A te autodefini strident ca patriot sau naționalist sau unic promotor al interesului național, dincolo de aspectul caraghios al gestului, ar trebui să nască natural suspiciuni. Poate de ordin psihologic și etic, dacă nu și legal.
Scriam cândva despre cât de mult s-a redus limbajul politic prin folosirea exasperantă a unor concepte puternice, cuvinte impresionante – precum naționalism, interes național, suveranism și, bineînțeles, patriotism –, fără ca ele să fie măcar explicate, ci doar clamate, la nivelul unui discurs politic și intelectual adesea rudimentar. Un discurs ce speră mai mult să acopere, cu superioritate morală, o incapacitate cronică de a înțelege critic realitatea și, desigur, o neputință de a o transforma în ceva mai bun pentru individ și societate (care ar trebui să fie totuși esența politicii, dar și a acțiunii civice). Dar și o modalitate cinică de a stârni cumva emoții ce ar putea produce un soi de capital politic gratuit; în special în perioade de criză, dar nu numai, o tactică pentru a escamota responsabilitățile și a respinge din start argumentarea fixată în rațiune, cunoaștere și o oarecare înțelegere a cursului istoriei. Sunt „patriot” ,deci sunt oricum bun, și fac numai bine, sunt „naționalist”, deci îmi iubesc poporul și etnia și pot spune și face ce vreau, sunt exponentul interesului național astfel încât doar politica și ideea mea contează… sunt „suveranist”, deci doar eu pot ști ce e cu adevărat util la mine în casă, în curte, în țară, chiar dacă prieteni aliați îmi spun că poate greșesc, sau poate ar trebui să mai gândesc un pic… Totul e o chestiune de autodefinire: patriot, naționalist etc., fără demnitatea de a primi aceste frumoase categorisiri de la altcineva, poate cu argumente.
În primul rând, a te autodefini strident ca patriot sau naționalist sau unic promotor al interesului național, dincolo de aspectul caraghios al gestului, ar trebui să nască natural suspiciuni. Poate de ordin psihologic și etic, dacă nu și legal. În încercarea asumării „patriotismului” pentru a ascunde vreo culpă mai nouă sau mai veche din „activitățile patriotice”, eventual mici trădări conjuncturale, vreo scăpare „antinațională” în complexitatea deciziei politice, vreo deviere mai mult sau mai puțin semnificativă de la „interesul național”. Și apoi, te-a întrebat cineva dacă ești patriot, dacă te simți dator să repeți cu obstinație acest lucru, ca unic program politic? Și dacă nu te-a întrebat, de ce te simți obligat să subliniezi repetitiv acest lucru?
A fi patriot înseamnă să-ți iubești țara, istoria ei, cultura și civilizația ei, iar în sens politic (dar nu numai, ci și intelectual) aceasta presupune fapte și acțiuni care să facă din țară întotdeauna ceva mai bun, care să aducă siguranță și prosperitate, să o impună în societatea europeană și internațională. Iar pentru a o transforma în bine, patriotul este primul care este obligat să-i descopere vulnerabilitățile, slăbiciunile, defectele, să vorbească cu curaj despre ele și, evident, să acționeze lucid pentru a ajuta la depășirea lor. Timothy Snyder, istoric la Yale și un bun cunoscător al culturii central europene, remarca sugestiv în acest sens: „…patriotul vrea ca națiunea lui să se ridice la idealurile sale, ceea ce înseamnă să ceară ceea ce e mai bun din noi. Un patriot se preocupă de lumea reală, care este singurul loc unde țara sa poate fi iubită și susținută. Un patriot împărtășește valori universale, standarde universale după care își judecă națiunea, întotdeauna dorindu-i binele, dorindu-și totodată să performeze și mai bine”. Dar și mai elocvent sublinia același lucru Mark Twain, pe la începutul secolului trecut. Poate plictisit că era întrerupt de la plăcerea fumatului din trabucul de care se lipsea atât de rar, s-a ridicat agale de la masă pentru a rosti un scurt discurs tocmai despre patriotism, punctând, în stilul său caustic, între altele: „Aș preda patriotismul în școli și l-aș preda în felul următor: aș da la o parte vechea maximă – «țara, fie bună, fie rea» – și aș spune în schimb «țara mea atunci când are dreptate»” (și-a încheiat remarcile în același ton de umor fin, spunând că nu vrea să vorbească prea mult de politică și patriotism pentru că acest lucru îl înfirbântă prea tare și preferă totuși să rămână calm).
Deci, nu doar simple vorbe, nu sloganuri, ci mai mult fapte. Parcă sir Robert Walpole (chiar „primul” prim-ministru britanic oficial, conform istoricilor) spunea, răspunzând ironic unor patrioți vocali și acuzatori: „Vai ce cuvinte nobile, atât de nobile, păcat că nu sunt urmate și de fapte”. Patrioții noștri de conjunctură, fie politicieni, fie analiști ale căror analize nu trec granița nici în mediul virtual, nu vor însă fapte, pentru că nu se pricep deloc. Nu se pricep la programe, la proiecte, la strategii, la ce înseamnă în mod concret interes național în economie, în societate, în educație, în cultură, ca să nu mai vorbim de geopolitică. Nu vor știință, pentru că le-ar putea strica argumentația. Ei vor, în schimb, retorică pură (uitând că și retorica e o artă), vor cuvinte tari și mari, dar și acestea selectate, pentru că a recunoaște slăbiciunile și vulnerabilitățile, problemele unei națiuni într-un anumit timp istoric, le poate șubrezi soclul de patrioți ridicat de ei înșiși. Așadar, vorbe, cuvinte aruncate și, dacă se poate, „strigate” cât mai puternic sau scrise cu majuscule, în caz că se folosește metoda postmodernă a comunicării prin facebook (iată că și inamicul ideologic existențial al patrioților, pe lângă globalism, postmodernismul, își găsește o utilitate, câtă vreme patriotismul poate fi insuflat și de pe vreo plajă din Dubai, în timp real, sorbind dintr-o băutură fină răcoritoare). Și aici Mark Twain e genial când spune „că patrioții, cu cât urlă mai tare, cu atât se înțelege mai puțin ce vor să spună…”. Da, dar probabil, în credința unora, dacă țipi mai tare lozinci patriotice este posibil să-ți crești cantitatea proprie de patriotism și astfel să devii un patriot mai mare decât alți patrioți mai mici, mai nesemnificativi.
Revin la ceea ce scriam la început, asocierea patriotismului, în discursul patriotic, cu naționalismul, interesul național și, mai nou, în pas cu vremurile, cu suveranismul. E poate inutil să mai încerce cineva să explice că e vorba de concepte diferite, cu semnificații distincte, din timpuri istorice și culturale care nu se suprapun. Aceasta nu mai contează însă pentru noul patriot; cu cât cocktailul politic adună mai multe ingrediente ce nu rezonează, nu se amestecă neapărat armonios unul cu altul, cu atât impresia publică e mai puternică. Pentru cei care se încumetă să-l guste…
Asta îmi aduce aminte de Ostap Bender, celebrul personaj din romanele lui Ilf și Petrov care, în încercarea de a-și găsi un profit în tumultul post-revoluționar sovietic, cutreiera teritoriul dându-se activist de la centru, gata să țină oricând câte un discurs mobilizator în diverse localități ce încercau cu greu să implementeze „noile orientări”. Nu era nicio problemă pentru el, întrucât își notase într-un carnețel vreo cincizeci de cuvinte-cheie – pace, revoluție, bunăstare, egalitate, dreptate etc. – care, aranjate într-o anumite ordine, puteau susține la nevoie un discurs despre orice, de la pacea mondială la virtuțile colectivizării.
Patriotul autodeclarat e mai șmecher însă decât Bender. El are doar vreo cinci-șase cuvinte (în afară de patriotism) pe care se bazează, fără să-i pese că sunt totuși prea mari, prea grele pentru statura sa. Dar ce mai contează asta în mintea lui?
George Maior este diplomat,
ambasadorul României în SUA.
- Sir Francis Drake dorea să privească. Inclusiv în sus. - 7 ianuarie 2022
- Politicăși poezie - 19 mai 2021
- Editorial: O lume care se va complica și mai mult. Geopolitic, dar și filosofic și ideatic - 4 martie 2021