Pe masura ce filmul romanesc incepe sa prinda contur, continutul, indiferent ca este unul remarcabil sau nu, isi pierde in mod inevitabil forma, dar si scopul de pana acum. Altfel spus, trecerea de la Noul Val la un alt „val“ produce asa-zise pagube intelectuale, atat prin incercarea produsului in sine de a se reinventa, cat si prin incercarea spectatorilor si a consumatorilor de a se reprofila. Polemica din jurul celui mai recent lungmetraj al lui Calin Peter Netzer, „Pozitia copilului“, poate fi mai bine inteleasa daca ne raportam la incercarile romanilor de a se adapta la asa-numitul „cinema intarziat“. Totusi, aceasta polemica nu se concentreaza doar in jurul aparitiei unui nou cinema si a frustrarilor inevitabile ale spectatorilor; ea tine si de o anume dorinta egoista a publicului de a vedea de fiecare data o capodopera, pe care, mai apoi, sa ajunga sa o subaprecieze. Si, aici, putem vorbi despre raportul pe care il stabilesc filmele Noului Val cu cele care se indeparteaza de acest curent si care se bucura de recunoastere internationala, un exemplu fiind „Dupa dealuri“ al lui Cristian Mungiu. Chiar si „Dupa dealuri“ a avut parte de o primire nu tocmai calduroasa din partea publicului romanesc, fiind acuzat de cultivarea ambiguitatii, la nivelul subiectului si al perspectivei personale a regizorului.
„Pozitia copilului“ a ajuns, astfel, sa fie raportat la filmul lui Mungiu, care, a avut si el parte, intr-o prima faza, de o buna primire din partea criticilor de cinema. Dar acest lucru este de inteles. Se poate spune ca traim un moment prielnic in care cinematografia romaneasca asa-numita „comerciala“ sau „mai moderna“ isi poate crea un drum individual si se poate impune, in orizontul de asteptare a unor produse de consum, nu neaparat marete. Din pacate, acest cinema „intarziat“, pe care l-am putea numi in termeni americanesti „cinema independent“, nu e o veste prea entuziasmanta pentru spectatorii elitisti, in timp ce, pentru ceilalti, el reprezinta o mare descoperire. Pe acest fundal, filmul lui Netzer se desprinde la fel de lent de estetica NCR-ului si poate fi considerat ca facand parte din aceeasi categorie care se deschide prin „Dupa dealuri“ – un realism formalist, a carui tema, care pledeaza pentru vinovatia realitatii brute, este stilizata de creatorul ei.
„Pozitia copilului“ este un film nesuferit nu pentru ca ar fi lipsit de profesionalism, ci pentru ca, pe de-o parte, reflecta o lume pe care publicul s-a tot saturat sa o vada, iar, pe de-alta parte, pentru ca trateaza un subiect banal, si in acelasi timp curajos, care nu a mai fost transpus pana acum in cinematografia romaneasca. Am putea spune ca tema principala a filmului, sau cea pe care mizeaza perspectiva regizorala, este relatia sufocanta dintre mama si fiu. In acest caz, mama nu este dominatoare, ci, mai degraba, incearca sa fie protectoare, ba chiar extrem de protectoare, daca luam in considerare declaratiile regizorului referitoare la complexul lui Oedip. Din aceasta perspectiva, filmul este destul de tensionant, cu atat mai mult cu cat povestea are, se pare, in spate si relatia personala a regizorului cu propria sa mama. Tema secundara a filmului e radiografia „high-class“-ului romanesc, reprezentat prin familia Fagarasanu, foarte corupta – si foarte influenta. Dar mai presus de tema este actiunea filmului care se concentreaza in totalitate pe gesturile disperate la care recurge mama, Cornelia (Luminita Gheorghiu) in vederea obtinerii libertatii pentru fiul ei, Barbu (Bogdan Dumitrache). Cat despre relatia dintre personaje si constructia acestora, e un capitol la care filmul exceleaza, un mare merit avandu-l si scenaristul emblematic al Noului Val, Razvan Radulescu. Conflictele interne din familia Fagarasanu si relatiile care se stabilesc intre membrii acesteia pot fi observate indeosebi prin detalii revelatoare: baiatul este ipohondru, tatal nu are niciun cuvant de spus, in timp ce matusa e cea care se impune, putand fi privita ca maestrul protector al intregii familii. Echilibrul filmului, din punctul de vedere al relatiei dintre personaje, e vizibil, mai cu seama, daca analizam constructia personajului matusii. Este notabila trecerea de la o influenta la alta, de la o putere la alta. Copilul nu isi suporta mama si apeleaza, intr-un final, la matusa, in timp ce barbatul nu vrea sa vorbeasca cu propria sotie, asa ca apeleaza, in cele din urma, la sora lui. Si, mai mult decat atat, partea de inceput a filmului, care o are in atentie pe matusa, are rolul de a sublinia disperarea mamei si iubirea pe care o are fata de copilul ei, reatribuindu-i, progresiv, femeii statutul de stalp protector al familiei.
Plecand de la premisa pe care a adoptat-o o parte din presa, dar si din public, conform careia „Pozitia copilului“ nu aduce nimic nou, cred ca e nevoie de nuante care sa conteste intr-o oarecare masura acest lucru. Intr-adevar, raportat la cinematografia internationala sau la cea europeana, filmul lui Netzer nu aduce nimic nou. Un public avizat poate observa folosirea jump-shot-urilor pe care Netzer le-a imprumutat de la initiatorii Noului Val Francez sau faptul ca o mare parte a peliculei este filmata din mana, ceea ce duce cu gandul la miscarea avangardista a Dogmei 95. Ei bine, raportate la cinematografia romaneasca contemporana, adica la filmele Noului Val, alegerile regizorale in ceea ce priveste cinematografia au fost percepute de catre publicul neavizat ca fiind neprofesioniste si iritante. Tocmai aici apare si problema receptarii filmului romanesc: ea e ingreunata de incercarea spectatorului roman de a se adapta la un nou stil. Suprasaturat de cadrele lungi si de timpii morti pe care le serveau filmele Noului Val, acest realism formalist vine in continuarea sa cu un ritm mai alert, mai solicitant, mai stilizat, care provoaca tot felul de reactii noi.
Chiar daca filmul lui Netzer aduce sau nu ceva nou din punct de vedere cinematografic, am putea spune ca el aduce un concept nou, si anume un punct de plecare pentru filmul independent romanesc. Si, totusi, cinematografia are un cuvant de spus chiar si in ceea ce priveste constructia personajelor. O mare parte din filmarile din mana creeaza un ritm alert nu numai prin imaginea-miscare, ci si prin imaginea-pulsiune – care puncteaza momentele tensionante dintre anumite personaje. Acest lucru functioneaza si viceversa: atunci cand atmosfera este una mai calma, camera ramane in cadru fix. Exista, asadar, un fel de joc intre camera si sentimentele pe care le are personajul in momentul respectiv. Ceea ce poate conduce la concluzia ca exista o noutate, mai ales daca aceasta este raportata la modul de captare a realitatii folosit de Noul Val.
„Pozitia copilului“ nu se vrea un film maret, dar este un film pe de-a-ntregul necesar. Este necesar fiindca el creeaza un nou circuit cinematografic, care nu e neaparat comercial, ci, mai degraba, independent. Si mai este si genul de film care, prin interpretarile exceptionale ale actorilor, prin umorul bine dozat pe care reuseste sa-l distileze Ravan Radulescu, dar si prin subiectul „banal“ pe care il transpune, creeaza un soi de drama tratata cu naturalete, care umple salile de cinematograf.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 415