum Tineretului, Cișmigiu sau Bucureștii Noi, vom găsi comunități preocupate de îmbunătățirea condițiilor din spațiul pe care-l locuiesc, cu probleme legate de trafic, de păsări care colonizează un parc istoric sau cu preocupări civice intens reprezentate. Ce pot spune cu siguranță e că un cartier e un spațiu-tampon între oraș și locuință și are funcția pe care prispa o avea pentru locuința de la sat. Că situația se complică puțin în cazul cartierului urban, pentru că el depinde de o administrare centralizată, asta e altă discuție care duce la mulțumiri sau nemulțumiri civice, planificare urbană și coeziune socială.

S-au diluat relațiile de vecinătate dintre locuitori? Ce diferențe sunt între vecinii de la casă și vecinii din blocuri?

Dacă vorbim despre cartiere de locuințe colective din orașe precum București, da. Propun stereotipul locului de parcare ca etalon pentru felul în care arată relațiile de vecinătate. Lupta pentru teritoriu a canibalizat orice urmă de socializare sănătoasă. Paradoxal, problemele legate de locul de parcare vorbesc și despre numărul în creștere al oamenilor, deci ai putea deduce că statistic ar trebui să existe mai multe relații de socializare, dar, revenim la spațiu și la impactul lui asupra comportamentului social. Vecinătatea mai există în relațiile dintre persoanele în vârstă din cartiere, acolo se mai găsesc câteva obiceiuri care vorbesc despre perioada în care lupta pentru spațiu și proprietate era gestionată de stat, nu în sistem privat.
Vecinii de la casă, adică dintr-un cartier cu „străzi pe orizontală” au relații mai bune de vecinătate și chiar te poți aștepta ca un dialog cu o comunitate de vecini să fie posibil. Mă gândesc acum la cartierul Bucureștii Noi, care, deși are un bulevard central cu locuințe colective construite în anii 1950 și 1960, este un cartier de case. Am avut ocazia să-l cercetez timp de 3 ani. Comunitatea de acolo este una bine definită de relații de vecinătate. Există în cartier chiar și un grup civic, Grupul de Inițiativă civică Bucureștii Noi, format dintr-un grup de vecini care își doresc să aibă o viață mai bună într-un cartier în dezvoltare. Chiar dacă se construiește masiv în cartier, locuitorii de acolo sunt atenți la acest aspect și s-au organizat în grupuri de interese care apară cauzele și normele locuirii în cartier. E foarte interesant când un grup civic se formează pornind nu de la o problemă, ci de la dorința de mai bine. Acestea sunt însă cazuri mai puțin întâlnite, dar în același timp ele vorbesc și despre calitatea relațiilor de vecinătate. Altfel, la nivel micro, vecinătatea de la case poate să însemne și o supraapreciere a spațiului privat, aspect prezent în mod vizibil prin garduri înalte și numeroase camere video (ex: zona Cățelu din Baba Novac), dar și prin prezența unor grupuri de copii care încă mai pot să se joace în fața porților. E interesant să îți pui ochelarii ăștia la o plimbare prin oraș.

Orașe precum Oradea, Bruxelles, Sibiu sau Copenhaga au constituit un brand urban

Orașul este un înveliș al locuințelor, iar locuințele compun orașul. Cum se raportează românii la memoria locului?

Cred că există studii serioase pentru acest subiect care să răspundă la întrebare legată de raportarea românilor la memoria locului. Ce pot eu răspunde vis-à-vis de acest aspect este legat de felul în care se raportează locuitorii unui cartier din București la acest aspect și anume, unul aproape nul. Dacă mărim cadrul de analiză, memoria locului, în cazul unui oraș, vorbește despre un strat de semnificație și de valorizare a spațiului respectiv. Orașe precum Oradea, Bruxelles, Sibiu sau Copenhaga au constituit un brand urban din această memorie a locului, pornind de la identitatea și simbolurile locale în jurul cărora au construit o poveste care poate fi vândută și care poate menține o identitatea locală. București ce simbol al orașului are, v-ați întrebat? Eu m-am regăsit în fața acestei întrebări și mi-am dat seama că lipsa unui răspuns indică nivelul de apetență pentru înțelegerea memoriei locului la nivel local. Zilele Bucureștiului vehiculează niște legende locale care apar doar la zilele festive, dar o viziune de ansamblu nu există încă. Istorici și cercetători interesați, sigur, există. Ai la un prim nivel stratul istoric de interes, apoi cel obiectiv – ce își amintesc locuitorii despre cartierul pe care-l locuiesc – și mai ai și viziunea asta mai amplă prin care împachetezi identitatea și memoria unui loc printr-un brand urban. În cazul Bucureștiului lucrurile intră pe un făgaș mai sănătos și mai puțin amnezic în privința asta și sper că vom recupera aceste hibe.

(foto: Augustin Krysta)

Cum stăm la capitolul practicilor participative pentru dezvoltarea urbană?

Practicile participative înseamnă coproducție, design participativ, democrație participativă și planificare „din stradă”, adică inputul persoanelor care folosesc spațiul respectiv, integrat în deciziile de planificare. Veștile sunt bune în această privință, pentru că apariția și activitatea grupurilor civice vin în întâmpinarea acestei nevoi – a planificării urbane prin identificarea și colectarea datelor existente de la firul ierbii, bottom-up. Avem exemple multiple atât în București, cât și în alte orașe din țară, unde dialogul dintre administrație și locuitori este chiar instituționalizat administrativ. Pentru niște orașe post-socialiste, poate și în contracție urbană, specialiștii spun că, de fapt, prin practicarea acestui tip de urbanism pentru comunități se pot rezolva unele dintre problemele majore cu care orașele de acest tip se confruntă. Ce se întâmplă concret este că locuitorii au șansa să contribuie activ la administrarea orașului, prin stabilirea priorităților pentru cei care administrează orașul. Planul comunitar este un instrument optim prin care opiniile locuitorilor pot ajunge într-o formă integrată către administrația locală. Este deschis un dialog, fie dintr-o parte, fie din alta. Expertiza de la Urboteca și de la Asociația pentru Tranziție Urbană constă în acest tip de transfer de cunoștințe și de mediere a unui dialog între cele două entități. În ultimii 8 ani ne-am aplecat specific asupra acestui aspect și credem că procesele participative nu numai că implică cetățenii în procesul decizional, dar și cresc coeziunea comunitară si ajută administrația în eficientizarea bugetării și aplicării unor măsuri cerute de utilizatorul direct.

Andra Mitia Dumitru este sociolog, cu un master în antropologie socială și dezvoltare comunitară. Urmează cursuri doctorale cu o temă care analizează impactul planificării participative în orașele shrinking din țările post-socialiste. Este membru al Asociației pentru Tranziție Urbană (A.T.U.) și sociolog la Urboteca, o asociație care contribuie la viața orașului prin aplicarea cercetărilor despre buna guvernanță urbană, democrație participativă în planificare și proiectare urbană. Andra Mitia a realizat în 2016 un studiu amplu privind diversitatea locuirii din București. (foto: (c) Bogdan Andrei Bordeianu)

Un comentariu la „Andra Mitia Dumitru: „Spațiul determină comportamentul uman, asta este admis și la nivel de științe sociale și din perspectivă urbanistică””

  1. Pingback: Oameni - Case - Orașe. Dinamica utilizării spațiului public și a spațiului privat - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.