Un volum capsulă a timpului, cu sociologii din comunism

Sorin Mitulescu coordonează un volum, „Sociologi în comunism. Începuturile unei profesii fără statut” (București: Tritonic, 2021), „o anliză a contextului românesc al sociologiei de la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut”, după cum se exprimă Zoltán Rostás în cuvântul înainte al cărții. Mai precis, demersul lui Sorin Mitulescu se canalizează în principal pe începutul practicării profesiei de sociolog pentru cei repartizați în diverse orașe în anul 1975, penultima generație de sociologi înainte de disoluția acestei discipline din câmpul academic, în 1977. Din cei 70 de absolvenți ai sociologiei de la București din acel an 1975, la 45 de ani de la terminarea facultății, în 2020, 24 de sociologi au oferit texte în care și-au expus sub formă de eseu experiența de la primul lor loc de muncă. Sorin Mitulescu a deschis o discuție suplimentară cu 11 dintre foștii lui colegi, scopul fiind acela de „a furniza materialul necesar unei analize secundare cât mai consistente” (p. 36).

Ce a rezultat? Sunt prinse în op trei categorii de texte: (i) relatările celor repartizați în institute de proiectare (domeniul urbanismului, laboratoare de psihosociologie, ergonomie); (ii) cele ale tinerilor sociologi ce au ajuns în structuri de nivel județean; (iii) amintirile celor care au ajuns în unități de producție industrială sau de transport.

Fiind un volum de amintiri, brusc (îmi) crește cota de interes pentru aceste reflecții ale unor oameni ajunși între timp pensionari. Știm bine, mai toată literatura postcomunistă din zona științelor socio-umane și-a făcut un titlu de glorie în a pune la colț pe coji de nucă comunismul autohton. Deși foarte prudent și contextualizat, nici Sorin Mitulescu nu face excepție în paginile în care face oficiile de gazdă și introduce textele în context. Se citează din Cărtărescu, acesta notându-și în memorii că spre sfârșitul anilor ‘70 perioada liberal-zaharisită a comunismului autohton se dilua, România pregătindu-se să intre într-o glaciațiune ce amintea de anii ’50 – vorbim pe linie doar de secolul trecut. Sigur, sunt amintite de coordonator performanțele sportivilor de atunci, cu Nadia campioană absolută și fotbalul unor Răducanu, Dumitru sau Dobrin, unul ce putea face față unor naționale de fotbal precum Spania sau Franța. Per ansamblu, Sorin Mitulescu re-memorează și subliniază etosul socialist al vremii, amplul proces de industrializare și subsecvent interesul mare de care se bucura clasa muncitoare. O observație, de altfel, corectă.

Ce ne spun textele-amintire ale sociologilor de atunci? Ceea ce iese în evidență este diversitatea opiniilor, dovada vie că realitatea social-economică a fost și este construită de miriapode de variabile. În cadrele de atunci, comunismul autohton și dinamica-i instituțional-industrială nu era tușată doar în negru. Evident, sunt prinse în volum foarte multe referințe vizavi de non-profesionalismul și slaba performanță a unor oameni din epocă, caracterul obtuz al sistemului etc. Dar nu doar asta-i norma. Sunt multe alte aspecte ce dau imaginea unui regim complex, dinamic, o societate care arăta cu mult diferit la 1975 în comprație cu România de după război. În primul rând România era o societate ce trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, de industrializare, iar acest aspect schimbase radical fața țării, inclusiv în ceea ce privește structura socială a epocii respective. Chiar tinerii sociologi de atunci surprind aceste realități cotidian-industriale.

Spre exemplu, Luminița Filofteia Pally ajunge la laboratorul de Ergonomie și Psiho-Sociologie al Combinatului metalurgic din Câmpia Turzii, uzină cu 30 de mii de angajați la acea vreme. În epoca uneven development post-1989, cu orașele mici și medii ajunse deșerturi economice, a vorbi de un oraș relativ mic ce are zeci de mii de angajați într-o fabrică pare pură utopie. Ce ne spune doamna Pally, amintindu-și de vremurile de atunci? Laboratorul unde a fost angajată cuprindea un psiholog, un (alt) sociolog și trei cadre medicale, acesta fiind dotat cu aparatură ultraperformantă similar institutelor de profil din Germania (p. 42). Directorul Stantiev, modest ca studii, era „remarcabil de inteligent și înțelept în strategia lui managerială” (p. 43), acesta fiind foarte generos și preocupat de problemele oamenilor (p. 47). Deși fără studii superioare, acesta recrutase cei mai competenți ingineri ca directori adjuncți sau ingineri șefi. Se mai amintește de veniturile mari („salariile erau fabuloase… aveam primă lunară, primă trimestrială, iar al 13-lea salariu era cu adevărat un salariu.” – p. 46) și de locuințele noi-nouțe care se construiau pentru populația orașului și pentru absolvenții ce poposeau în micul oraș clujean. Parcă este un pic diferit comparativ cu povestea mainstream post-1989 despre dezastrul pe linie în deceniile ante-1989.

Paul Păcuraru, omul politic de mai târziu, ajuns la Centrala Industrială Navală Galați (CINSN), scrie negru pe alb: „Dar, cu mâna pe inimă pot spune că era imposibil, pur și simplu era exclus, să promovezi, fie și ca șef de atelier, ca să nu mai amintesc ca șef de secție, de birou, de serviciu sau ca director, dacă nu dovedeai calități organizatorice și manageriale certe!” (p. 149). Similar cu ce întâlnise Pally la Câmpia Turzii, laboratorul de psihopsihologie industrială era ultra dotat pentru selecție profesională și pentru o gamă largă de examinări (p. 146).

Nicanor Teculescu, angajat la Plopeni, povestește despre cei 20 de mii de muncitori de acolo („…uzină mare, salariu mare. …Trăia foarte bine acea parte a clasei muncitoare” – pp. 164-173). Sociologul uzinal Ion Tița Călin a ajuns la Șantierul Naval Constanța, a văzut acolo anumite platforme de montaj, docuri, hale de producție dotate cu utilaje și linii de fabricație moderne și a rămas copleșit: „Când am dat cu ochii de acele minunății tehnologice, vă spun cu mâna pe inimă că m-am simțit ca un pitic în țara titanilor. Eram copleșit de atâta măreție!” (p. 177).

Desigur, lucurile nu arătau peste tot așa. Sunt foarte multe referințe negative, de la sistemul de relații și pile, situația privilegiată a activiștilor de partid – ca și acum – , disprețul anumitor șefi pentru meseria de sociolog, una pe care o considerau inutilă etc. Amintirile foștilor absolvenți descriu o Românie complexă, într-o continuă evoluție și transformare. A discuta despre România ante-1989 într-o manieră pur ideologizată, fără pic de nuanțe, așa cum s-a făcut multă vreme în cele peste trei decenii scurse de la sfârșitul acelei perioade, nu este doar non-productiv, dar este și împotriva regulilor minimale de analiză și imparțialitate din zona științelor socio-umane. Nu este calea corectă prin intermediul căreia vom cunoaște România acoladei comuniste.

Textele din volumul coordonat de Sorin Mitulescu, plus intreviurile suplimentare, sunt cât se poate de nuanțat-echilibrate. Sunt multe aspecte intersante cuprinse în paginile volmului. Se făceau analize – Influența stilului de conducere asupra randamentului în muncă, Studiul posibiliătților de reducere a accidentelor de muncă prin utilizarea bioritmurilor (Ligia Rizea, Valea Jiului) – , demersuri pentru înființarea unor cabinete de sociologie a muncii industriale (la Caracal), se introduseseră tehnici moderne de calcul (Galați) etc. Și dacă autorul subliniază că „foarte puțini dintre cei care au produs texte de amintire a începutului lor în profesie s-au plâns de lacune ale pregătirii în facultate” (p. 212), asta arată că amintirile foștilor absolvenți sunt cu atât mai sugestive, de luat în seamă. Involuntar, textele din volumul coordonat de Sorin Mitulescu rezumă o idee simplă: lentila ideologică nu este niciodată calea prin intremediul căreia putem cunoaște o societate, o epocă istorică. După cum trebuie repudiată orice știință apologetică, similar, mereu trebuie să refuzăm simplele maniheisme ca mijloc de înțelegere a lumilor sociale. Desigur, volumul nu este unul de analiză, sunt amintirile unor foști studenți la sociologie și care au început să profeseze în anul 1975. Chiar și așa, textele sunt instructive pentru că acestea surpind părți din realitatea economico-socială a sistemului de atunci. Volumul încapsulează o mică parte din microcosmosul unei societăți hiper-centralizate, acesta fiind interesant și ca exercițiu antropologic.