Probabilitatea producerii unui atac terorist major în spațiul occidental în următorul an ar fi din nou în creștere, pentru prima dată după mai mulți ani.
Redobândirea controlului taliban asupra teritoriului afgan nu este o surpriză strategică, la fel cum retragerea trupelor aliate din Afganistan nu reprezintă o eroare strategică.
Nu mai era de mult un război în Afganistan. Prezența pe teren a americanilor și aliaților intrase de mulți ani într-o rutină lipsită de direcții clare, condusă după planuri de sertar, cu obiective nerealiste și raportări deformate și părtinitoare. Realitatea militară, politică, economică și socială a „stabilității și reconstrucției” afgane a rămas mult în urma abstractului indicatorilor de progres și pildelor poveștilor idealizate de succes. Încet-încet, „Războiul împotriva terorismului” s-a transformat într-un „război cu adevărul”, după cum excepțional titra „The Washington Post” în dezvăluirile sale explozive de la finalul anului 2019, lansate public sub titulatura mai mult decât elocventă „Afghanistan Papers”. O inspirată paralelă peste timp cu faimoasa investigație „Pentagon Papers” a nu mai puțin celebrei publicații „The New York Times”, care deconspira în urmă cu cinci decenii „istoria secretă a Războiul din Vietnam”. Investigația „The Washington Post” a intrat în atenția Serviciului de Cercetare al Congresului American, care a publicat în ianuarie 2020 un raport detaliat cu privire la „principalele puncte de interes pentru politica Statelor Unite în Afganistan” și „potențialele întrebări pentru Congres” în fața realităților necosmetizate de pe teren. Dintre temele principale ale acestui raport merită amintite: risipa uriașă a fondurilor americane, lipsa de claritate a scopurilor strategice și operaționale, slaba expertiză pentru implementarea politicilor americane în contextul afgan, lipsa de organizare a coaliției multinaționale și sprijinul permanent acordat talibanilor de Pakistan. După nici o lună, în februarie 2020, administrația Trump avea să semneze cu talibanii, la Doha, un acord de retragere a forțelor americane din Afganistan, cu termenul limită 1 mai 2021. După instalarea sa la Casa Albă, președintele Joe Biden nu a mai făcut decât să amâne această retragere până la 31 august 2021.
În acest context, „deși o tragedie, retragerea forțelor americane din Afganistan nu este un dezastru strategic”, după cum afirmă Stephen Walt într-un articol publicat recent în „Foreign Policy”. Walt este profesor de relații internaționale la Universitatea Harvard și unul dintre cei mai importanți teoreticieni realiști ai vremurilor noastre. Pentru realiști, interesul național reprezintă forța dominantă care modelează și direcționează comportamentul internațional al statelor. Ineluctabilul coliziunii de interese din spațiul comun conduce de fiecare dată la conflict, într-o lume anarhică pentru care singura legitate este absența unei autorități suprastatale cu legitimitatea și putința de a dezamorsa pașnic tensiunile dintre unitățile sistemului internațional. Principala premisă a acestei realități este creată de influența uriașă a intereselor naționale asupra regimurilor interguvernamentale de control și impunere a regulilor de funcționare a lumii, fie că vorbim de Consiliul de Securitate al ONU, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Mondială a Sănătății sau Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, pentru a aminti doar câteva dintre organizațiile care încearcă să gestioneze fără prea mare succes cele mai fierbinți puncte de pe agenda internațională de securitate a acestei perioade.
În urmă cu două decenii, Statele Unite au atacat Afganistanul guvernat de talibani în numele propriului interes național, prin interpretarea la limită a prevederilor Art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord. În mesajul adresat națiunii și congresului american, la câteva zile după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, președintele George W. Bush spunea: „Vă rog să susțineți valorile Americii și să vă amintiți de ce atât de mulți oameni au venit în această țară. Ducem o luptă pentru principiile noastre, iar prima noastră responsabilitate este să trăim după ele.” După aproape 20 de ani, Statele Unite au decis să se retragă din Afganistan. Din nou în numele interesului național, în pofida propriilor estimări de intelligence și a rezervelor serioase exprimate de aliați cu privire la capacitatea forțelor locale de a asigura stabilitatea și securitatea țării în situația unei ofensive puternice a talibanilor și a altor amenințări imediate. Este contextul în care, la începutul lunii iulie, președintele Biden afirma că „atunci când a luat decizia de a pune capăt implicării militare a SUA în Afganistan, a considerat că nu era în interesul național al Statelor Unite ale Americii să continue lupta pe termen nelimitat”.
Cele două decenii scurse între aceste două momente de prevalență globală a interesului național american au consemnat cel mai lung conflict armat din istoria Statelor Unite, zeci de mii de pierderi de vieți omenești, sute de mii de răniți și mutilați, mii de miliarde de dolari irosiți, pentru a ajunge ca în final să nu existe nici învinși, nici învingători, ci doar lecții învățate și confirmări ale raționalității politicii de forță a marilor puteri.
Ce ne relevă ziua de astăzi? Fuga președintelui afgan Ashraf Ghani din fața talibanilor aflați în ofensiva lor fulger către Kabul. Miile de oameni deznădăjduiți care se calcă în picioare în fața zidurilor înalte ale Aeroportului din Kabul. Gestul sfâșietor al unor părinți disperați care își aruncă copiii peste gardurile celei mai apărate baze aeriene din lume în brațele militarilor americani. Mesajele fără speranță ale femeilor afgane, izolate în case, transmise pe rețelele de social media. Panica afganilor care și-au investit toate resursele în educație sau au jucat cartea acțiunii politice și sociale, motivați de visul unui Afganistan normal, reprezentativ pentru toți cetățenii și comunitățile sale și înscris pe calea progresului și bunăstării poporului lor. Vedem lacrimi și durere, dar și revolta celor încă mulți care nu acceptă preluarea prin forță a puterii de către insurgenți. Drapelele tricolore afgane încă flutură pe străzile capitalelor provinciale în mâinile celor care dau dovadă de un curaj admirabil pentru a se opune talibanilor înarmați până în dinți cu arme și echipamente lăsate în urmă de zecile de mii de dezertori din structurile de securitate și apărare afgane. Un vid de putere care prefațează instalarea haosului și declanșarea răzbunării talibanilor după finalizarea retragerii occidentale. Contextul de securitate locală este cu atât mai complicat cu cât apare ca posibilă regruparea rămășițelor forțelor armate naționale, alături de milițiile unor lideri afgani regionali, pentru declanșarea unei contraofensive sub conducerea vicepreședintelui Amrullah Saleh.
Platformele internaționale de analiză strategică și de securitate sunt inundate de opinii cu privire la înfrângerea Statelor Unite, slăbiciunile și dezbinarea Occidentului, eșecul democrației liberale și incapacitatea istorică a sistemelor internaționale și marilor puteri, oricare au fost acestea, de a schimba soarta afganilor. Dincolo de unele nuanțe acute care clamează „sfârșitul hegemoniei americane” sau „destrămarea imperiului american”, poate cea mai groasă tușă a acestor opinii marchează pierderea credibilității Statelor Unite în fața partenerilor săi și chiar incapacitatea modelului american de a mai face față competiției strategice, mai ales în fața provocărilor actuale ale Chinei și Rusiei. Aliații Washingtonului, pentru care securitatea și chiar existența depind de voința și capacitatea americanilor de a-i apăra, ar fi acum într-un mare pericol. Căderea Kabulului în mâinile talibanilor ar reprezenta declanșatorul escamotării garanțiilor de securitate pe care americanii le oferă statelor baltice, Ucrainei, Georgiei, Taiwanului și chiar Coreei de Sud, Japoniei, Australiei și Israelului în fața pretențiilor revizioniste sau expansioniste ale vecinilor lor.
Totodată, suporterii primordialității factorilor economici asupra evoluțiilor politice și de securitate globală au valorificat momentul pentru a sublinia că eșecul guvernării afgane susținută de occidentali se datorează „blestemului bogăției resurselor naturale”. Din această perspectivă, zăcămintele de resurse minerale esențiale pentru tehnologiile viitorului, în valoare de mii de miliarde de dolari după unele estimări foarte credibile, ar fi principala cauză a corupției generalizate de la nivel guvernamental și a deturnării tuturor politicilor majore de reconstrucție și reformă finanțate de Washington și aliații săi. Mai mult, interesele chineze pentru controlul unor asemenea bogății ar fi favorizat revenirea fulgerătoare a talibanilor la putere, urmare a înțelegerii dintre liderii celor două părți din luna iulie a acestui an, cu atât mai mult cu cât recent a apărut public invitația adresată Chinei de insurgenții afgani pentru „participarea la reconstrucția și reabilitarea Afganistanului”. În plus, platformele media chineze nu au ratat ocazia de a caracteriza situația din Afganistan ca fiind „o umilință uriașă” pentru Statele Unite. Retragerea americană a oferit chinezilor oportunitatea de a-și reafirma propaganda cu privire la succesul politicii externe chineze fundamentată pe principiul neamestecului în treburile interne ale altor state în stil maoist. O doctrină care ghidează mercantilismul Beijingului încă de la începuturile Războiului Rece, deși lumea s-a schimbat enorm între timp, pentru a obține beneficii maxime cu costuri minime prin manipularea regulilor sistemului internațional în acord cu ideologia Partidului Comunist Chinez.
Pe de altă parte, mulți observatori avertizează cu privire la pericolul recrudescenței fenomenului terorist. Mișcarea talibană a rămas cea mai sângeroasă grupare teroristă din lume după distrugerea ISIS. Legăturile organice dintre talibani și al-Qaeda sunt atât de strânse încât este greu de disociat responsabilitatea părților în finanțarea și organizarea unui atac terorist sau recrutarea atentatorilor, găzduirea și antrenarea acestora. Conform unor informații ale serviciilor secrete, chiar dacă talibanii nu ar dori să fie implicați în operații ale al-Qaeda, realitatea din teren face acest lucru imposibil. Probabilitatea producerii unui atac terorist major în spațiul occidental în următorul an ar fi din nou în creștere, pentru prima dată după mai mulți ani. Flagelul terorist va fi amplificat și de creșterea producției afgane de droguri, o sursă tradițională de finanțare și consum pentru radicalizați.
Ce va aduce ziua de mâine? Sita timpului va cerne opiniile părtinitoare și tonalitățile grave, iar după ce emoția se va estompa vom rămâne cu reperele obiective ale unei paradigme de securitate internațională în care complexitatea provocărilor și amenințărilor globale va întări soliditatea și solidaritatea lumii libere.
China și Rusia nu se vor grăbi să umple vidul de putere creat de retragerea trupelor occidentale din Afganistan. China își va urma, probabil, politica de expectativă în proiectarea intereselor sale la nivel internațional. Doctrina Beijingului este de a nu se impune prin forță, ci de a-și extinde influența prin preluarea sub control economic a regiunilor de interes, mai ales a celor aflate pe „calea comună a prosperității și renașterii” trasată geografic de Inițiativa „Centura și drumul”, proiectul grandios al președintelui Xi Jinping întors pe toate fețele de centrele de analiză din cancelariile occidentale. Însă, strategia inundării piețelor atractive pentru Beijing cu proiecte finanțate generos s-ar putea să nu mai producă roade în situația Afganistanului. De aceea, chinezii vor adopta soluția pragmatică a pașilor mărunți față de regimul taliban, așteptând să vadă dacă acesta își va consolida controlul asupra întregului teritoriu. Prin mesajele transmise public, Beijingul pare dispus să recunoască și să dialogheze cu un guvern controlat de talibani, atât timp cât acesta va răspunde intereselor sale naționale. Pe de altă parte, rezervele chinezilor pentru o prezență mai activă în Afganistan sunt legate și de faptul că extremismul religios islamic reprezintă o amenințare activă internă pentru China. Mai ales în regiunea autonomă Xinjiang, în care presa occidentală titrează că populația uigură musulmană este supusă unor abuzuri de amploare. De aceea, este de așteptat ca Beijingul să urmărească preluarea sub control a economiei afgane fără desfășurarea de trupe militare pe teren și fără asumarea rolului de garant de securitate al populației locale, evitând astfel să se înscrie pe lunga listă de „imperii care au pierit” în încercarea de a ocupa Afganistanul prin forță.
La rândul ei, Rusia nu va interveni militar în Afganistan. A spus-o președintele Vladimir Putin, făcând trimitere la „lecțiile învățate” din eșecul ocupației armate sovietice din anii 1980. Mulți istorici ai Războiului Rece consideră retragerea Armatei Roșii din Afganistan ca reprezentând preludiul dezintegrării Uniunii Sovietice. Dincolo de eșecul ideologiei comuniste, ceea ce se poate spune cu siguranță astăzi este că haosul creat de retragerea sovietică a declanșat războiul civil care a facilitat ascensiunea talibanilor către putere, în 1996. Pe fondul retragerii actuale americane din teatrul de operații afgan, Rusia va urmări să își securizeze influența asupra fostelor republici sovietice care se învecinează cu Afganistanul prin contracararea oricăror intenții de relocare a unor forțe americane pe teritoriul acestora sau a riscului extinderii radicalismului islamic peste granița afgană. Prin urmare, va crește vânzarea de armament rusesc și prezența militară rusească în bazele sale din regiune.
Turbulențele din Afganistan vor escalada interesele antagonice ale Indiei și Pakistanului. Există un lung șir de evidențe ale implicării directe a Islamabadului în conflictul afgan, în pofida menținerii deschise a opțiunilor de dialog strategic cu Washingtonul. Afganistanul este de multe decenii principalul punct de pe agenda politică comună a Statelor Unite și Pakistanului, mai ales în ceea ce privește cooperarea de intelligence. Cu toate acestea, provinciile din nordul Pakistanului au oferit mereu ascunzători sigure pentru teroriștii islamiști și au găzduit tabere de instruire ale facțiunilor talibane. Chiar și temutul lider al al-Qaeda, Osama Bin Laden, a fost identificat și ucis de forțele speciale americane la câteva sute de kilometri nord-est de Islamabad, după o operație desfășurată fără știrea serviciilor secrete pakistaneze. Influența majoră a Pakistanului în Afganistan este susținută și de legăturile tribale transfrontaliere, în primul rând de grupul etnic paștun din care s-a născut mișcarea talibană. Acest tip de conexiuni creează potențialul consolidării parteneriatului dintre Islamabad și Beijing, pentru a facilita accesul economic al chinezilor la talibani. În consecință, India se va apropia și mai mult de Statele Unite, iar divergențele sale cu chinezii se vor amplifica. Sedimentarea distribuției intereselor strategice ale marilor actori din regiune va contribui la clarificarea geopoliticii uriașului areal indo-pacific, considerat de mulți viitorul centru de greutate al distribuției globale de putere.
În altă ordine de idei, situația din Afganistan reprezintă încă un puternic semnal strategic că arhitectura de securitate și apărare a Uniunii Europene trebuie reformată din temelii. Oare al câtelea? Josep Borrell, vice-președintele Comisiei Europene și șef al diplomației europene, a recunoscut că „dacă americanii pleacă din Kabul, europenii nu au capacitatea militară de a ocupa și securiza aeroportul militar, iar talibanii vor prelua controlul”. O misiune aparent simplă din punct de vedere operațional, dar care se dovedește imposibilă din perspectiva voinței politice și a angajării capabilităților militare europene, care, de fapt, nici nu prea există. Bariera suveranităților naționale este coborâtă de fiecare dată în calea oricărei dezbateri cu privire la crearea unei structuri europene autentice de forță armată comună și integrată. Poate că a venit momentul ca lipsa capacității reale de acțiune militară a Uniunii fără sprijin american, confirmată și de eșecurile operaționale recurente din ariile de interes strategic din Africa și Orientul Mijlociu, să fie transformată într-o „bună ocazie de a consolida conceptul și politica activă de autonomie strategică europeană”, așa cum spunea Borrell, cu onestitate, într-un recent interviu. „Nu mai există o altă alternativă pentru europeni. Trebuie să ne organizăm pentru a face față lumii reale, nu celei pe care ne-o dorim”.
Diplomația oferirii de avantaje economice în schimbul modificării și reformării comportamentului regimurilor autoritare din vecinătățile europene sau din alte arii de importanță strategică pentru Bruxelles nu mai produce rezultate. Accesul facil la resurse al elitelor aflate la putere, încălcarea sistematică a regulilor sistemului internațional și oprimarea fără consecințe semnificative a propriului popor au reprezentat tot atâtea argumente pentru regimurile iranian sau sirian în denunțarea sau deturnarea sprijinului economic și financiar condiționat al UE. Iar exemplele pot să continue.
Conform lui Borrell, „Afganistanul ar putea să trezească Europa. A venit momentul să oferim Europei o forță militară capabilă să lupte, dacă este necesar”. Ideea unei Uniuni puternice nu atât în interiorul, cât și în exteriorul granițelor sale, a fost augmentată în ultimii ani cu noi concepte, deși insuficient definite, precum „autonomia strategică europeană” sau „armata europeană”. O nouă politică de securitate și apărare europeană ar trebui să pornească de la crearea unui fundament de forță pentru susținerea viziunii strategice a Bruxelles-ului referitoare la rolul și locul UE la masa marilor puteri. Numai atunci UE va conta cu adevărat și va putea să acționeze eficient în situații de criză majoră, așa cum este cea pe care o traversează în prezent Afganistanul.
Statele Unite vor rămâne liderul lumii democratice, mai determinate decât oricând să-și apere interesele vitale de securitate națională și să protejeze interesele comune cu aliații lor, inclusiv prin utilizarea forței, oriunde și ori de câte ori va fi nevoie. Reconfigurarea proiecției internaționale a extraordinarei puteri militare a Statelor Unite a fost prefațată de opțiunile strategice mai mult sau mai puțin contondente ale administrațiilor Obama și Trump. În cele două decenii în care SUA au fost captive în propriul război global împotriva terorismului, China a avansat nestingherită către poziția de mare putere, iar relevanța faliei geopolitice indo-pacifice a crescut necontenit pentru a ajunge să concureze astăzi cu epicentrul tradițional-transatlantic al intereselor majore ale Occidentului în proiectarea echilibrului global de putere. Retragerea americanilor din Afganistan nu reprezintă un eveniment inedit sau izolat în istoria postbelică. Vietnamul, Iranul, Libanul, Somalia sau Irakul reprezintă tot atâtea inflexiuni ale convexităților sinusoidei implicărilor directe ale forțelor americane în susținerea unor regimuri sau mișcări democratice devenite insuficiente și nereprezentative. Aceasta, pentru ca să nu mai amintim zecile de conflicte proxi din timpul Războiului Rece sau din siajul detentelor violente ale epocii post-coloniale cu implicare americană. De fiecare dată, SUA au rămas portdrapelul democrației liberale, partenerul respectat și curtat peste tot în lume, atât de democrațiile noi cât și de cele consolidate, pentru obținerea de garanții majore de securitate.
Reforma sistemului internațional, începută cu aproape un deceniu în urmă, va continua într-un ritm mai accelerat. Redefinirea conceptelor strategice ale ONU, UE și NATO va urma cadența schimbărilor climatice, a avansului tehnologic și transformărilor accelerate ale identităților și comportamentelor individuale și colective induse de rețelele sociale. Interesele lumii democratice vor trebui revizuite fără false mize de universalitate și așteptări înșelătoare pentru aspiranți. Prin reconcilierea intereselor naționale, statele conduse după principiile democrației liberale și echității sociale vor redobândi credibilitatea și capacitatea de reconfirmarea a intereselor comune și reafirmare a responsabilității morale în fața întregii lumi. Obiectivele și interesele Statelor Unite și aliaților lor vor fi mult mai clare, responsabilitățile vor fi împărțite echitabil, iar finalitatea prezenței occidentale în lume va deveni măsurabilă.
Niculae Iancu este expert în securitate și apărare,
cu experienţă în domeniul cercetării ştiinţifice
militare și de intelligence.
