Pentru că cinematografia, poate mai mult decât orice altă formă de artă, este în contact direct cu zeitgeist-ul, m-aș încumeta să spun că, din multe puncte de vedere, anul 2021 în cinematografia românească a fost și el caracterizat de o senzație de falsă normalitate, de normalitate pretinsă, dar nu în totalitate interiorizată, dacă are vreun sens ce spun. Cred că acesta ar fi elementul remarcabil, din punctul meu de vedere, al anului cinematografic 2021 în România. Am avut un documentar bun, un film interesant (și, deci, controversat), filme pentru public, filme pentru critici, am avut de toate. Dar ce am intuit eu – deși e posibil să fie o proiecție mai degrabă decât intuiție – e un fel de căutare înfrigurată după… ceva. Poate după nou, poate după impresionant, poate după vandabil, nu știu. Există însă, în ochii mei, o anumită calitate, care diferă de la un film la altul, care mă face să am încredere că, așa cum se întâmplă cu toate crizele, și aceasta în care ne aflăm generează un răspuns pozitiv, o creștere care anunță o perioadă de prosperitate. Anul 2021 m-a făcut să am încredere în viitorul cinematografiei autohtone, pentru că, puși în fața problemei, am avut oamenii care să se ridice la nivelul ocaziei. Nu întâmplător am avut primul film nominalizat la Oscaruri (e totuși o recunoaștere semnificativă), un câștigător al Ursului de Aur și un număr semnificativ de alte distincții.
Pandemia, evident, și-a pus amprenta pe viața tuturor, și efectele ei se văd și în cinematografie. Am impresia însă că, mai degrabă decât o aliniere a temelor în jurul câtorva direcții majore, efectul a fost o împrăștiere în toate direcțiile, în căutarea unei abordări proprii. Un fel de dispersie herbertiană, că tot a readus Villeneuve în atenția publică „Dune”. Faptul este, desigur, îmbucurător. Nu vrem să vedem rețete, vrem să vedem originalitate, puterea creativității umane în acțiune. Dacă mă gândesc mai bine, există ceva ce am observat, fără să verbalizez ideea până acum. Cred că filmele s-au concentrat ceva mai mult pe om. I-au acordat ceva mai multă atenție. L-au privit mai in profunzime și l-au pus mai în centrul scenei. Evident că personajele au fost dintotdeauna oameni (mă rog, în general), dar atenția era mai concentrată pe acțiunile lor, pe situațiile în care ajungeau ele șamd, în timp ce acum microcosmosul intern pare să fie considerat și expus mai pe larg.
„Babardeală cu bucluc”, motivul de entuziasm
Este un film pe care m-am bucurat extraordinar să îl văd. Este curajos, ireverențios, original, fără a fi astfel doar de dragul curajului, ireverenței, respectiv originalității. Tema lui centrală, relația dintre individ și societate, este una extrem de actuală. Atenția cu care a fost ea observată și abilitatea cu care Jude ne-o prezintă îmi dau motive să cred că filmul va deveni un reper în cinematografia românească. Îmi aduce aminte, din motive pe care nu le-am analizat suficient, de „Filantropica”. O surpriză foarte plăcută, pentru că începusem să nu mai sper că voi re-experimenta starea pe care am trăit-o atunci, de mult, în altă eră, când am văzut filmul lui Caranfil prima dată. Tehnicile cinematografice utilizate de Jude ar putea să pară forțate, histrionismul unui student al artei care ține să arate tot ce știe el. O epatare. Sunt însă îmbinate organic, iar rezultatul este unul coerent, un tot unitar care este mai mare decât suma părților componente. Despre film, foarte pe scurt, aș spune că este despre români acum. Realitatea actuală, la care Jude și filmul său sunt foarte bine conectați, este reconstruită pe ecran pornind de la o premisă relativ simplă și deloc neplauzibilă. Înregistrarea video a unei partide de sex a unei profesoare ajunge fără voia acesteia pe internet. Elevii ei (minori) găsesc filmulețul pe un site porno și îl vizionează în clasă, iar apoi părinții află despre el, urmând evident o serie de reacții din partea lor și a școlii. Este, trebuie spus, o rezumare simplistă a unui film care nu se pretează foarte bine la rezumări.
Nanau, premiul pentru relevanță
Dacă ar fi un premiu pentru relevanță, acesta ar fi acordat, cu certitudine, lui Nanau. În principiu, documentarele tind să fie desconsiderate – sau, mai rău, ignorate cu totul – când se discută despre cinematografie. Mă bucură, deci, că acum suntem în fața unei excepții. E drept că au trecut doi ani de când a avut premiera documentarul „Colectiv”, însă dacă tot vorbeam de Oscaruri, highlight-ul anului acesta pentru mine a fost premiera pentru cinematografia românească – primul nostru film nominalizat la Premiile Academiei, și nu numai atât, dar și la două categorii, „Cel mai bun documentar” și „Cel mai bun film străin”. Nu a câștigat la niciuna, dar a câștigat mult mai relevantul premiu pentru „Cel mai bun film de limbă străină” al Societății naționale a criticilor de film din Statele Unite. A câștigat și premiul Peabody. Însă nu din cauza recunoașterilor acestea prestigioase m-am gândit la el, ci datorită relevanței lui pentru societatea noastră. Este o revizitare a unui moment pe care îl consider de cotitură în time-line-ul socio-politic al României post-decembriste. Este vorba despre valoarea pe care consider eu că documentarul de investigație în general și acesta în particular o au pentru sănătatea unei societăți.
Replica anului vine din „Întregalde”
„Cum se numește mania asta de trebuie să ai tot timpul dreptate și nu suporți să fii contrazis?”. Este replica favorită și este din „Întregalde”. Nu avea cum să fie decât ceva care ține de ceea ce ne preocupă pe toți acum: Cum ieșim întregi din pandemie. La cap, vreau să zic. În căutarea unui nou echilibru, am început să tatonăm direcții noi, încă neexplorate, însă toate căutările acestea au fost făcute de fiecare mai degrabă pe cont propriu. Deși, ca reacție la primele perioade de izolare, am interacționat din ce în ce mai mult, ce-i drept migrând încet, dar sigur, spre online, interacțiunea a fost una superficială, menită să satisfacă punctual nevoia de socializare, și mai puțin una ideatică, cu schimburi de păreri, sugestii etc. Cred că într-un fel ne-am alienat destul de mult, iar asta se vede în realitățile din ce în ce mai disjuncte pe care le trăim. În fine, divaghez, dar două lucruri sunt certe – omul și mintea sa au fost sub lupă mai mult decât de obicei. Ca unul dintre filmele care au rămas cu mine după 2021, „Întregalde” ilustrează acest fapt bine. Are problemele lui, însă meritul de a reuși să creeze personaje și dinamici foarte credibile și interesante îl face unul din filmele mele favorite. Și ca să închid cercul, cred că replica aceea surprinde bine ciocnirea dintre realitățile noastre din ce în ce mai individuale, încrâncenarea cu care fiecare și-o apără pe cea proprie și, ocazional, frustrarea când nu reușește să o schimbe pe a celuilalt. Mi se pare o replică defetistă, un fel de recunoaștere a lipsei de argumente într-o discuție în care fiecare încearcă să îl convingă pe celălalt de propria optică fără să fie dispus să renunțe în vreun fel la propriul punct de vedere.
Publicul românesc, în continuare, nu știe la ce se duce
Cum îi stă, însă, bine românului – mai mult darnic decât harnic – o să împărtășesc din penuria mea de idei câteva impresii și despre cum au fost primite receptate filmele. Context: filmul „Tabăra” al vlogger-ului Matei Dima alias BRomania, deși poate ar fi mai corect să spun al formației 5GANG, a ajuns în decembrie în cinematografe. E o formație de… – ezit să folosesc cuvântul – „muzică” trap creată de cinci adolescenți, vedete la rândul lor pe youtube. Cum vlogging-ul și concertele/videoclipurile nu le ofereau suficient spațiu pentru manifestarea artistică, ei au făcut și un film – „5GANG: Un altfel de Crăciun”, care a avut premiera în 2019 și are în momentul acesta nota 1.9 pe IMDb. Este un film prost. Sunt sigur că și membrii formației ar fi de acord. De altfel, liderul formației spunea într-un interviu: „Oricât de mult am încerca noi să facem ceva pe placul criticilor, 90% din distribuție nu are pregătire în zona de actorie”. Nu cred că încearcă chiar așa de mult, dar cu certitudine nu au reușit cu primul lor film și nu reușesc nici cu „Tabăra”. Dar problema nu este cu 5GANG sau cu BRomania sau cu filmul. Ei sunt cine sunt și filmul este cum este și cum era de așteptat să fie. Dezamăgirea mea este că, toate aceste informații fiind știute, în weekendul premierei filmul a adus 65.000 de spectatori în sălile de cinematograf. Pentru comparație, „The Matrix Resurrections” a fost urmărit de 25.000 de oameni în weekendul premierei. Eu pot să-mi spun „da, dar Matrix 4 e prost, și lumea s-a informat și a evitat să își piardă timpul cu el”, dar tot ajung la concluzia că (măcar o bună parte din) publicul românesc nu știe de fapt la ce se duce și că este extrem de sensibil la un marketing bine făcut. Ceea ce e trist.
Scena anului în România. E la supermarket și e despre bani. Sau nu, e despre inocență
În scena pe care o am în minte acum, eroina filmului este într-un magazin, la coadă la casă, prinsă într-un schimb foarte ușor recognoscibil, sau, dacă nu, măcar empatizabil, de replici între casieră și o altă cumpărătoare. Dacă ar fi fost într-o producție Hollywood, scena ar fi fost „a slice of Americana” și ar fi avut, probabil, o armă de foc pe undeva. Așa, e doar o felie de românism și are, probabil, o urmă de răutate pe undeva. Schimbul de replici nu e lung, așa că e în regulă să îl pun aici.
Cumpărătoare 1 [off camera, către casieră]: Stați că renunț la ceva atunci, că n-am.
[imaginea panează încet la stânga, spre casa unde mai așteaptă o doamnă și profesoara noastră]
Cumpărătoare 1: A, stați puțin.
Casiera [acum în cadru, cu masca doar pe gură, și un vag sictir]: cinci lei noojnoo…
Cumpărătoare 1: Pfuuu… da, nu știu ce să dau înapoi că… Stați să văd…
[se uită la produse: sucuri, Dero și două beri Noroc la 2l]
Cumpărătoarea 2 [cu mâinile încrucișate și evident deranjată]: Vă rog să vă hotărâți mai repede că stăm [se uită în spate și o vede pe profesoară așezându-se la rând] toată coada asta după dumneavoastră.
Cumpărătoare 1 [alegând o sticlă de Noroc dintre cumpărături]: Imediat. Am plătit cu tichet restaurant și nu acoperă.
Cumpărătoare 2: Știu, dar nu ne interesează. Eu doar vă rog să vă grăbiți că nu suntem noi vinovați.
Cumpărătoare 1 [trăgându-și masca de pe față]: Dar eu ce vină am doamnă că sunt săracă. Dumneata crezi că îmi convine că nu am cu ce să beau și eu o bere și să mă simt bine puțin? [între timp ambele beri au fost alese pentru returnare; la replica „să mă simt bine puțin” scutură demonstrativ un produs către Cumpărătoare 2, apoi își trage masca înapoi pe gură și nas]. Hai că nu ne scăldăm toți în bani, știi?
Cumpărătoare 2: Da’ sunteți culmea. [pune mâna pe pachetul de Pampers pe care vrea să îl cumpere și îl împinge sugestiv în fața casierei, apoi continuă să i se adreseze primei cliente] Haideți, stați deoparte și gândiți-vă la sărăcia și nevoile și neamul.
Casiera [după ce împinge cu un gest brusc produsele celei de-a doua cumpărătoare înapoi pe bandă, cu același ton sictirit]: Așteptați să închid bonul doamnei.
Cumpărătoare 2 [pe același ton beligerant]: Nu aștept, că-mi luați dumneavoastră ani din viață. Oricum au fost șase persoane înaintea mea și-acolo scrie că la patru persoane deschideți casă nouă, și nu prea ați vrut să vă țineți de cuvânt. Și mai stați și cu masca aia sub nas să ne infectați pe toți.
[prima cumpărătoare a ales până la urmă să renunțe la o sticlă de Noroc și o conservă și își pune acum celelalte produse în sacoșă]
Cumpărătorul 3: Lăsați-o să stea cum vrea.
Cumpărătoare 2: Hai sictir.
Casiera [care între timp a stornat berile și a reînceput să muncească, dar cu aceeași lipsă de chef în voce]: Faceți o reclamație la șef. Eu n-am nicio vină.
Cumpărătoare 2: Da, sigur, n-are nimeni nicio vină, suntem cu toții inocenți.
Mai zic doar că scena e din „Babardeală cu bucluc”, filmul lui Radu Jude.
