FILIT, un veritabil brand cultural

Un articol de Constantin Coroiu

În România, printre atâtea boli, bântuie şi una pe care aş numi-o festivalită. Aproape nu există zi de la Dumnezeu fără un festival. Cele mai multe, nu-i aşa!, internaţionale, ba unele transformând localităţile unde se produc cu nestăvilit entuziasm în nici mai mult, nici mai puţin decât „poluri mondiale“: ale poeziei, teatrului, muzicii, ale usturoiului, cârnaţilor de Pleşcoi etc. Triumfalismul se însoţeşte de minune cu improprietatea termenilor. Ei bine, una dintre excepţiile fericite se dovedeşte a fi Festivalul de Literatură şi Traducere de la Iaşi, cu adevărat internaţional nu doar ca participare, ci şi ca valoare, a cărui a doua ediţie a avut loc în prima săptămână a lui octombrie. S-a confirmat ceea ce declara în avanpremieră prozatorul Dan Lungu, directorul Muzeului Literaturii Române din capitala Moldovei, managerul general al FILIT: „În 2013 am ridicat ştacheta foarte sus, iar anul acesta suntem şi mai sus“.
Anul acesta a existat şi un echilibru cum nu se poate mai fecund între participarea românească şi cea străină: scriitori, traducători, manageri culturali din multe ţări europene, din America de Nord şi America Latină. Ei au conferit strălucire şi substanţă sutelor de evenimente, cum le-au numit organizatorii, ce au compus, la rândul lor, un eveniment de o impresionantă complexitate şi cu un puternic impact. Aşa ceva, afirma Radu Aldulescu – „nu s-ar fi putut petrece decât la Iaşi“, oraş cu o tradiţie invidiabilă, cu un potenţial spiritual aproape nevalorificat în deceniile din urmă şi, nu în ultimul rând, cum sublinia Nicolae Manolescu, cu cele mai multe, mai importante şi mai frumoase monumente din ţară, în fine, oraşul românesc ce aspiră cu cea mai legitimă îndreptăţire la titlul de capitală culturală europeană.
Acum, la o săptămână şi jumătate de la încheierea prestigiosului festival, doar câteva remarci „la rece“, căci a reface filmul a tot ce s-a petrecut de-a lungul a cinci zile şi nopţi de toamnă ieşeană ar fi şi imposibil, şi superfluu, mai ales că FILIT a fost larg mediatizat. Şi nu numai în România. Prin urmare, aş remarca mai întâi calitatea şi ţinuta întâlnirilor scriitorilor români şi străini cu un numeros public de toate vârstele, al cărui interes şi a cărui participare ne-au tonifiat şi ne-au făcut să fim mai optimişti privind destinul literaturii şi al scriitorului în epoca informaţională. Ele s-au desfăşurat atât în spaţii neconvenţionale, unde cel mai de atracţie punct a fost Casa Filit din Bulevardul Ştefan cel Mare, în care, declara unul dintre scriitorii invitaţi „… ne-am simţit ca în America lui Whitman sau ca în America lui Kafka“, cât şi în licee, universităţi, la Institul Francez şi, în fiecare seară, la Teatrul Naţional, unde protagoniştii au fost, în ordine: David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta Müller, Mircea Cărtărescu şi Norman Manea, însoţiţi sau intervievaţi de poetul american Edward Hisch, Ion Vianu, Carmen Muşat, Marius Chivu sau Cezar Paul-Bădescu.
Unul dintre protagoniştii principali ai FILIT a fost Limba Română, înţelegând prin asta şi reflecţia asupra ei. Şi nu numai datorită prezenţei a numeroşi traducători din Europa şi America. Am scris altădată despre cum se raportează, de pildă, Herta Müller la limba română, mărturisind că rareori mi-a fost dat să citesc (era vorba de cartea sa Regele se-nclină şi ucide) consideraţii atât de subtile şi de ataşante ale unui scriitor de o altă limbă maternă, cu atât mai mult cu cât laureata Premiului Nobel pentru Literatură declară că nu a scris în cărţile ei „nici măcar o singură propoziţie în româneşte“. La Iaşi, scriitoarea a abordat din nou tema limbii române şi a expresivităţii ei nebănuite: „Româna are un limbaj poetic. Blestemele sunt aşa de faine în română… În germană nu poţi să blestemi fiindcă nu ai vocabular. Sunt scurte, seci şi la obiect… În fiecare din aceste două limbi nu am fost sigură, de aia mi s-au părut că sunt împrumutate. Că nu îmi aparţine nimic. Eu trebuie să mă folosesc de ele, dar nu sunt ale mele şi simt că până în ziua de astăzi este aşa. Pentru că am văzut ce diferenţe mari sunt. Dacă luna este feminină în română, la ei este cu totul altceva. Trandafirul la fel. Cel român e masculin, în germană e invers. La fel moartea. Sunt sute de exemple şi toate în fiecare zi mi le-am spus şi am văzut în ce mod diferit priveşte româna şi germana lumea… Avem mai multe staţii. Fiecare obiect are o staţie românească şi una nemţească în capul meu“.
Confesiuni şi observaţii care rezonează cu cele ale unor traducători, exprimate în cadrul dezbaterilor de la filiala Uniunii Scriitorilor şi de la Institutul Francez, moderate de Nicolae Manolescu şi Cassian Maria Spiridon. Nordica Inger Johanson, care a tălmăcit în limba sa opere ale unor importanţi scriitori români clasici şi contemporani, definea relaţia dintre suedeză şi română asemuind-o cu cea dintre doi iubiţi, traducătorul fiind cel ce o potenţează. Bine, bine, a nuanţat germanul Georg Aescht, dar iubiţii se mai şi ceartă, intră în conflict. Finalmente, comparând, pe baza experienţei sale, germana cu româna, cele două limbi din care şi în care traduce, el a recurs la o metaforă memorabilă: „germana mărşăluieşte, pe când româna dansează!“. La Institutul Francez, unde s-a discutat despre „Importanţa traducerii în limba română“, continuând o idee a lui Nicolae Manolescu, unul dintre traducătorii prezenţi s-a referit la fenomenul de anglicizare, atrăgând atenţia că „limba română resimte foarte mult presiunea limbii engleze. Nimeni nu gândeşte morfo-sintactic, vom vorbi engleza românească, engleza bulgărească, engleza pakistaneză“ –, criticul moderator subliniind apoi că fenomenul de degradare a limbii poate avea consecinţe nefaste. S-ar putea, a spus Manolescu, să ajungem în situaţia ca, mai ales în condiţiile creşterii abandonului şcolar, vorbind literar să nu ne mai înţelegem.
S-au făcut referiri la limba română, dar dintr-o altă perspectivă, şi în alte întâlniri şi dezbateri. De pildă, cele de la Teatrul Naţional, urmărite în fiecare seară de o sală plină până la refuz şi, fireşte, de mult mai mulţi iubitori de cultură înaltă prin intermediul televiziunii şi al internetului. Toate cinci au constituit adevărate sărbători ale spiritului, mai puţin poate cea a mexicanului Guillermo Arriega, scriitor, scenarist, regizor, boxer, vânător etalându-şi îndeletnicirea crudă ca pe o virtute etc. care, în unele momente ale dialogului cu criticul Marius Chivu, a dat impresia că nimerise din greşeală pe scena din somptuoasa sală, probabil pentru că venea prea de departe… Un drum prea lung pentru o reprezentaţie atât de frivolă, atât de ieftină. Şi când te gândeşti ce scriitori uriaşi are America Latină!
Mircea Cărtărescu şi Norman Manea, într-o cheie gravă, ar fi putut ţine trează atenţia publicului până dimineaţă. Fiecare dintre aceşti doi mari scriitori, cei mai prizaţi de editorii străini, cum s-a văzut şi din prezentările numeroşilor traducători participanţi la FILIT, a lăsat impresii de neuitat, datorită sincerităţii cu care s-au confesat, profunzimii reflecţiei şi frumuseţii rostirii. Au fost aplaudaţi în picioare, ca la marile concerte şi spectacole de teatru. Tema limbii nu a lipsit, repet, nici din dialogurile cu ei. La finalul celor peste două ore din seara ce i-a fost rezervată, care parcă au trecut ca două minute, Cărtărescu, după sclipitoare referiri la Eminescu şi Kafka, a citit admirabil din capodopera sa eroi-comică Levantul. Ca şi Mircea Cărtărescu, Norman Manea a creat o stare de meditaţie profundă, de comuniune şi de emoţie nu doar spirituală. A vorbit, între altele, despre exilurile trăite (şi murite) de el: cel terifiant din copilărie şi cel de la vârsta de 50 de ani. Dacă copilăria i-a fost marcată de o teribilă traumă, tot ea a însemnat şi începutul traiectoriei destinului său de scriitor. Început care, a evocat autorul Întoarcerii huliganului, a constat în lectura unei cărţi de basme a lui Ion Creangă primită cadou, care l-a fascinat. O carte iniţiatică, o carte-rampă de lansare. Limba română i-a fost şi îi este singura avere. Când a părăsit România, în 1986, nu a luat cu sine decât o valiză, dar, a mărturisit, dacă ar fi avut şi treizeci de valize, ele n-ar fi însemnat nimic. Drama era alta, a rememorat scriitorul, şi anume că, la plecare, pe aeroportul Otopeni, a simţit că „i s-a tăiat limba“ în care „era eul meu în totalitate“. Norman Manea, care scrie numai în limba română, adevărata lui casă, evocă şi se confesează cu o gravitate şi o linişte tulburătoare. În tot ce spune, pare a ilustra sur le vif dictonul: câtă luciditate, atâta dramă! Observaţiile şi opiniile sale privind tragediile istoriei şi repetabilitatea lor, imperfecţiunea democraţiei, inclusiv sau mai ales a celei americane, capitalismul dominat de cupiditate şi gol de suflet, sentimentul şi nevoia de prietenie sunt menite să convoace conştiinţele. El a reiterat o caracterizare a poporului român „din care am făcut şi fac parte“: un popor hedonist, unul de poeţi, nu de sfinţi. Ar vrea ca Scrisoarea pierdută a lui Caragiale „să rămână aceeaşi piesă genială, dar să nu mai fie actuală“ în balcanica noastră patrie. Un enunţ al său, care sună ca un aforism – „Sclavia te scuteşte de responsabilitate“ – e de natură să ne pună pe gânduri, de fapt să ne trezească. Închei cu opiniile celor doi despre FILIT: „Un festival de mare anvergură“ (Norman Manea); „Festivalul este la cel mai înalt nivel… O mare reuşită“. (Mircea Cărtărescu).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper