(Foto: Andrei Oana)

Pe măsură ce capăt distanță față de film, descopăr legături noi între el și mine”

Imaculat” este debutul tău în cinematografie, pe care îl descrii ca pe o poveste personală care trebuia mărturisită. Cât de expusă te simți punându-ți viața în film?

Filmul pornește de la o poveste personală, el însă nu este autobiografic, ci are la bază un scenariu la care am lucrat foarte mult timp, ale cărui personaje m-au bântuit ani de zile, până când au crescut și s-au format ca „oameni”. În acest proces îndelungat de dezvoltare m-a susținut în special Marcian Lazăr, producătorul filmului, care a crezut în proiect de la bun început.

Însă într-adevăr mă simt expusă. Filmul are totuși la bază acea experiență personală de la finalul adolescenței mele, când am ajuns într-o clinică de dezintoxicare. Mulți dintre cunoscuți nu știau de acest aspect al trecutului meu și au aflat abia acum. Deși această informație nu era esențială, nici nu am vrut să o ascund. Însă filmul mă expune pe mine dincolo de acea experiență, în feluri pe care nici eu nu mi le imaginam. Pe măsură ce capăt distanță față de film, descopăr legături noi între el și mine, mă regăsesc în diferite personaje, îmi simt oglindite reacțiile de la diferite vârste în diferite momente ale poveștii. Aceste conexiuni pe care continui să le descopăr mă surprind, sunt uneori amuzante, dar adesea inconfortabile.

E importantă autoreferențialitatea în cinema? Dacă da, pentru cine? Pentru scenarist/regizor, pentru spectatori sau pentru veridicitatea artistică în sine?

Depinde în ce sens e privită. Nu cred în veridicitate artistică, dar cred în autenticitate, iar aceasta are loc la un nivel profund, la care probabil se petrece cu adevărat autoreferențialitatea și la care publicul răspunde în mod intuitiv atunci când privește un film. Prin cinema spui ceva despre tine, pentru că tot ce creăm este o expresie a noastră, fie că vorbim în mod direct și voit despre experiențele noastre, fie că filmul vorbește despre noi în ciuda voinței noastre. El tot vorbește, el tot ne exprimă, fie că noi ca autori vrem asta sau nu. În acest sens mai larg filmul nu poate fi decât autoreferențial. Dar același lucru poate fi spus și despre experiența privitorului, care, vizionând filmul, își creează o relație directă cu acesta și își construiește astfel propriul film mental. În „Imaculat” a fost foarte important să las spectatorului libertatea să-și facă filmul lui. De exemplu, Daria e un personaj misterios, multă lume interpretează diferit acțiunile ei, în funcție de propriile proiecții și scenarii imaginate. La fel și personajele masculine Spartac și Costea. Ei pot fi și abuzivi, dar au și ceva înduioșător în raportarea lor la Daria. Fiecare spectator îi percepe în mod diferit. Filmul ca mediu oferă o experiență, nu doar o înțelegere la nivel intelectual a celor povestite, dar pentru ca experiența să fie trăită, spectatorul trebuie să aibă suficient spațiu de interpretare, să fie imersat în realitatea ficțiunii și să și-o însușească.

Lungmetrajul tău a fost premiat cu Leone del Futuro și Directors Award în cadrul secțiunii Giornate degli Autori a Festivalului de la Veneția. Cât de mult contează aceste distincții?

Mă bucură faptul că munca întregii echipe a fost recunoscută și apreciată, și faptul că aceste premii îi vor oferi filmului o vizibilitate mai mare decât ar fi avut dacă nu era premiat. Din păcate, nu s-a găsit încă un sistem mai bun de a promova filmele de autor, dar sper că în viitor metodele se vor diversifica, astfel încât tot mai multe filme de artă să atragă un public cât mai larg. Pentru aceasta însă avem nevoie de o rețea mai puternică de distribuție și de mai mult sprijin pentru distribuitori în general.

În numele dragostei și al bunelor intenții se pot comite abuzuri foarte mari”

Identitatea feminină este reprezentată în film printr-un puternic dezechilibru cu masculinitatea predominant abuzivă. Este vorba de un caz particular sau ai vrut să faci din Daria un personaj-simbol pentru condiția tinerelor într-o societate în care bărbații sunt favorizați încă?

În film nu am dorit nici să victimizez femeile, nici să demonizez bărbații, ci am urmărit să arăt o realitate care este nuanțată de niște dinamici complexe ce se formează între oameni. Mai ales în numele dragostei și al bunelor intenții se pot comite abuzuri foarte mari, de ambele părți. De multe ori relațiile toxice rezistă tocmai pentru că se bazează pe o oarecare complicitate neconștientizată. Mai degrabă decât de a arăta cu degetul pe cineva, pe mine m-a interesat să vorbesc despre această complicitate, de care de multe ori nu ne dăm seama, dar de care suntem responsabili. De altfel, aș fi putut scrie filmul și din perspectiva unui bărbat, cu alte coordonate narative, fără însă a compromite punctul central al filmului. Și anume acela al relațiilor de putere în care rolurile de victimă și agresor se regăsesc adesea în aceeași persoană și pot fi jucate atât de femei, cât și de bărbați.

Dacă ai avea în față o femeie în devenire, ce i-ai spune că înseamnă să fii o „fată bună”, așa cum spera să fie personajul central al filmului?

Cred că mai degrabă aș întreba-o ce înseamnă pentru ea să fie o „fată bună”. Pentru Daria (și implicit pentru mine la vârsta de 18 ani) însemna: să îți sacrifici nevoile personale, să îți reprimi dorințele (de orice natură, nu doar sexuală), să nu îți exprimi voința proprie și să faci pe placul celorlalți pentru că doar așa poți obține dragostea și aprobarea lor. Apoi i-aș spune acestei fete să uite acea imagine. Un om este un potențial și orice imagine idealizată reprezintă o limitare a acelui potențial și, chiar mai rău, o reprimare a unui proces normal de dezvoltare. În cazul Dariei, încercările ei disperate de a se menține la nivelul unei asemenea idealizări absurde o costă nu doar relația cu ceilalți, ci chiar propria integritate.

La școală suntem bombardați cu informații, dar nicăieri nu ni se spune cum să ne exprimăm sănătos emoțiile, cum să formăm relații sănătoase”

Până unde poate duce presiunea socială la o vârstă fragedă? Până la adicție? Și de ce? Sunt adolescenții însingurați în fața maturizării?

Nu sunt expertă în subiect și pot vorbi doar din experiența proprie. În cazul meu, presiunea socială nu a fost așa o forță exterioară violentă care vine și împinge copiii în prăpastia adicției, așa cum își imaginează mulți dintre părinți. Presiunea a fost aceea de a performa, de a juca un rol la școală, acasă, printre prieteni, profesori, în fața părinților. Adolescenții sunt asaltați de lucruri pe care trebuie să le facă, decizii importante pe care trebuie să le ia pentru viitorul lor, fără să li se acorde timpul și spațiul să dezvolte mecanisme de coping în raport cu lumea exterioară. La școală suntem bombardați cu informații, dar nicăieri nu ni se spune cum să ne exprimăm sănătos emoțiile, cum să formăm relații sănătoase cu cei din jur și, mai ales, cu noi înșine. Toate mecanismele de reglare emoțională și socială sunt lăsate în voia sorții, în timp ce presiunea de a performa crește. Nu acest „anturaj” abstract și diabolic e de vină pentru adicția copiiilor, ci faptul că sistemul nu e gândit să ofere tinerilor șanse de a-și construi instrumente cognitiv-emoționale suficient de puternice, astfel încât să nu recurgă la adicție ca și mecanism de coping la presiunea maturizării.

Nu știu cum va arăta următorul film, pentru că este un proces progresiv de cunoaștere

Cronici internaționale vorbesc despre filmul tău ca despre începutul schimbării de stil în cinematografia românească după Noul Val. Te autoîncadrezi în vreo estetică?

Nu. Adică eu personal cu siguranță nu mă încadrez în nicio estetică. Înainte tindeam să zic că mă încadrez în „estetica urâtului”, dar de când a apărut George Chiper-Lillemark (co-regizorul și directorul de imagine), nici măcar asta nu mai pot spune. Lăsând gluma la o parte, fiecare film are nevoie de o abordare stilistică unică. Estetica din „Imaculat” a fost construită cu George în mod organic și intuitiv. Am încercat să descoperim împreună stilul care se potrivea cel mai bine poveștii: așa am ajuns la o estetică axată pe portrete, exprimată în cadre foarte strânse, în format 4:3, caracterizată prin simplitate cromatică și atenție pentru detalii. Totul e gândit pentru universul concentrat din „Imaculat”, dar asta nu înseamnă că acesta va rămâne stilul meu pe viitor. Nu știu cum va arăta următorul film, pentru că este un proces progresiv de cunoaștere.

Apreciat ca un thriller psihologic într-un spațiu claustrant, cu cadre înguste, sufocante, cu dileme existențiale majore, ce rămâne nepătat, neatins, în filmul pe care l-ați numit „Imaculat”?

Nepătată rămâne puterea omului de transformare. Și cred că acest lucru este suficient.

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.