Un fluierat de festival. „Eu când vreau sa fluier, fluier“

„Eu când vreau sa fluier, fluier“ s-a vrut a fi un film de public, dar a iesit unul (mai mult) de festival.
Influenta „noului val realist românesc“ îsi face simtita prezenta în creatia regizorului co-scenarist Florin Serban, prin cadrele pastrate neobisnuit de lungi, fara a avea vreo justificare anume.
Poveste din penitenciar
O prima impresie, care sa nu aiba rol de verdict, ar fi ca acest film este… poezie.
Avem o poveste cu care nu ne-am mai întâlnit în peisajul cinematografic românesc, un erou atipic (Silviu, interpretat de George Pistereanu) si niste protagonisti luati direct din penitenciar care se joaca pe ei în fata camerei de filmat („manevrata“ iscusit, ca de obicei, de Marius Panduru).
Problema apare atunci când îti doresti, ca spectator curios, sa patrunzi în lumea personajului principal, sa descoperi mai mult decât ti se ofera din dialogul dintre el si mama lui (Clara Voda).
De asemenea se pot ivi întrebari de genul: „cum de spune Silviu ca el si-a crescut fratele, daca e închis de atâta vreme?“, „de ce capata în ultima jumatate a filmului atâta autoritate în fata colegilor sai?“, „ce se întâmpla cu tatal baietilor, ce cauta la spital?“ si „de ce, daca e un baiat atât de inteligent, s-a lasat prins în cine stie ce afaceri dubioase de s-a trezit într-un centru de detentie?“. Din pacate aceste întrebari sunt lasate în suspensie, iar explicatia regizorului este ca n-a vrut sa „iasa“ deloc din penitenciar.
Animalul sensibil
Povestea, adaptata pentru ecran de Catalin Mitulescu si Florin Serban, dupa piesa omonima scrisa de Adina Valean, prezinta un baiat, Silviu, infractor juvenil, care se deosebeste de colegii lui prin inteligenta, sensibilitate si „curatenie“.
Silviu mai are doua saptamâni pâna când va fi eliberat, asa ca trebuie sa se comporte exemplar, acceptând chiar sa fie umilit de catre colegi.
Dar nervii si vointa îi sunt întinse la maxim atunci când mama lui, o femeie usoara si iresponsabila, se întoarce din Italia si vrea sa-l ia cu ea pe fratele mai mic al lui Silviu.
Trecut el însusi prin experienta Italia – adica mama îl ia cu ea, îl tine un timp, îsi gaseste un amant si-l expediaza acasa ca pe un pachet –, eroul nostru nu concepe ca i s-ar putea întâmpla asa ceva si fratelui sau, asa ca reactioneaza impulsiv si nebuneste.
Silviu, construit ca un personaj conventional de tipul „baiatul bun, obligat de circumstante sa faca lucruri rele“ sau „animalul sensibil“, este salvat de jocul lui George Pistereanu, care fura tot filmul cu o forta si un firesc al interpretarii ce conving.
Pistereanu da din el tot ce are mai bun, e înca primitiv, e înca inocent si nu prea poate fi stapânit, asa ca iese din limitele acestui conventional, aratând ca un actor poate fi mai presus de personajul închistat în pielea caruia i-a fost dat sa intre.
Miscarile mâinilor, umezitul buzelor, aplecarea capului, timiditatea sau dorinta din ochi, bataia frecventa a pleoapelor atunci când e nervos si emotia din glas ofera personajului Silviu autenticitatea care îi lipsea si îl scot din teatralitatea ce îl ameninta.
O piesa de decor
Speranta lui de rezolvare a situatiei cu mama e o fatuca, studenta la sociologie, care vine sa-si faca temele la penitenciar, Ana.
Pe cât de veridic este el în rol, pe atât de falsa este Ada Condeescu, interpreta Anei, care nu face fata fortei lui Pistereanu si îti da impresia ca e total pierduta în peisaj.
Actrita nu-si coordoneaza miscarile, nici expresiile faciale, nici macar lacrimile din momentul de declic, care, din pacate, provoaca râsul. Nu este nici foarte draguta, nici suficient de sensibila si nici excesiv de puternica astfel încât sa tina piept situatiei, asa cum se intuim ca s-a dorit în scenariu.
Ea îi raspunde la sarut lui Silviu, dupa ce acesta fusese cu un ciob la gâtul ei, fara nici o emotie, fara nici un muschi care sa-i tresara pe fata, fara nici o tresarire de sila sau de mila care sa-l apropie pe spectator de personajul ei. Ramâne o piesa de décor.
Artificii
În ciuda întrebarilor retorice din mintea unui spectator analitic si a fetei de décor, „Eu când vreau sa fluier, fluier“ ramâne în picioare si te tine cu sufletul la gura nu pentru suspansul care s-a vrut sa-l caracterizeze, nici pentru finalul previzibil, ci pentru ca are candoare si, chiar daca artificiile nu lipsesc (începând chiar cu distributia detinutilor), e nealterat de minciuna si de înselaciunea specifice industriei cinematografice în general si cinematografiei românesti în special.
Apoi, sunt câteva replici care ar putea fi luate drept clisee, dar în acel context, la acele momente, au parut foarte potrivite: „sa ne futem pâna ne da sângele pe nas“ si „vreau s-o scot pe fata asta la cafea“ – sunt replici iconice.
Pacat ca nu s-a terminat filmul acolo, sau ca Silviu n-a fugit. În primul rând ar fi fost o surpriza, iar, în al doilea rând, solidaritatea celorlalti detinuti, când l-au vazut plecând cu masina directorului penitenciarului, ar fi fost rasplatita.