Joël Dicker, Adevărul despre cazul Harry Quebert

 

În engleză, dar cu un cuvânt grecesc, subgenul din care face parte Adevărul despre cazul Harry Quebert se numeşte poioumenon – metaficţiune, ficţiune având ca temă producerea unui artefact artistic. De la Patul lui Procust şi mai ales de la Şcoala de la Târgovişte încoace, literatura română numără destule trebuşoare de acest fel. Doar că romanul elveţianului Joël Dicker e un thriller cu mare succes pe piaţa de limbă franceză (de public şi de critică – Premiul Academiei Franceze pe 2012), tradus apoi – adevărata consacrare pentru biata literatură franceză de azi – în Statele Unite. Reclamele pe care unii le publică sub nume de critică au vorbit despre un nou Stieg Larsson, despre un nou Philip Roth, despre un nou Jonathan Franzen. Mânat mai cu seamă de prima comparaţie, am citit bucoavna (650 de pagini) şi, ce-i drept, n-am lăsat-o din mână până la sfârşit. Ceea ce nu înseamnă că Dicker n-ar fi de o găunoşenie abjectă. Singurul lucru pe care îl face bine este confecţionarea suspansului. În rest, dialoguri plate, personaje de carton, intrigă ultraconvenţională şi un gust execrabil în materie de literatură (fragmentele din „marele roman american” prezentate de-a lungul cărţii – care, să nu uităm, e metaficţională: ficţiune în ficţiune în ficţiune ş.a.m.d – sunt diabetice şi nu s-ar califica nici la nivelul „Sandra Brown fără sex”). Pe scurt, kitsch pe toţi pereţii. Dacă pe piaţa francofonă, cum spuneam, succesul a fost pe linie (ce vânzări! ce premii! ce inflamări critice!), recenziile din mult mai frusta Americă au pus thrillerul la locul lui, ca operă de duzină ce ar fi putut fi confecţionată de atâţia şi atâţia meseriaşi cinstiţi ai genului din Statele Unite, cărora nimănui însă nu i-ar da prin cap să le dea Premiul Academiei Franceze.

 

Joël Dicker, Adevărul despre cazul Harry Quebert, traducere de Ana Antonescu, Editura Trei, 2013