Scandalul și dublul discurs au devenit constantele României politice. Cel mai bun exemplu este cel al educației, domeniu în care, din păcate, politicienii excelează în discursuri principiale și „soluții” miraculoase, dar nu și în operaționalizarea acestora pe teren.
De secole, ne raportăm la școală ca la ceva sfânt, fundament al prezentului și viitorului, sub cupola identității naționale. Tot de secole uităm să alocăm sumele necesare educației, atunci când se aprobă legea bugetului. Educația este „prioritatea națională” – deja o axiomă, prezentă în TOATE programele electorale sau platformele politice – care, aproape în fiecare an, cu aproape fiecare nou premier sau ministru al educației, pierde competiția cu alte „priorități naționale”.
Dacă îi ascultăm vorbind, am putea trage concluzia că politicienii știu exact ce trebuie făcut în acest domeniu, dar nu și atunci când trebuie să numim în fruntea educației un ministru cu știință de carte, cinstit, integru, cu drag de elevi și studenți, cu respect față de dascăli, capabil să separe semințele cunoașterii de neghina imposturii. În mod similar, când trebuie numit un inspector școlar sau un director, prioritate au interesele politice locale (neghina), nu interesul educațional al elevului (cunoașterea). În ceea ce privește curriculum, TOȚI politicienii, plus o galerie de comentatori media, sunt „experți în educație”. Dacă ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să avem cam 30-40 de discipline în fiecare an de studiu – evident, o aberație. De altfel, suntem printre puținele țări din lume în care avem inițiative legislative cu privire la ceea ce trebuie – sau nu trebuie – să fie predat la clasă, de la celebra „educație sexuală”, până la „elemente de identitate” (de orice fel). În lumea normală, în care mințile politice nu sunt tulburate de sindromul circului permanent, nimeni nu-și permite să dicteze conținuturile educaționale, aceste analize având loc la nivelul comisiilor de specialitate, formate din oameni pregătiți în acest sens, care își asumă cu demnitate profesională măsurile adoptate. La fel (adică bezmetic) procedăm și atunci când este vorba despre evaluare, mai ales cea națională. Totul a devenit un ritual în care cel sacrificat este elevul. Noroc cu noua politică europeană privind protecția datelor de interes personal (GDPR), care a obligat jurnaliștii să scoată din lumina reflectoarelor cazurile particulare („Băiatul lui X / fata lui Y a luat nota N la Bacalaureat”), pentru a lăsa ceva loc discuțiilor de fond privind progresul în educație și calitatea școlii românești.
Dar aceste lucruri sunt știute. Sunt repetate (aproape) în fiecare an, mai ales atunci când ne apropiem de debutul unui nou an școlar. Și tocmai pentru că, de ani buni, nu reușim să ieșim din acest cerc vicios al educației prețuite de politicieni – în discursuri –, dar total ignorată de aceiași politicieni – în fapte –, a apărut conceptul „România Educată”, proiect inițiat și asumat de către Președintele României. Mi-am exprimat de la bun început sprijinul pentru acest demers și consider în continuare că cei care vor să ajute educația ar trebui să se alăture proiectului.
Prima observație pe care aș dori să o fac este următoarea: în acest proiect NU este vorba despre „educația lui Iohannis”, ci despre educația din România, care ar putea să beneficieze de pe urma adoptării unor noi și sănătoase principii de lucru, nu numai în următorii trei ani de mandat ai Președintelui Iohannis, ci în următoarele trei decenii. Cei care, supărați – din diferite motive politice – pe președintele Iohannis, critică cu virulență proiectul „România Educată”, crezând că astfel „îl torpilează public” pe președinte, ar trebui să se gândească la zicala cu tăiatul crăcii de sub picioare. Pe „craca educației” stăm toți, prin urmare, obligația fiecăruia este să ajute, NU să distrugă.
A doua observație este aceea că „România Educată” NU impune nimic. Deși este profesor cu experiență la clasă, nu cu „normă degrevată”, deci știe despre ce este vorba, nu l-am auzit pe Președintele Iohannis să spună „Trebuie procedat așa!!!”. Proiectul „România Educată” a fost, de la bun început, conceput ca o platformă de dialog din care să se contureze POSIBILE soluții, inclusiv în urma analizelor comparative cu alte sisteme de educație. În literatura de specialitate acest model se numește „politici publice participative”, adică acelea în care soluțiile reies din dezbatere, nu prin impunerea lor de la centru. În acest sens, de reținut este și implicarea unor actori globali ai educației, așa cum sunt OECD, UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc., care au participat la multe dintre aceste dezbateri, mai ales pe componenta de analiză comparativă. Proiectul oferă posibile direcții de acțiune, care, în mod firesc, ar trebui să se transforme în politici publice. Dar acest lucru urmează să fie făcut de către Parlament și Guvern, adică de cei care, în conformitate cu Constituția României, au drept de legiferare și adoptare de politici publice, indiferent că vorbim despre aceste instituții în actuala configurație de alianțe politice sau de viitoare alianțe.
A treia observație este legată de derularea în timp a proiectului. Acest element nu poate fi tratat fără să ne gândim la specificul domeniului și nevoia de continuitate. Vorbim despre formarea unor generații de elevi/studenți, care implică acțiuni pe multiple cicluri de formare (12-20 ani) pentru a produce efecte vizibile la nivelul societății. În agricultură, în turism sau în alte domenii, uneori se pot iniția măsuri cu efecte concrete de la un an la altul. În educație, mai greu. Am reținut și comentariile de tipul „durează prea mult”, „când începem” și alte variațiuni pe aceeși temă. Să le luăm pe rând.
Pentru cei „foarte specialiști” în educație, care fac trimitere la reformele profunde ale lui Spiru Haret, fără să mă convingă că și știu despre ce vorbesc, le-aș recomanda două lucruri. În primul rând, să citească înainte de a formula o „opinie avizată”. Operele lui Spiru Haret (Vol. I-XII) au fost republicate de SNSPA, la Editura Comunicare.ro , și pot fi accesate gratuit pe pagina de internet a editurii. În al doilea rând, le-aș recomanda să descopere faptul că România interbelică a fost una puternică din punct de vedere economic, politic, cultural pentru că reformele lui Spiru Haret au produs efecte. Acest lucru, însă, se întâmpla după 20-30 de ani de la adoptarea lor.
Ca să mă asigur că am fost clar, am să reformulez: poate că un aluat poate fi transformat în cozonac în două ore de dezbateri televizate, dar o reformă a educației nu poate fi coaptă nici măcar într-un mandat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să fim în stare să proiectăm în mod corect reforme care vor fi viabile și dincolo de un mandat politic. Apoi, să fim consecvenți și să avem răbdare. De exemplu, reformele inițiate de Liviu Maior, singurul ministru al educației care a avut un mandat întreg de patru ani (1992-1996), au fost continuate de Virgil Petrescu (1996-1997), de Andrei Marga (1997-2000) și de Ecaterina Andronescu (2000-2003). Evident, fiecare ministru a adus o serie de elemente specifice, dar liniile de reformă (curriculum, evaluare națională, calitate, resursă umană, informatizare, infrastructură, finanțare etc.) nu au fost deturnate de la direcția convenită în perioada mandatului ministrului Liviu Maior, în cadrul unui proiect mai larg de reformă a educației, conturat cu experți români și străini (Banca Mondială, UNESCO, UE, OECD, UNICEF). Cârcotașii probabil vor începe imediat să înjure (politic) unul sau altul dintre miniștrii menționați mai sus. Eu am lucrat cu dumnealor, îi cunosc și știu cât de greu a fost – și atunci, ca și acum – să dea coerență educației în oceanul de interese politice. Am să iau un singur exemplu: universitățile particulare, la acele momente, unele dintre ele mai mult SRL-uri, decât sanctuare ale cunoașterii. De la 128 de universități, în 1992, am ajuns să avem, după zece ani de măsuri ferme în domeniul calității, aproximativ 30 de universități (2002), fără să iau în calcul universitățile confesionale, care au un alt statut. Nu a fost simplu să fie stopat cel mai mare jaf educațional al acelei perioade, măsurat în impresionante sume de bani (după unii, sute de milioane de dolari neimpozitați), imposibil de urmărit – în condițiile legislației de atunci – dacă au fost investite în actul educațional sau în vile, mașini, vacanțe de lux etc. Cu toate acestea, curățenia, în mare parte, s-a produs, iar prețul plătit de miniștrii respectivi, pe lângă campaniile complexe de denigrare, dirijate de beneficiarii sumelor neimpozitate, a fost și acela de natură politică.
Și pentru că tot ne place să vorbim despre exemple de succes – Finlanda, Suedia, Japonia – poate putem să analizăm aceste modele dincolo de o „documentare” sumară pe Facebook. Toate aceste țări au trecut prin cel puțin patru etape obligatorii: (i) au recunoscut dezastrul în care se află; (ii) au renunțat la politicianism și au început să colaboreze, în vederea identificării celor mai bune soluții, prin implicarea tuturor celor care pot contribui; (iii) au alocat sumele de bani corespunzătoare măsurilor de reformă; (iv) au avut răbdare să implementeze soluțiile respective, evident, cu eventualele corecții, absolut necesare, odată cu trecerea timpului. Rezultatele au apărut după … 20-25 de ani. Noi avem de ales: (a) rămânem undeva între etapele (i) și (ii), acolo unde suntem cam din anul 2005, sau (b) trecem mai departe.
O altă critică legată de „România Educată” a fost în legătură cu guvernul sau, mai exact, cu titularul actual al portofoliului educației. Mulți comentatori au spus că actualul ministru al educației este cel mai nepotrivit „garant” al implementării proiectului „România Educată”. Pot fi de acord cu această observație. Dar asta nu înseamnă că proiectul este „nepotrivit”. O mașină bună poate avea, uneori, un șofer prost. Cel mai simplu este să schimbăm șoferul, dar să păstrăm mașina. Faptul că nu avem un ministru care să înțeleagă oportunitatea implementării principiilor de bază ale proiectului „România Educată”, de la problematica politizării educației – unde actualul ministru chiar excelează, cu peste 2.000 de directori/directori adjuncți de școli schimbați în câteva săptămâni, fără să existe, evident, o justificare transparentă a procesului –, până la cea a finanțării în acord cu o viziune clară, nu în funcție de prietenii, este într-adevăr un regres. Nu are rost să mai deschidem aici și alte subiecte despre conflicte de interese și integritate academică, pentru că, în acest caz, optimismul nostru ar scădea vertiginos. Dar costurile politice ale unui ministru nepotrivit trebuie să fie evaluate la nivelul coaliției de guvernare, iar presiunea opiniei publice trebuie îndreptată în această direcție, nu împotriva celui care a creat cadrul unui nou concept. Pentru a reveni la exemplul mașină-șofer, cred că toți acceptăm faptul că este firesc ca o amendă pentru nerespectarea semnelor de circulație să fie plătită de șofer, nu de fabricantul mașinii.
Evident, lista neînțelegerilor și a confruntărilor legate de „România Educată” este mult mai lungă și greu de epuizat într-un editorial. Ceea ce vreau să subliniez, însă, este că toată această confruntare pe marginea unui nou concept legat de viitorul educației este în mare măsură firească. Mereu facem trimitere la Spiru Haret și avem tendința de a încadra eforturile sale într-o paletă metaforic pozitivă. Greșit! Este iar o chestiune de … lectură. Citiți discursurile politice ale vremii sau articolele de ziar din acea perioadă. Aproape că nu a existat personaj politic mai criticat. Spiru Haret a devenit „Reformatorul” la mulți ani după ce a părăsit fotoliul de ministru, dar a dobândit acest statut în istoria României pentru că măsurile sale au fost concepute cu gândul la elevi și la viitorul țării, nu cu gândul la prieteniile politice (de exemplu, soția unui coleg de guvern sau la un coleg de vânătoare) sau la voturi (de exemplu, favorizarea șefului în competiția internă a unui partid). Prin urmare, nu văd o problemă ca un subiect să fie în centrul criticilor publice, atâta timp cât suntem animați de preocuparea pentru o școală mai bună, nu de beneficii politice sau orgolii.
Cred că după acest debut de nou an școlar / universitar, după o nouă avalanșă de critici (pe care o avem programată ritualic în fiecare toamnă) cu privire la tot și la toate, în raport cu școala din România, și după ce identificăm „neghina” care, de ani de zile, indiferent cine este la putere, se autodefinește drept „farul ubicuu” al tuturor „reformelor”, am putea să ne așezăm la masă pentru a găsi un acord de principiu asupra proiectului „România Educată”. Nici cei care astăzi acționează sub „beția puterii”, nici cei care își manifestă public „furia competențelor închipuite” nu ne pot împiedica să găsim o variantă prin care România să meargă mai departe, să depășească faza a doua din seria celor patru pași, mai sus enunțată, – renunțarea la politicianism și demararea efectivă a reformelor în educație –, pentru a avea speranța că începem să (re)construim, sub egida proiectului „România Educată”, ceea ce am tot dărâmat de ceva timp: viitorul copiilor noștri.
Remus Pricopie este politolog.
Este rector al SNSPA și a fost
ministru al educației în perioada 2012-2014.