Ce filme a propus de-a lungul timpului România la Oscar

Cinci vârste ale filmului românesc – și feed-back-ul primit de la Academia Americană de Film

Față de zecile de trofee și suta de nominalizări de la premiile europene importante – Cannes, Berlin, Veneția, Livorno etc. – cele două nominalizări și zero trofee de la Oscar creează un contrast puternic. Una dintre cauze este că, deși toate premiile au relevanță globală, cele europene sunt festivaliere, dar Oscarurile (la fel ca BAFTA, Cezar sau Gopo) sunt premii ale industriei. Diferențele dintre premiile europene și cele oferite de Academia Americană de Film sunt remarcabile atât ca volum, cât și ca semnificație și – poate cel mai important – ca modalitate de înscriere în concurs.

În timp ce festivalurile europene funcționează pe baza înscrierii directe a producătorilor și printr-o selecție realizată de directorii artistici ai evenimentelor (punând preț pe viziunea auctorială și inovația estetică), la Oscar procesul este geopolitic și administrativ. Fiecare țară are dreptul la o singură propunere oficială pentru categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”, aleasă de un comitet național (în România, juriul CNC). Astfel, filmul ales devine „ambasadorul” cinematografiei naționale.

Dacă la Cannes un regizor poate fi selectat pentru radicalismul său, la Oscar se caută adesea un echilibru între valoarea artistică și accesibilitatea pentru membrii Academiei Americane, a căror medie de vârstă și sensibilitate diferă de cea a criticilor europeni. Totuși, propunerile nu sunt întotdeauna făcute având în vedere capacitatea filmelor de a fi pe placul juriului american. Preselecția este realizată de jurii naționale, quasi-etatiste, care văd filmul mai ales ca reprezentant al cinematografiei locale. O asemenea abordare funcționează rar: filmele-ambasador eșuează adesea în afara oricărei liste, ajungând să nu fie văzute aproape de nimeni.

Cele cinci cinematografii românești

De-a lungul timpului, România a generat cinci cinematografii distincte, cu estetici, tematici și bugete clar diferite. Din păcate, separatorul dintre aceste epoci este cel mai adesea politic.

Cinematografia ante-comunistă, cu realizări apropiate de nivelul artizanal al filmelor din acea epocă, nu a beneficiat de un sistem de premii europene sau globale în cadrul cărora să candideze. Cu bugete improvizate (înainte de 1934, când s-a înființat prima schemă de stat pentru finanțarea filmelor), nume ca Jean Georgescu și Jean Mihail rămân mai degrabă exotice. Pe scurt, nimic de notat.

Instaurarea și prăbușirea comunismului sunt astfel primele două jaloane majore care au schimbat radical cinematografia. Un al treilea jalon important a fost integrarea europeană. Cinematografia post-comunistă a anilor 1990 a lăsat locul, după 2005, anul semnării documentelor de aderare la UE, unei școli cinematografice solide estetic și destul de omogenă. Noul Val Românesc, practic a patra vârstă a cinematografiei autohtone, rămâne încă cea mai premiată și cea mai apreciată pentru realizările sale artistice.

În fine, pandemia a reprezentat un alt jalon – nu doar prin trauma socială pe care a produs-o (și care încă are ecouri), ci și prin rolul de catalizator al unor noi tendințe în consumul de film. În acei ani, rețelele de streaming au dobândit o vizibilitate peste cea a cinematografelor, determinând chiar o transformare a modului în care este concepută producția cinematografică. Fenomenul e global, iar el se manifestă și în România. O nouă cinematografie, încă emergentă și cu prea puține realizări notabile, este deja prezentă și, cu siguranță, acest post-NVR va reprezenta o vârstă distinctă a filmului românesc.

Filmul comunist și iluzia că ar putea fi legitimat la Oscar

Primul Oscar pentru film străin s-a acordat în 1947. Prima cinematografie românească, cea interbelică, nu a avut așadar nici măcar șansa de a intra în selecția pentru un asemenea premiu.

Inițial, Oscarul pentru film străin era un premiu onorific, fără nominalizări și competiție. Abia din 1955 s-a conturat ca un premiu cu secțiune distinctă și a fost inițiat un program de propuneri/preselecție. România a trimis prima propunere în 1966: Răscoala, după Rebreanu, în regia lui Mircea Mureșan.

Ulterior, propunerile au fost inconstante. Dacă Oscarul pentru film străin este construit ca un premiu cu selecție geopolitică, la fel erau și propunerile pentru nominalizare. Vibe-ul politic al diverselor momente se resimte în trimiterea de propuneri mai mult decât dinamica artistică a filmului românesc. Jongleria între Moscova și Washington a regimului Ceaușescu se concretiza și în trimiterea de propuneri sau în absența acestora.

Uneori, preselecțiile s-au dorit a fi unele cu șanse. Dacă Răscoala, propusă unei Americi încă marcate de mccarthism, furibund anticomunistă, era o candidatură profund hazardată, altfel au stat lucrurile în anii următori. Columna și Mihai Viteazul erau producții istorice cu un buget mare (adevărate „blockbuster-e de stat”), cu ceva distribuție internațională și care, la limită, puteau rula în cinematografele de peste ocean. Însă ar fi avut o șansă doar dacă ar fi fost trimise cu un deceniu mai înainte. Dimpotrivă, anii 1970 aduseseră o transformare a cinematografiei americane, prin promovarea unui realism și a unei autenticități care făceau ca filmele lui Drăgan și Nicolaescu, pline de șablon, declamație și emfază, să fie deja profund anacronice.

Din fericire, printre propuneri nu s-au aflat și filmele cu ilegaliști, atât de promovate „la intern”. Însă, chiar dacă multe se bazau pe romane interbelice, izul de luptă de clasă era mult prea puternic pentru a crede că asemenea propuneri pot trece de un prag minim de interes din partea americanilor.

Lista propunerilor 1966-1989

• 1966: Răscoala – regizat de Mircea Mureșan
• 1968: Columna – regizat de Mircea Drăgan
• 1969: Răutăcoisul adolescent – regizat de Gheorghe Vitanidis
• 1971: Mihai Viteazul – regizat de Sergiu Nicolaescu
• 1973: Veronica – regizat de Elisabeta Bostan
• 1976: Osânda – regizat de Sergiu Nicolaescu
• 1983: Întoarcerea din iad – regizat de Nicolae Mărgineanu
• 1984: Glissando – regizat de Mircea Daneliuc
• 1985: Ciuleandra – regizat de Sergiu Nicolaescu
• 1986: Noi, cei din linia întâi – regizat de Sergiu Nicolaescu
• 1989: Cei care plătesc cu viața – regizat de Șerban Marinescu

Vârsta post-comunistă

Daneliuc și Pintilie erau regizorii care forțaseră un spațiu de experiment în interiorul canonului comunist. Dacă Pintilie fusese nevoit să emigreze, iar filmele lui puse pe lista neagră, Mircea Daneliuc reușise chiar performanța de a avea un film propus la Oscar. (Deși, în plan intern, inclusiv acest Glissando fusese eliminat din cinematografe). Cei doi regizori au rămas și în anii următori cei mai importanți autori, dar într-o cinematografie prăbușită și în mijlocul unei societăți haotice, lipsită de direcție și incapabilă să-și tempereze colapsul.

Propunerea din 1990 a fost un film vechi de 10 ani, De ce trag clopotele, Mitică? Interzis încă înainte de premieră, filmul zăcuse aproape un deceniu în secțiunea secretă a arhivei de filme. Propunerea la Oscar era mai mult o acțiune reparatorie pentru Pintilie decât una cu șanse reale. Baroc-grotescul producției nu putea trece prin filtrele Academiei de Film americane. Nimeni nu și-ar fi imaginat așa ceva.

În ansamblu, după Revoluție, cinematografia românească s-a confruntat cu o penurie de fonduri și o căutare a noilor teme. A fost o perioadă în care a învățat din nou libertatea, dar când încă nu își găsise o voce care să rezoneze global. Un mizerabilism, care rezona profund cu cel psihosocial, devenise tot mai evident pe ecrane, iar unele producții (cele care au migrat spre expresionism sau suprarealism) rămân, în felul lor, remarcabile.

După 1992, România a propus an de an filme la Oscar. Însă, până în 2005, toți autorii lor, cu o singură excepție, erau cei care se afirmaseră, într-un fel sau altul, încă din anii comunismului. Excepția s-a numit Caranfil, iar filmul său remarcabil, Filantropica, aducea un aer proaspăt, chiar dacă rămânea în același spectru de satiră socială carnavalescă. Tonurile erau ceva mai vesele (încă rămâne una dintre puținele comedii românești la care are sens să râzi).

Niciuna dintre aceste propuneri nu a avut șanse reale. Lipsa unui diapazon artistic și moral le eroda capacitatea de a procesa (perfomant și sincer) trauma trecutului sau pe cea a prezentului haotic. Filme perioadei rămân – unele dintre ele – importante pentru documentarea unor stări de spirit specifice acelor ani, dar era mult prea puțin pentru a primi șansa nominalizării.

Lista propunerilor din perioada post-comunistă

• 1990: De ce trag clopotele, Mitică? – regizat de Lucian Pintilie
• 1992: Hotel de lux – regizat de Dan Pița
• 1993: Patul conjugal – regizat de Mircea Daneliuc
• 1994: Pepe și Fifi – regizat de Dan Pița
• 1995: Stare de fapt – regizat de Stere Gulea
• 1996: Prea târziu – regizat de Lucian Pintilie
• 1998: Terminus Paradis – regizat de Lucian Pintilie
• 1999: Faimosul paparazzo – regizat de Nicolae Mărgineanu
• 2002: Filantropica – regizat de Nae Caranfil
• 2003: Examen – regizat de Titus Muntean
• 2004: Orient Express – regizat de Sergiu Nicolaescu

Noul Val

Semnarea tratatului de aderare la UE a coincis cu explozia „Noului Val Românesc” (NVR). Legătura poate să nu pară una directă. NVR fusese semnalat de câteva scurt-metraje din perioada precedentă. Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu sau Mitulescu semnaseră scurt-metraje începând cu 1995. În 2001 apăruse și un lungmetraj-semnal: celebrul, azi, Marfa și banii. Totuși, abia începând cu 2004-2005 această nouă generație de cineaști are acces la minimele finanțări care au impus Noul Val și prin care cinematografia românească a devenit una cu rezonanță globală.

La Oscar, din 2005 (anul în care Moartea domnului Lăzărescu a cucerit Cannes-ul), România a început să trimită constant filme minimaliste, concentrate pe individ, pe birocrație și pe micile drame cotidiene. Aceasta este perioada în care România a intrat pe radarul marilor critici americani. Chiar dacă nominalizările au lipsit, filmele au fost unele cu șanse reale.

Mai mult, faptul că 4,3,2-ul lui Mungiu nu s-a regăsit pe lista scurtă a declanșat un scandal în State, în urma căruia criteriile de selecție ale Academiei de Film Americane au fost revizuite pentru a nu mai exclude filme de o asemenea valoare.

În rezumat, selecția pentru Oscar are următorul traseu: statele trimit propuneri. Din acestea este extrasă o listă scurtă cu 9-15 titluri. Dintre ele, 5 primesc nominalizarea și sunt intens promovate. Unul singur este câștigător. Pentru unele categorii de producții, cum este filmul documentar, nominalizarea e posibilă nu doar la secțiunea de film străin, ci și la secțiunile tehnice sau tematice.

Deși multe dintre propuneri aveau speranțe reale – nu doar pentru nominalizare, ci și pentru premiu – unul singur, După dealuri, a obținut o intrare pe lista scurtă. Explicațiile sunt diverse. Una, care stă în picioare, este bugetul mult prea mic al filmelor românești și inexistența completă a bugetelor de promovare. Într-adevăr, cu rețete de circa un milion de dolari, producțiile NVR nu se pot compara nici măcar cu așa-zisele filme independente, produse în afara marilor studiouri, dar care, totuși, au costuri de zeci sau sute de milioane de dolari.

Însă, chiar și dincolo de asta, filmele din acea perioadă sunt mult prea festivaliere pentru a fi pe placul americanilor. E drept, printre ele au existat și unele mai fluente, compatibile cu fluxul narativ de peste ocean și chiar cu tematici acute de acolo: Aferim!, La Gomera, După dealuri, 4,3,2. În cazul lor, probabil, se poate vorbi doar despre ghinion.

Lista filmelor NVR propuse la Oscar

• 2005: Moartea domnului Lăzărescu – regizat de Cristi Puiu
• 2006: Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii – regizat de Cătălin Mitulescu
• 2007: 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – regizat de Cristian Mungiu (Favorit al criticii, dar ignorat de Academie)
• 2008: Restul e tăcere – regizat de Nae Caranfil
• 2009: Polițist, adjectiv – regizat de Corneliu Porumboiu
• 2010: Eu când vreau să fluier, fluier – regizat de Florin Șerban
• 2011: Morgen – regizat de Marian Crișan
• 2012: După dealuri – regizat de Cristian Mungiu (Shortlistat)
• 2013: Poziția copilului – regizat de Călin Peter Netzer
• 2014: Câinele japonez – regizat de Tudor Jurgiu
• 2015: Aferim! – regizat de Radu Jude
• 2016: Sieranevada – regizat de Cristi Puiu
• 2017: Fixeur – regizat de Adrian Sitaru
• 2018: Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari – regizat de Radu Jude
• 2019: La Gomera – regizat de Corneliu Porumboiu

În era streaming-ului

Producția unui film durează 1-3 ani. Limite foarte clare, pe un marcaj cronologic, sunt greu de făcut într-o asemenea industrie. Totuși, la fel de importantă ca producția este capacitatea de a promova și distribui un film. Iar premiile sunt rareori corelate cu intenția din spatele scenariului și extrem de corelate cu receptarea produsului finit. Cea care datează cu adevărat un film este reacția spectatorilor care îl văd pe ecrane.

În plină pandemie, pentru prima dată un film românesc a primit o nominalizare la Oscar. Corelația nu e întâmplătoare. Documentarul Colectiv, al lui Nanau, a avut șansa de a fi inclus, în săptămânile de carantină, pe liste de recomandări ale mai multor personalități din viața publică (inclusiv președintele Obama). Se poate spune că cea care i-a adus nominalizările (la Film străin și Documentar) nu a fost prezența în cinematografe, ci disponibilitatea online.

Schimbarea de paradigmă, în care marele ecran pierde teren în fața home-cinema, nu are însă un ecou direct în producția românească de film. Obișnuită să producă filme (la limită!) impopulare, cinematografia românească rămâne încă prea cantonată în schema festivalieră. Avantajele noilor canale de difuzare rămân sub-utilizate. (Nu este și cazul Republicii Moldova care, recent, a lansat cel mai bun serial turnat în limba română, Plaha, cu o largă audiență pe Netflix).

Dar, dincolo de orice, devine tot mai clar că NVR este epuizat, fiind abandonat chiar și de către numele sale cele mai reprezentative. Încotro merg căutările? Două direcții s-au conturat (dacă nu o luăm în calcul și pe a treia – a comediei/parodiei amatoricești). O direcție merge spre un experimentalism radical și absolutizarea autorului (Jude, Puiu). O alta, însă, aduce o întoarcere la filmul bazat pe scenarii consistente și pe echipe de profesioniști. Regizorul-senarist-scenograf-cameraman-(poate-și-actor) lasă prim-planul unor case de producție cu competențe pe fiecare segment în parte.

Mungiu (prin Mobra Films), Tudor Giurgiu (prin Libra) sau studiouri precum [defilm] sau Saga au căpătat o tot mai mare experiență în co-producții internaționale. Asta, inevitabil, a dus la o mai bună conturare a profesiilor artistice și influențează deja calitatea filmelor produse. Jaful secolului (Mobra), propunerea din acest an la Oscar, este o co-producție România-Belgia-Olanda regizată de Teodora Ana Mihai, regizor româno-belgian format în Statele Unite și cu o experiență profesională în Mexic. Este unul dintre semnele că filmul românesc iese din limitele proprii și evoluează spre propuneri mai deschise; dincolo de limitele unei „școli” ermetice, de orice succes s-ar fi bucurat ea.

Lista propunerilor post-pandemie

• 2020: Colectiv – regizat de Alexander Nanau (NOMINALIZAT)
• 2021: Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – regizat de Radu Jude
• 2022: Imaculat – regizat de Monica Stan și George Chiper-Lillemark
• 2023: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii – regizat de Radu Jude
• 2024: Trei kilometri până la capătul lumii – regizat de Emanuel Pârvu
• 2025 (pentru ceremonia din 2026): Jaful secolului (Traffic) – regizat de Teodora Ana Mihai

Autorii „de cursă lungă”: Jude, Pintilie, Nicolaescu și Mungiu

Patru nume domină istoria propunerilor românești, fiecare reprezentând o altă fațetă a industriei. Sergiu Nicolaescu a avut cinci filme propuse, patru dintre ele datând din perioada comunistă. Cele mai mari șanse le-a avut cu Mihai Viteazul, film care s-a bucurat de ceva aprecieri internaționale. În schimb, Orient Express-ul din 2004 nu poate fi explicat decât prin influența sa de senator PSD și președinte al comisiei de cultură. Era, de altfel, sfârșitul unei epoci confuze nu doar politic, ci și artistic.

Lucian Pintilie rămâne cel mai proeminent autor post-comunist. Deși avea 66 de ani la Revoluție, postura lui de intelectual subversiv îi oferise șansa de a nu fi expirat. Pintilie a adus o estetică a absurdului și o critică feroce a sistemului, propunerile sale (De ce trag clopotele, Mitică?, Prea târziu) fiind mai degrabă gesturi de recuperare morală. El a fost și un autor decisiv în rafinarea artistică a Noului Val, avându-i ca discipoli pe Mungiu și Puiu.

Cel mai prolific autor în activitate, Radu Jude a evoluat de la dramă istorică la eseuri cinematografice meta-moderne, fiind apreciat pentru curajul de a chestiona tabuuri. Dintre autorii NVR, este cel mai puțin aderent la estetica generației sale. Dimpotrivă, fiecare dintre filme a explorat într-o altă direcție. Cel „mai american” dintre acestea a fost Aferim!, care este o pastișă western, dar slaba cunoaștere de către americani a sclavagismului din afara lumii anglo-saxone l-a lipsit de reperele necesare unei bune receptări.

În fine, Mungiu, cu două filme ca autor și unul ca producător, este un alt regizor român cu prezențe semnificative. Deși a regizat doar două dintre propunerile oficiale (4,3,2 și După dealuri), influența sa este majoră. Recent, contribuția sa s-a extins și ca producător, susținând filme precum Jaful secolului (Traffic), regizat de Teodora Ana Mihai, demonstrând o deschidere către co-producții internaționale care depășesc granițele estetice ale Noului Val.

Performanțe și controverse: De la „scandalul 4,3,2” la triumful „Colectiv”

Istoria României la Oscar este marcată de un moment care a schimbat regulamentul Academiei. În 2007, filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, proaspăt câștigător de Palme d’Or, a fost ignorat de comitetul de preselecție american, neajungând nici măcar pe lista scurtă. Omisiunea a provocat un val de indignare în presa din SUA, determinând Academia să reformeze procesul de vot, introducând „comitete de salvare” pentru a asigura prezența filmelor de artă esențiale.

Prima victorie morală a venit în 2012, când După dealuri (același Mungiu) a ajuns pe lista scurtă de 9 filme. Însă vârful absolut a fost atins în 2021 cu documentarul Colectiv (Alexander Nanau). Filmul a reușit o performanță rară: nominalizarea simultană la categoriile „Cel mai bun lungmetraj internațional” și „Cel mai bun documentar”. Reușita lui Nanau a demonstrat că o temă locală (corupția din sistemul de sănătate) poate deveni universală dacă este tratată cu rigoare jurnalistică și empatie cinematografică.

Analiza filmelor propuse

De la masele de oameni la spațiile închise

Evoluția propunerilor arată o trecere de la exterior la interior. Filmele perioadei Nicolaescu foloseau peisaje vaste, bătălii cu mii de oameni și un discurs despre destinul colectiv al poporului. În schimb, propunerile moderne (Jude, Mungiu, Puiu) se desfășoară adesea în spații claustrofobice: apartamente de bloc, mașini, saloane de spital sau săli de clasă. Temele s-au mutat de la „cum am supraviețuit ca neam” la „cum [să nu] eșuăm ca indivizi”.

De la opulență la „film studențesc”

Un alt aspect de luat în seamă este cel al bugetelor. În anii 1970, producții precum Mihai Viteazul sau Columna beneficiau de bugete echivalente astăzi cu zeci de milioane de dolari, subvenționate masiv de stat, folosind resursele armatei și logistica națională. Erau, tehnic vorbind, blockbustere de stat.

În contrast, filmele care au adus cele mai mari recunoașteri internaționale după 2005 au fost realizate cu bugete ce par ridicole la Hollywood – deseori sub un milion de euro. Filmele Noului Val au fost poreclite uneori „filme de apartament” din cauza austerității. Totuși, acest „buget de film studențesc” a devenit o marcă estetică: lipsa banilor a forțat regizorii să se bazeze pe scenarii impecabile, pe interpretări actoricești de excepție și pe un realism brut.

În prezent, cinematografia românească se află într-un punct de echilibru. Propunerile recente încep să combine rigoarea estetică a Noului Val cu o producție mai sofisticată, semn că România nu mai caută doar să fie „văzută” la Oscar, ci să fie un candidat credibil.

Oscar 2026

Ceremonia de decernare a Oscarului în acest an va avea loc pe 16 martie. România nu are niciun film nominalizat. Pentru secțiunea de Film internațional filmele nominalizate sunt:

• Brazilia, The Secret Agent
• Franța, It Was Just an Accident
• Norvegia, Sentimental Value
• Spania, Sirat
• Tunisia, The Voice of Hind Rajab

Pe lista scurtă s-au mai aflat producțiile: Belen (Argentina), Sound of Falling (Germania), Homebound (India), The President’s Cake (Irak), Kokuho (Japonia), All That’s Left of You (Iordania), Palestine 36 (Palestina), No Other Choice (Coreea de Sud), Late Shift (Elveția), Left Handed Girl (Taiwan).

De-a lungul timpului, cele mai multe nominalizări la Cel mai bun film străin le-au avut filmele din Franța (42 de nominalizări), Italia (33), Germania (23) și Spania (21). Dintre țările vecine României, Ungaria a avut cele mai apreciate prezențe, cu 10 filme nominalizate.

Conform datelor oficiale, 137 de țări (nu toate existând și în prezent) au trimis filme pentru această secțiune de la Oscar. 64 dintre ele au obținut cel puțin o nominalizare.