Frustrările care alimentează mișcările populiste sunt reale, asta trebuie spus clar și fără condescendență, pentru că tentația de a trata votanții MAGA sau susținătorii suveraniștilor europeni ca pe niște victime naive sau ca pe niște proști e nu doar incorectă, ci și contraproductivă.
Oamenii care au votat pentru Trump, pentru AUR, pentru AfD, pentru Le Pen, pentru oricare variantă locală a aceluiași fenomen, poartă în ei frustrări legitime. Sistemul i-a dezamăgit. Mobilitatea socială s-a evaporat. Serviciile publice s-au deteriorat. Sentimentul că regulile se aplică altora, nu și celor de sus, e susținut de experiența zilnică, nu de propagandă.
Problema nu e diagnosticul. Problema e medicamentul.
Mișcările populiste funcționează în realitate ca o măciucă de tranziție, menite să zdrobească și mai mult capacitatea statului de a reglementa marile averi, de a proteja cetățeanul și de a menține un minim de echilibru social.
La tribuna li se vinde visul suveranității populare, al demnității naționale recucerite, al elitelor globaliste date jos. Vocabularul e seducător tocmai pentru că atinge frustrări reale cu un limbaj care pare că le înțelege. Dar pe dedesubt se execută exact politicile care servesc aceeași concentrare de capital pe care aceste mișcări pretind că o combat. Dereglementare. Tăieri în serviciile publice. Slăbirea instituțiilor care ar putea trage la răspundere marii actori economici. Atacuri sistematice asupra presei independente și a sistemului judiciar.
Nu e o coincidență că cele mai vocale mișcări suveraniste din Europa primesc finanțare din direcții care gravitează spre aceleași rețele de capital pe care le denunță public. Nu e o conspirație cu parole și ușile ferecate. E o convergență de interese perverse, suveranismul fragmentează, iar fragmentarea slăbește capacitatea colectivă de rezistență în fața concentrării de putere privată.
Elementul fascistoid apare acolo unde demagogia se întâlnește cu forța.
Nu vorbim neapărat de fascism în sensul istoric complet, cu uniformele și aparatul de stat totalitar. Vorbim de un fascism funcțional, unde ura față de celălalt, față de imigrant, față de minoritate, față de elita cosmopolită, e folosită pentru a justifica reprimarea graduală a opoziției și pentru a crea liniștea necesară marilor entități financiare să finalizeze transferul de putere de la instituțiile democratice, de la statul de drept, spre structurile private, de neatins.
E un instrument, nu o ideologie. Și ca orice instrument, se evaluează după ceea ce produce, nu după ceea ce declară.
Ce produce sunt state mai slabe, reglementări mai puține, cetățeni mai izolați și mai ușor de manipulat și o concentrare de capital care avansează în timp ce atenția publică e absorbită de războaiele culturale și de dușmanii imaginari.
America și Europa rulează azi variante diametral opuse ale unui neoliberalism care s-a instalat acum 40 de ani, iar diferența dintre ele contează mai mult decât lasă să se înțeleagă dezbaterea curentă.
În America, politicile neoliberale a produs capitalismul de extracție, care azi a atins maturitatea. Dereglementarea a permis degenerarea sistemului într-un oligopol tehno-financiar unde statul a devenit în mare parte un garant al profiturilor private. E un model de tip „câștigătorul ia totul”, unde plasa de siguranță socială s-a erodat până la punctul în care cetățeanul a ajuns resursă de date și datorii, nu beneficiar al unui contract social.
Deciziile care odată aparțineau sferei publice au căzut în mâna unui număr atât de mic de actori încât orice reglementare serioasă devine aproape imposibil de implementat fără să declanșezi o criză financiară.
Europa e altceva, rulează un ordoliberalism, cu toate neajunsurile ei birocratice, cu toate blocajele și cu toate compromisurile dureroase pe care le produc douăzeci și șapte de state cu interese uneori divergente. Uniunea Europeană a apărut ca o formă de contra-putere, un efort de a impune standarde umane și etice unei piețe globale care nu cunoaște nicio limită naturală.
Dacă în America piața dictează politica, în Europa există încă ambiția, adesea lentă și greoi executată, ca legea să tempereze piața, iar piața trebuie să servească societatea, nu invers.
Drepturile muncitorului. Protecția datelor personale. Standardele de siguranță alimentară. Reglementările de mediu. Mecanismele antitrust. Toate sunt imperfecte, toate sunt atacate constant de interesele corporatiste, și totuși există și produc o diferență măsurabilă în viața cetățeanului european față de omologul său american.
Tocmai acest scut normativ european e motivul pentru care forțele care servesc concentrarea obscenă de capital finanțează cu atâta consecvență atacurile asupra coeziunii Uniunii Europene.
În America, cel puțin în ultimul deceniu, degradarea acestor standarde s-a produs într-un ritm amețitor, orchestrată de un grup de oligarhi tehno-financiari care au acumulat averi obscene prin canibalizarea statului de drept. Nu este vorba doar de profit, ci de un mecanism de extracție, unde banii munciți de o clasă de mijloc din ce în ce mai atrofiată sunt transferați spre vârf, în timp ce instituțiile care ar trebui să asigure echitatea sunt golite de conținut. Pentru acești actori, legea nu mai este o barieră de netrecut, ci o resursă negociabilă, o variabilă care poate fi cumpărată, modificată sau pur și simplu ignorată.
Aceleași corporații și aceiași oligarhi care le patronează nu se opresc la granițele americane, ci se întind oriunde poftesc, căutând noi piețe de canibalizat, noi teritorii pe care să le dereglementeze și să le exploateze, noi resurse de integrat în portofoliul lor în expansiune globală.
Marea Britanie post-Brexit a devenit laboratorul acestui experiment sumbru. A ajuns probabil cea mai bombardată țară cu atacuri hibride care încearcă să destabilizeze statul, să răstoarne ordinea instituțională și să instaleze politrucii suveraniști ai oligarhilor, grupați sub umbrela ReformUK. Odată ieșită de sub protecția normativă a Uniunii, Londra s-a trezit vulnerabilă în fața acelorași forțe care, sub masca „recuperării controlului”, nu fac decât să pregătească terenul pentru o dereglementare sălbatică în beneficiul marii finanțe.
O Europă unită e ultimul mare obstacol în calea unei hegemonii corporatiste totale la scară occidentală. O Europă fragmentată în state mici, fiecare concurând cu celelalte pentru investiții prin reducerea standardelor sociale și de mediu, e o Europă care nu mai poate reglementa nimic la scara necesară.
De aceea suveraniștii europeni, indiferent că vorbim de varianta ungară, italiană, franceză, britanica sau românească, atacă în primul rând instituțiile europene, în al doilea rând statul de drept intern și în al treilea rând presa independentă. Ordinea nu e întâmplătoare. Ea corespunde instrumentelor prin care puterea privată poate fi limitată.
Dacă secolul douăzeci a fost marcat de coliziunea dintre capitalismul liberal și comunism, secolul 21 se profilează ca o confruntare între două viziuni despre ce înseamnă progresul. Pe de o parte, modelul american – în derivă spre feudalism corporatist, unde compania devine stat și cetățeanul devine utilizator captiv in datorii. Pe de altă parte, modelul chinez – care a demonstrat că poți combina creștere economică și control etatist total, cu o eficiență care devine seducătoare tocmai pentru că produce rezultate măsurabile; și care îngrozește pentru că elimină orice spațiu de autonomie individuală.
Europa are potențialul de a fi a treia cale. Nu ca un proiect utopic, ci ca o consecință pragmatică a ceea ce a construit în șaptezeci de ani, o structură care a demonstrat că piețele pot funcționa și că oamenii pot trăi decent în același timp, că avansul tehnologic nu trebuie să însemne inevitabil sacrificarea demnității umane pe altarul eficienței. Prin forțarea capitalului de a respecta dreptul la date, sustenabilitatea resurselor și coeziunea socială, Uniunea Europeană nu doar că își protejează cetățenii. Oferă întregii planete un model alternativ demonstrat, nu teoretic.
Asta face din proiectul european, în toată imperfecțiunea și lentoarea lui, ceva ce merită apărat cu o luciditate pe care entuziasmul naiv nu o poate produce. Nu pentru că UE e bună și pură și fără compromisuri urâte. Ci pentru că alternativele disponibile sunt mai rele în moduri pe care oricine se gândește rece la ele le poate vedea.
Suveranismul nu aduce suveranitate, aduce izolare și vulnerabilitate în fața exact actorilor pe care pretinde că îi combate.
Fragmentarea Europei nu eliberează cetățenii. Îi lasă singuri, fiecare în curtea lui, față în față cu forțe economice care nu cunosc frontiere naționale și nu au nicio obligație față de niciun popor anume.
Factura neoliberalismului vine la scadență. Europa e, deocamdată, singurul loc unde există un mecanism colectiv capabil să o negocieze. Merită să îl păstrăm funcțional.