Romanul autoficţional Ţesut viu. 10×10 (2011), reeditat de curând la Editura Cartier, este un omagiu formal adus unor scrieri în baza zece (Decalogul, Decameronul lui Boccaccio) sau patent neliniare (Şotron de Julio Cortázar, în stilul căruia autorul oferă o hartă de lectură care nu coincide cu aceea a sumarului). Redactat în maniere eterogene grafic, purtând aluviunile bilingvismului româno-rus, torsionând cronologiile în arcul a mai bine de 30 de ani (între martie 1968, ziua morţii lui Iuri Gagarin, şi aprilie 2009), romanul poartă amprenta densă simbolic şi agonală stilistic tipică lui Emilian Galaicu-Păun. Dintre nucleele narative se reţine în primul rând acela ale copilăriei disputate între tărâmul magic al vieţii la ţară, la bunici, unde sunt descoperite cărţile, şi dictatura – şi ea textuală – unui tată autoritar, autor de literatură patriotică şi partinică. Conflictul dintre cele două spaţii provoacă apariţia viitorului scriitor, atunci când copilul este forţat de tată să scrie – şi apoi să rescrie zile în şir – o scrisoare bunicilor. Trezirea scriitorului găseşte o temă complementară – o temă barthesiană, s-ar putea spune, Roland Barthes fiind una dintre prezenţele marcante în materie de referinţe – în trezirea şi apoi manifestarea erotică.
Emilian Galaicu-Păun, Ţesut viu.10×10, ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, Editura Cartier, Chişinău, 2014