Regizorii români de dupa 1989 nu s-au sfiit sã ne prezinte o Românie de-a dreptul degradanta si, totodata, pitoreasca pentru straini. Cum ar veni, la marginea estica a Uniunii Europene de acum salasluieste o tara bizara, ai carei cetateni nu par deloc racordati la modernitate.
În „Balanta“ lui Pintilie, Nela, o profesoara ce merge cu trenul într-un mic târgusor de provincie unde a fost repartizata, ia contact cu barbaria chiar din gara – un grup de patibulari, români neaosi, încearca din rasputeri sa o violeze. Mai departe, în film se perinda fel si fel de personaje rusinoase, inclusiv un popa patriot si, desigur, betiv. Securistii se preumbla si ei nestingheriti prin cadre pentru a îngrosa tusa national-comunismului atotcuprinzator. În „Niki Ardelean, colonel în rezerva“ (tot Pintilie), Niki, un colonel extrem de retrograd (adept al national-comunismului si el), nu ezita sa-i crape teasta cu un ciocan cuscrului sau, mult mai modernul si emancipatul Florian (alias Flo). În „Senatorul melcilor“, la fel ca în filmele amintite, Mircea Daneliuc înfatiseaza o Românie politica la fel de grobiana în demersu-i. Exemplele pot continua la infinit. Singurele exceptii sunt filmele care se inspira din preaplinul vietii mic-burgheze din orasele vibrante economic (vezi searbadul „Marti, dupa Craciun“ de Radu Muntean).
„Dupa dealuri“ (scenariul si regia Cristian Mungiu), un film inspirat de romanul nonfictional al Tatianei Niculescu Bran (regizorul tine mortis sa ne spuna asta), pune pe ecran o poveste extrem de simpla: exista o (post)modernitate, al carei exponent este Alina (Cristina Flutur), si o modernitate esuata, o Românie bigota si superstitioasa, reprezentata de toate celelalte personaje care se arata în film. Cum ar veni, Alina, o fata ce vine din Germania de la munca sa-si întâlneasca vechea prietena de orfelinat, Voichita (Cosmina Stratan), iubeste – e posibil sa fie chiar o iubire safica (filmul nu spune explicit asta, dar sugereaza în subsidiar ca cele doua fete au avut relatii intime în trecut) –, are un suflet ce cauta alinare, numai ca România în care traieste, primitiva si ancestrala, nu poate întelege aceste reprezentari ale spiritului modern si, prin urmare, se comporta într-un mod barbar, medieval si grotesc.
Pâna la sfârsitul peliculei (când intra în scena politistii si medicul care constata decesul, o doctorita extrem de artagoasa si flegmatica, ce suiera dracuind personajele ignorante care s-ar face responsabile de moartea Alinei), nici macar o fiinta umana nu are caracteristicile normalitatii, în acceptiune moderna. Toti sunt fie idioti (fratele Alinei), fie de o prostie monumentala, ce se trage din obscurantism si ignoranta milenare, aici asezându-i deopotriva pe preot si alaiul de calugarite habotnice, dar si pe medicul care s-a ocupat de Alina atâta vreme cât aceasta a stat la spital pentru tratament – medicul îi prescrie câteva pastile banale si, la externare, lanseaza apelul calduros ca pacientei sa-i fie citite multe rugaciuni, caci numai acestea îi mai pot ameliora boala. Medicul însusi este caricatural, nu are chemare pentru medicina, este slab pregatit profesional, are gusturi culturale îndoielnice (pe peretele cabinetului sau troneaza un poster, un afis în triptic, unde, alaturate, pe aceeasi reproducere ordinara, se arata privirii Fecioara Maria, Gioconda si un peisaj – apus de soare).
Fratele Alinei (un individ retardat) intra în scena la o spalatorie auto (spala masini). Este îmbracat româneste, adica prost. Are niste cizme de cauciuc, un nelipsit fes ce-i sta strâmb pe cap si o pufoaica soioasa. Pe tot parcursul filmului, aceasta este garderoba, de zi si de noapte, a personajului imbecil.
Despre manastire, preot si calugarite ce sa spunem? Sunt personajele obscurantismului, prin excelenta. Toti sunt buni la suflet, nu sunt rau intentionati (aici Cristian Mungiu spune ca a încercat sa fie echilibrat), dar, spre ghinionul lor, sunt monumental de prosti. Ei nu sunt în stare sa aiba un minimum de discernamânt si sa descifreze „maladia“ Alinei, prin urmare nu ezita sa o supuna supliciului. Si în supliciu exista nuante, echilibrari ale regizorului: fetei i se citesc Moliftele Sfântului Vasile (nimic rau, nu-i asa?), dar, pe de alta parte, exista si lanturi (fata este legata de mâini) si ger (i se ofera adapost într-un fel de cotet neîncalzit, o asa-zisa clopotnita, aburul care-i iese din gura fiind în masura sa oripileze, ce habotnici inumani, nu?). Pe de alta parte, când preotul si calugaritele se hotarasc sa-i aplice „tratamentul“ fatal Alinei, ei bine, tocmai cel fara de minte este chemat sa-si dea consimtamântul, prin urmare exista idiotenie (fratele Alinei), dar, totodata, exista neghiobie chiar mai mare decât idiotenia (si pentru aceasta neghiobie exponentul principal e unul colectiv – întregul arsenal de personaje care populeaza manastirea).
Biserica manastirii si acareturile sunt de-a dreptul oripilante. O stare de provizorat si o dezordine totala, în ciuda faptului ca niste calugarite tot bocanesc cu ciocanul pe alei, parând ca încearca sa repare ceva. Nimic nu este terminat, nimic nu este în regula, de la interiorul bisericutei (bisericile noastre sunt micute si neimpozante, nu au maretia catedralelor, în ele intri cu capul plecat pentru ca risti sa dai cu fruntea de tocul usii, stim asta de la Cioran, care s-a aratat dezgustat, e drept, în tinerete, de bisericile noastre sfrijite), pâna la dependintele ce seamana mai degraba a cotet decât a asezamânt omenesc. Nu-i problema, ortodoxismul se simte bine în frugal si umilinta, dar în filmul lui Mungiu este vorba de mult mai mult, este vorba despre o stare de provizorat cu valoare de habitudine, o cârpacire, un flasc premodern continuat în modernitate. Aici, Mungiu ne arata, în miniatura, imaginea României de azi si dintotdeauna, o tara a deficientelor milenare, iar ortodoxismul nostru pare sa joace rol de avangarda în viziunea regizorului mult premiat.
Stim placa, am mai vazut-o, nimic nou sub soare, ce a mai fost (filme cu români involuati si neadaptati modernitatii) o sa mai fie, iar filmul lui Mungiu nu reprezinta decât o noua însailare de clisee numai bune de afurisit poporul ignorant în rândurile caruia s-au nascut cei mai lucizi dintre români. Umanitatea filmului îmi scapa, ramân doar cu grotescul, cu hilarul, iar biserica ortodoxa da imaginea caricaturala a unui întreg avânt cu premise false ce a cuprins societatea româneasca de acum si dintotdeauna. Sa fie asta realitatea? Sau mai degraba colectiile de clisee ce abunda în filmul regizorului Cristian Mungiu ne sugereaza piezis ca exista un exponent cultural (ortodoxismul) care nu se sincronizeaza cu modernitatea?
Deconstructiile teoretice din sfera antropologiei culturale ne arata altceva. Pâna una-alta, Cristi Mungiu ne spune alt lucru: România este un proiect neterminat, o tara înapoiata, iar personajul din final, ce mânuieste un picamer si tot sparge la un trotuar, o strada, da seama si el de asta. Din acest film biserica ortodoxã si românii ies foarte sifonati. Un scenariu si o regie modeste, prozaice, o incursiune prin locurile comune din cultura româna, foarte bune, în schimb, pentru premii internationale. Alex. Leo Serban, vorbind despre filmele iraniene, se exprima cam asa: ca un iranian sa ia un premiu international este suficient sa faca un film. Putem completa, unui regizor român aspirant la premii îi ajunge un colaj de clisee culturale inteligent corelate, si piesa-i gata.