Ești lector la facultate, consultant artistic la Teatrul Național din Cluj şi regizoare. Cum faci baletul între cele trei profesii?

Pe moment, chiar e balet. Situația e mai degrabă nouă, încă nu m-am așezat cu totul în această formă de realitate profesională a mea, care implică și colaborarea cu Asociația Create.Act.Enjoy. Sigur, din fericire, în toate locurile practic teatru, sub diferite forme. Întâlnirile cu studenții sunt foarte plăcute, pentru că îmi dau ocazia să revizitez și teoretic meseria de regizor, să o investighez – lucru care mi se pare firesc și benefic. Nu cred că știe cineva exact ce înseamnă/ presupune regia (sau teatrul). Cred că numai căutarea poate fi răspunsul. Și atunci mă bucur să am ocazia să călătoresc în căutarea de răspunsuri împreună cu cei care vin cu gânduri proaspete, mă bucur să le ofer din ce știu și să facem schimb de experiențe și, mai ales, de întrebări, și să investigăm împreună soluții, instrumente, texte, teme, gânduri, ale noastre și ale altora. Iar la Create încercăm să producem cât mai multă stare de bine. Și pentru noi, și pentru publicurile noastre. Acolo, precum și la teatru, e locul de incubare a ideilor. Chiar dacă, momentan, aceste incubatoare sunt destul de avariate financiar. Iar această formă de conviețuire cu precaritatea (care pare să nu se mai sfârșească) devine tot mai obositoare. Cred că asta mă obosește. Nu munca, nu cantitatea de muncă. Ci faptul că nu văd o îmbunătățire/ evoluție a condițiilor/ mediului profesional, cel puțin nu în cercul mic în care mă învârt eu.

Când îți rămâne timp și pentru tine, cum îți place să-l petreci?

Timpul petrecut cu prietenii și călătoriile, ideal combinația dintre aceste două, sunt pe primul loc. Cititul, serialele de comedie, filmele, documentarele și gătitul sunt următoarele. Anul acesta, sunt extrem de bucuroasă că li s-au alăturat grădinăritul și mersul cu motocicleta, la care visam de ani de zile. Zăcutul și mâncatul în pat vin din urmă cu multă viteză și, de multe ori, reușesc să învingă variantele mai active de petrecere a timpului. Îmi place să lucrez în lut și să pictez, dar pentru asta extrem de rar rămâne timp. Meditațiile. Natura.

Când ai perioade mai complicate, cum reușești să te motivezi din nou? Cum faci să o iei de la capăt?

Cum trec mai mereu prin perioade complicate (sau așa mi se pare mie), am încercat să rețin rețete, dar aproape niciodată nu funcționează aceeași strategie. Dar există câteva constante, ca structuri de suport: prietenii, familia și natura. Sunt norocoasă să am un grup stabil de oameni apropiați, iar o ieșire în natură (preferabil cu ei) întotdeauna, dar întotdeauna îmi schimbă starea în bine. De asemenea, am reușit să rețin că orice trece. Deci și momentele neplăcute.

Și, nu în ultimul rând, îmi reamintesc mereu că starea de spirit este o decizie, nu e ceva ce ni se întâmplă. Așa că încerc, chiar dacă nu reușesc întotdeauna, să nu mă las prea mult pe negativ. Viața mea este mult mai senină de când am început să fac curat, conștient și constant, în mintea mea și în jurul meu. Și, oricît ar fi de greu să renunțăm la oameni sau la situații, de fiecare dată cînd am avut curajul să o fac am fost recompensată aproape imediat, cu situații mult mai favorabile decît cele care doar păreau a fi favorabile. Cînd falsul confort și frica sînt înlocuite de curaj și încredere, totul se schimbă. Doar că pentru asta e nevoie de exercițiu. Și reveninim la Doina Cornea și dictonul ei: „Toată viața este un exercițiu!”

Cum s-a născut proiectul „Case de poveste” și ce presupune?

Ideea proiectului îi aparține echipei Create.Act.Enjoy, care a observat că în Cluj-Napoca nu există case memoriale (ulterior, am identificat totuși o casă memorială, dedicată unui pictor maghiar, dar care este cunoscută mai mult comunității maghiare, iar casa în care a locuit compozitorul Sigismuld Toduță poate fi și ea vizitată, dar numai pe baza unei programări). Pornind de la această observație, ne-am dorit să identificăm și să deschidăm publicului casele unor personalități din orașul nostru. Iar pe mine m-au invitat în acest proiect ca să dezvolt o serie de instalații artistice interactive, în aceste case, prin intermediul cărora să le transformăm în muzee interactive, astfel încât experiența vizitatorilor să devină una mai directă și mai apropiată și de casă, și de personalitatea care a locuit acolo.

În paralel, proiectul a presupus organizarea de ateliere de creație pentru elevi și profesori din școlile din Aluniș, Bobâlna, Borșa, Mintiu Gherlii și Cluj-Napoca. Elevi de clasa întâi până la liceeni și adulți au avut ocazia să participe la ateliere de teatru și improvizație, film, fotografie și gândire critică, desfășurate atât cu prezență fizică, în aer liber, cât și online.

Ne dorim mult să participăm la procesul de educație, mai ales în cazul copiilor și al tinerilor din mediile rurale și mai ales prin metode non-formale. În condițiile în care nu doar sate, ci chiar și numeroase orașe din România nu au săli de spectacole, cinematografe sau muzee și/ sau proiecte culturale coerente și performante, e clar că e nevoie să mergem noi spre ei și să le oferim acces la componente informaționale alternative. Toate în speranța că această gimnastică mentală, în paralel cu accesarea de informații proaspete, îi va motiva pe acești copii sau tineri să se bucure de creativitatea lor și să dorească să (se) construiască.

Cum ați ales personalitățile ale căror case le vizitați?

Doina Cornea a fost prima pe lista noastră, de la bun început, cu atât mai mult cu cât nu plecase de mult de pe lumea asta și speram că lucrurile din casa ei să fi rămas cât mai aproape posibil de cum le lăsase ea. Apoi, pentru mine a fost întotdeauna un personaj foarte prezent – auzisem despre ea de la cursurile cu Ruxandra Cesereanu, despre gulagul românesc. Cum aflasem unde locuiește, căutam mereu din ochi casa ei, când treceam prin zonă. Ulterior am aflat că mulți oameni făceau asta înainte de ’89: se pare că mulți se uitau spre casa ei, când tranzitau zona, fie cu respect față de curajul ei, fie cu nedumerire față de același curaj. De nenumărate ori m-am întrebat dacă aș fi putut sau dacă aș putea avea curajul ei. Tind să cred că nu.

Ioana Em. Petrescu a fost recomandarea a doi oameni minunați din jurul meu, Sanda Cordoș și Liviu Malița. Amândoi absolvenți ai Facultății de Litere din Cluj, o cunoscuseră direct pe această profesoară luminoasă și știau și faptul că apartamentul în care ea locuise, alături de soțul ei, Liviu Petrescu, se află acum în custodia Bibliotecii Județene. Diana Buluga, coordonatoarea Asociației Create.Act.Enjoy, și cu mine ne-am bucurat enorm de această recomandare – pe de o parte, pentru că descopeream un personaj al cărui nume aducea zâmbet și recunoștință pe fața tuturor celor cu care vorbeam despre ea și, nu în ultimul rând, pentru că, iată, aveam două femei reprezentate în proiect!

În urma documentărilor mai detaliate, am ajuns să descoperim că totuși casa în care locuise compozitorul și muzicologul Sigismund Toduță este cel mai aproape de o casă memorială, în sensul că se află în proprietatea Fundației care îi poartă numele și că se poate vizita, chiar dacă doar pe baza unei programări. Nefiind însă parte a unui circuit turistic, foarte puțini clujeni dețin această informație, așa că era clar că și el și casa lui meritau incluse în proiect.

Știu că pentru fiecare casă ai conceput instalații diferite. Ai adaptat formatul sau limbajul în funcție de fiecare casă?

Da, absolut. Mai întâi a fost o lungă și laborioasă perioadă de documentare. Am avut ajutoare generoase, fără de care n-am fi reușit: Leontin Iuhas, pentru casa Doinei Cornea; Sanda Cordoș, Ioana Both și Eugen Wohl pentru casa Ioanei Em. Petrescu și Bianca Elena Coltan pentru casa lui Sigismund Toduță. Abia după ce am stabilit, împreună cu Diana Buluga, ce informații selectăm și cum le împărțim, am început să caut mijlocul pentru a le „anima”. Întotdeauna forma s-a inspirat din fond, din povestea sau din situația pe care voiam să o amplificăm ca percepție.

Mi se pare grozav că Festivalul Național de Teatru a selectat în ediția din acest an și instalații. Chiar dacă adaptarea turului casei Doinei Cornea a fost pentru noi o misiune aproape imposibilă (e greu să transpui în limbaj video o formulă care mizează fix pe prezență), arta instalațiilor mi se pare o formulă extrem de apetisantă și de generoasă, în primul rând pentru implicarea spectatorilor în opera de artă și pentru amplificarea experienței lor, dar și pentru teatralitatea specială pe care o poate conține. E forma cea mai apropiată de teatrul participativ-imersiv, în care cred acum cel mai mult și pe care îmi doresc să o practic.

Aveți de gând să continuați proiectul? Ce casă urmează?

Da, planurile sunt făcute și ne-am bucura să le putem pune în practică. Am dori ca într-o a doua ediție să deschidem casele a trei personalități extraordinare din istoria recentă a Clujului. Ar fi vorba despre Radu Stanca, regizorul, scriitorul de teatru, poetul, inovatorul. Un creator cu extrem de multe fațete și nedrept de necunoscut, care a trăit puțin, dar care a fost extrem de prolific. Casa în care a locuit în ultima perioadă a vieții sale e la Cluj, unde, finalmente, reușise să se mute împreună cu soția lui, actrița Doti Stanca, și băiețelul lor. Vizitarea ar presupune participarea la o instalație performativă ghidată de actori, care cred că ar putea fi o experiență foarte intensă pentru spectActori.

Îl mai avem pe listă pe Emil Racoviță, speologul și exploratorul, un personaj ca de film, un inovator și un om de știință de elită – el a inventat biospeologia și a înființat la Cluj primul Institut de Speologie din lume, de pildă. Am deschide spre vizitare casa lui „lucrativă”, să-i spunem așa, respectiv sediul Institutului, care se păstrează de pe vremea lui, și unde ne bucurăm de o colaborare grozavă cu o echipă entuziastă, extrem de încântată de proiectul nostru.

Și, ca o surpriză, am avea, de data aceasta, și o personalitate care este în viață! Este vorba despre doamna Ana Lupaș (născută în 1940), o artistă plastică ce în anii ’60-’70 era, în ciuda contextului politic din România, perfect racordată la zona artei conceptuale din vest. De pildă, imagini cu „Instalația umedă”, realizată de Ana Lupaș în 1970, într-un sat din apropierea Clujului, au circulat în toate mediile artistice vizuale ale timpului și au rămas de referință. Creațiile ei nu au atins niciodată, în România, notorietatea de care s-a bucurat și se bucură și acum în afara țării – de pildă, în 2016, muzeul Tate Modern din Londra îi expunea lucrările. Proiectul nostru ar propune o întâlnire cu artista însăși, care locuiește la Cluj-Napoca, prin intermediul lucrărilor sale și în spațiul intim al casei care îi servește drept atelier. Atât tururile ghidate, cât și întregul demers de pregătire a traseului din atelier și, implicit, a selectării și a regiei prezentării exponatelor s-ar bucura de participarea artistei, într-o ocazie fără precedent, având, astfel, ocazia de a sublinia prin acest fel plasarea constantă la granița dintre viață și artă a creației ei. Artista și-a dat acordul de principiu pentru participarea la proiectul nostru, deși s-a retras din viața publică.

Ar fi o ediție foarte consistentă, credem noi. Ar fi – pentru că depindem de finanțări. Până în acest moment, nu am primit finanțare din nicio sursă unde am aplicat. În mod bizar, și deconcertant, nu am primit finanțare pentru această a doua ediție a Caselor de poveste nici măcar din fondurile pentru cultură alocate prin concurs de proiecte de către Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca, care finanțaseră prima ediție. Deci cunoșteau proiectul și rezultatele lui pozitive. Este o perioadă în care lipsa de predictibilitate este și mai mare și mai periculoasă pentru mediul independent, iar autoritățile nu par a înțelege importanța investițiilor în producții locale și proaspete. Și a supraviețuirii unui întreg sector.

Ați ales trei personalități din trei domenii diferite ale trecutului recent. De ce credeți că tinerii trebuie să se conecteze la trecutul recent?

Cred că poate fi foarte motivant să vedem că, înaintea noastră, au existat oameni cu inspirație, caracter, curaj, determinare. Sigur, poate fi și debusolant să vedem că fix ei sunt uitați. Dar, măcar din când în când, conectarea cu energia lor cred că poate fi și o detoxificare bună și o sursă de energizare. Fără să urmăresc asta, m-am tot întâlnit în ultima vreme, prin lecturile mele, cu ideea de traume transgeneraționale. Cu siguranță, și la nivel de comunități mici, de la familie la prieteni și până la comunitatea mare a acestei țări, avem niște bagaje traumatice imense, pe care le moștenim și pe care nu apucăm să le curățăm. O metodă la îndemână de a face curat prin balast cred că poate fi o privire către acești oameni. Oameni care au reușit să aibă o voce, să îndrăznească, să încerce să facă curat.

În Festivalul Național de Teatru am văzut o adaptare video a programului din casa Doinei Cornea. Dacă petreci ceva timp cu informațiile și „personalitățile” din mass media de acum, figura Doinei Cornea și cea a fiului său par din altă lume. Una în care ne-ar fi plăcut să trăim. Consideri că s-a produs un hiatus între modelul de civilizație și setul de valori cultivat de această familie și cel de azi? Sau există linii de continuitate?

Cred că, de fapt, nu s-a schimbat nimic. Doina Cornea, familia ei și cei care s-au solidarizat cu ea, precum și alți opozanți ai regimului comunist, au fost o excepție în raport cu majoritatea locuitorilor României, exact la fel cum și acum există numeroase personaje superbe cu care sunt mândră să fiu contemporană, dar care sunt excepțiile prezentului. Doina Cornea a trăit într-o lume exterioară în care mă bucur că nu mai trăim, care a fost înlocuită de o altă lume exterioară, dar mult viciată și politic, și social, chiar dacă după alte criterii.

În lumea ei interioară cred că era claritate (și multă căutare a ei), căldură și afabilitate, mereu combinate cu precizia și adevărul vorbelor și al faptelor. Și cu moralitate, coloană vertebrală, curaj, determinare.

Dar exteriorul era unul mânjit. Cum e și acum. Într-un fel – și asta ar putea fi o linie de continuitate – asta ne dă ocazia de a exersa zilnic cum să nu ne mânjim (așa cum și ea făcea zilnic exerciții împotriva fricii). Cum să nu ajungem să se transforme ceea ce facem într-un banal și scârbos „job”, cum să facem să nu cădem în capcana lui „merge și așa”, cum să facem să avem curaj să nu dăm mită, cum să facem să nu uităm că celălalt e seamănul nostru și că toți suntem una, cum să ne amintim mereu că libertatea noastră se oprește acolo unde se întâlnește cu dreptul celuilalt, cum să avem încredere în știință și să nu ne lăsăm mințile să se inunde de conspiraționisme, e adevărat, extreeeem de creative, dar toxice și ridicole. Cum să credem și să investim într-un bine mai mare decât binele nostru mic. Sigur, asta este deja definiția eroului. Iar Doina Cornea a ales binele celor mai mulți în defavoarea binelui personal. Și e absolut clar că ea a fost o eroină. Dar nimeni nu ne oprește să facem și noi exerciții, oricât de mici (care nu sunt niciodată mici).

Ești profesoară la Facultatea de Teatru și Televiziune din Universitatea Babeș-Bolyai, deci ai contact permanent cu tinerii. În ce măsură genul acesta de modele – în care aș pune accentul mai ales pe onestitate, pe simplitatea discursului, pe încrederea în adevăr, pe solidaritate, pe sacrificiu (chiar fizic, dacă ne gândim la bătăile îndurate de Doina Cornea) pentru ceilalți – poate avea aderență la studenții de acum, în epoca post-adevărului?

Eu simt că are super-multă aderență. Cel puțin câțiva dintre studenții mei – mă simt foarte mândră să spun asta – sunt tineri extrem de atenți, interesați și implicați. Am reînceput să predau doar de puțin timp la facultate, deci nu e meritul meu. De asemenea, am avut ocazia să intru în contact și cu liceeni. Sunt grozavi! Au multe întrebări, sunt interesați de răspunsuri cât mai variate, nu se sperie de faptul că, uneori, nu există un singur răspuns sau că răspunsul nu este comod. Nu știu cum am sta la capitolul sacrificiu. Eu însămi nu știu. Mă întreb asta de multe ori și, deși știu ce răspuns mi-ar plăcea să iasă din mine, sinceritatea mă forțează să mai meditez. Dar cred că putem avea încredere în energia nouă cu care vin generațiile care se formează acum. Sigur, ar fi grozav să și investim în potențialul lor, pe măsură.

Din punct de vedere profesional, care sunt principiile fundamentale cu care ai vrea să rămână studenții după cursul tău?

Bunul-simț mi se pare esențial, într-o muncă făcută cu crez, cu onestitate, curaj și pentru public. Să fie informați, coerenți și să își antreneze intuiția. Să își dezvolte curiozitatea, să fie investigativi și atenți la ce e în jurul lor. Dar cel mai mult și mai mult sper să reușesc să îi fac să se descopere, să își găsească propria voce și propriile instrumente. Și să aibă încredere în ei.

Interviu realizat de Cristina Rusiecki

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.